Lecturi publice la Washington și la New York. Dennis Deletant despre istoria disidenței românești

| Un text de Teodor Stan |

În cadrul unei serii de evenimente publice găzduite, la Washington, de către Universitatea Georgetown, lecturi ce marchează cei aproape 30 de ani de la căderea cortinei de fier, profesorul Dennis Deletant a prezentat recent ultimul său studiu, intitulat „România sub Comunism – paradox și degenerare”. Cartea, publicată în limba engleză, în toamna anului trecut, a fost relansată acum printr-o serie de lecturi publice susținute de autor la Washington și la New York. Marcantul cercetător istoric de origine britanică este actualmente profesor delegat la catedra Ion Rațiu, din cadrul Școlii de Relații Internaționale a Universității Georgetown, așadar un formator activ al unei noi generații de specialiști ce studiază vasta zonă a Eurasiei.
Adresându-se unui cititor pasionat de înțelegerea misterelor trecutului, unele care alimentează paradoxurile prezentului, studiul ne oferă o sondare aprofundată a dilemelor personale ce au stat la baza deciziilor și transformărilor istorice în acest tumultuos ultim secol. Studiul îmbină o serie de cercetări de arhivă cu interpretarea personală a autorului, o interpretare bazată pe experiența sa de a fi trăit și a fi studiat în țară, atât în timpul comunismului, cât și ulterior. Imaginea de ansamblu pictată de autor este îmbogățită de multiple perspective obținute din interviuri cu personalități din elita politică și culturală a țării și întregită prin interacțiuni cu oameni de rând de-a lungul a câteva decenii. Aspectul cel mai valoros al studiului este procesul meticulos de validare a faptelor relatate, confirmate prin apelul la surse de arhivă.
Recent trecuți prin spectacolul public al marcării unui centenar de la formarea statului modern unificat, aceasta carte ne provoacă la o incursiune mai profundă într-un trecut dominat de acomodarea cu mai multe regimuri autoritare. Ne provoacă la confruntarea și asumarea unor aspecte neplăcute ce par a ne marca cultura și socializarea politică. Cartea poate fi privită ca o critică ce vizează anumite sensibilități legate de „valorile naționale”, aparent contestate constant în ultimul secol. Sau poate fi percepută ca un drum necesar printr-o sală lungă de oglinzi puternic distorsionate, istoriografii puternic redactate, care au servit pentru a legitima diferite ideologii și regimuri totalitare impuse de conjuncturi internaționale dificile. La capătul acestei incursiuni istorice avem șansa de a ne calibra propria reflecție, posibil mai realistă, asupra istoriei noastre recente, de a ne identifica anumite reflexe politice structurate de-a lungul mai multor generații.
Studiul conturează profilul unei națiuni în care primează suspiciunea, ambivalența, repoziționări oportuniste și preeminența acțiunii în interes personal. Acest profil, posibil incomod, axat pe non-valori, este creionat cu sensibilitate de cineva care înțelege și are experiența de a se fi confruntat cu compromisurile cotidiene personale trăite sub comunismul autohton.
Foarte probabil cea mai mare atenție va fi acordată de cititori capitolului în care Deletant prezintă pas cu pas evenimentele Revoluției din 1989, discuția legată de teorii ale conspirației și perspectiva sa asupra scindării reale în continuitatea puterii, dar nu și a desprinderii de o anumită mentalitate. Întrebându-se de ce căderea regimului a fost în cazul nostru necesar violentă, Deletant pare a sugera că răspunsul are la rădăcini tocmai cinismul fatalist al „capului plecat” și izolarea individului într-o societate marcată de disimulare.
Deletant însa nu pune aceste aspecte pe seama unei presupuse culturi bizantine, ci demontează explicațiile cultural defetiste, plasate în timpuri imemoriale, cărora le opune inutilitatea rezistenței în conjuncturi istorice specifice. El evidențiază eliminarea reperelor identitare și morale prin politici implementate pentru a descuraja solidaritatea și posibilitatea formării unor piloni identitari care să permită opoziția față de structurile regimului autocratic. Aceste politici – de încarcerare în masă a unei întregi clase politice, de eliminare violentă a fracțiunilor disonante din partid, de colectivizare și urbanizare forțată au avut un impact negativ asupra sentimentului de solidaritate națională și au avut ca rezultat legitimarea prin intimidare a unui regim represiv.
Autorul este reținut în acceptarea argumentelor culturale menite să explice de ce românii ar avea o predilecție înnăscută pentru o guvernare autoritară. Unul dintre cele patru argumente propuse în mod obișnuit pentru a explica lipsa unei mișcări cunoscute de disidență românească este că nu a existat niciun punct focal al opoziției. Pe acest subiect, Deletant oferă o vastă relatare a eviscerării prin încarcerare (gulagul românesc), a suferinței elitelor politice care au condus România în perioada interbelică, precum și eliminarea clasei rurale care s-a opus colectivizării forțate. Implementarea modelului sovietic de terorizare a populației prin interpretarea luptei de clasă a dus la suprapopularea a 75 de închisori, la încarcerări estimate la 282 000, după 1947. Dintre cei arestați, circa 190 000 ar fi murit în detenție, deși există încă prea puține dovezi pentru a sprijini aceste cifre. De asemenea, nu există cifre cu privire la zecile de mii de persoane strămutate forțat, astfel încât contabilizarea traumei sociale rămâne vagă.
Autorul acordă spațiu argumentului că această cultură teoretic pasivă ar fi precedentă perioadei comuniste și plasează întreaga discuție într-un context istoric nuanțat. Reamintește astfel practicile de guvernare din perioada interbelică, caracterizate de intimidare și măsuri electorale dubioase, dar și moștenirea unei corupții instituționalizate. Notează și o înțelegere locală a naturii guvernării, formată în perioada domnitorilor fanarioți, antrenată în exploatarea vulnerabilităților administrative ale Imperiului Otoman. Ca urmare a acestor practici, rapacitatea și viclenia au fost transformate în virtuți, fiind privite ca abilității personale. Deletant notează și lipsa unei clase mijlocii, care să contracareze excesele discreționare ale elitei. Este consemnată absența din spectrul politic autohton a vreunui partid cu orientare socială de stânga, care să capteze aspirațiile progresiste ale unei noi pături sociale urbane, tineri educați în occident și reîntorși în țară. Această lacună a spectrului politic interbelic explică în parte atracția ideologiei de extremă dreapta. Deletant punctează și eșecul Partidului Național Țărănesc, care s-a dovedit refractar în a oferi alternative viabile pentru a contracara tendințele autocratice ale birocrației centralizate. Reforma agrară implementată după Primul Război Mondial nu a fost susținută de împrumuturi accesibile care să permită achiziționarea de mașini agricole și crearea unei pături sociale agrare stabile. Anii 1930 au adus o instabilitate bancară, sărăcind țăranii și ducând la exploatarea populistă a sentimentului xenofob. Orientarea întregii elite politice spre ideologii de dreapta a fost, explică Deletant, de asemenea o reacție de contracarare a „bolșevismului evreiesc”, bazată pe percepția potențialului pericol adus integrității statului de către minorități sprijinite din străinătate.
Istoria primilor ani ai Partidului Comunist Român (1921-1944), este marcată de incompatibilitatea ideologică cu o populație care, potrivit recensământului din 1930, era 80% rurală și agrară. Percepția cetățenilor că PCR este aservit intereselor sovietice și un instrument al minorităților pentru a obține autonomie sau chiar divizarea teritorială a fost una corectă, chiar dacă formulată nefericit în termenii xenofobi ai perioadei. Printre documentele descoperite de Deletant se numără și listele originale ale membrilor partidului comunist. Acestea indică o pondere crescută a minorităților: 30% maghiari, 26% evrei, 18% ruși și ucrainieni, 10% bulgari și doar 23% etnici români, în condițiile în care românii reprezentau 72% din populație. Eforturile membrilor partidului de românizare a numelor pare a fi o tematică marginală, dar Deletant accentuează acest aspect pentru a evidenția lipsa acută de legitimitate a partidului și necesitatea eventualei consolidări a facțiunii etno-naționaliste, reprezentată inițial de Gheorghe-Gheorghiu Dej și apoi de Ceaușescu.
Referitor la degenerarea regimului naționalist al lui Ceaușescu, Deletant găsește rădăcinile acesteia în caracteristicile trasate de dictatura lui Dej și acoperă în detaliu această perioadă. Structura puterii și mecanismul de represiune stabilit de regimul lui Dej, în special legitimarea acestuia în termeni naționaliști, au făcut posibilă nu doar ascensiunea lui Ceaușescu, ci au determinat modul în care acesta a evoluat, permițând ca în final întreaga viață publică să degenereze într-un cult al personalității. Experimentul lui Dej de a explora limitele autonomiei politice, economice și militare a rezonat cu sentimentul anti-rusesc al populației, a atras o susținere reală a regimului și a creat nivelul de așteptare pentru poziționarea lui Ceaușescu. Aparatul politic și cel represiv au experimentat în repetate rânduri utilizarea unor teme naționale, populare, independentiste, anti-ruse pentru a menține obediența populației. Pe de altă parte, acapararea discursului naționalist și discreditarea elitei intelectuale, din cauza asocierii ei cu mișcări extremiste de dreapta, au subminat posibilitatea formării unui nucleu al opoziției.
Cea de-a doua ipoteză culturală prezentată este aceea că românii ar fi dezvoltat în cursul veacurilor o natură pasivă și timidă ca mecanism de supraviețuire, un mijloc de a face față fluctuațiilor de la granița marilor imperii rivale: Otoman, Habsburgic și Țarist. Și în această ipostază, Deletant pare a refuza mitologia fatalismului românesc și evidențiază impactul spiritual nociv pe care îl are supunerea necondiționată de tipul „capul plecat sabia nu-l taie”. De-a lungul cărții, Deletant demitizează acest defetism, argumentând că el este bazat în principal pe ignoranță și pe lipsa de informații legate de rezistența armată împotriva sovietizării în primele decenii ale instaurării regimului comunist. Cartea oferă mărturii de arhivă despre rezistența coordonată inițial de generalul Aurel Aldea, retragerea defensivă în munți a partizanilor conduși de Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuțoiu și Ion Gavrilă-Ogoreanu și rolul generalului Cornel Dragalina în a adăposti și a aproviziona până la 20 000 de civili care au rezistat colectivizării forțate. Persistența acestor mișcări ani buni, fără resurse și sprijin extern, este în general ignorată. Înlocuind sintagma „capului plecat” cu cea a „rezistenței în Munții Carpați”, Deletant forțează o recalibrare a discursului valorilor naționale.
Aici intervine o discuție despre lipsa unei rezistențe în rândul elitei intelectuale și rolul jucat de mulți intelectuali chemați să participe la validarea regimului prin proslăvirea marelui conducător. Și în această discuție Deletant adoptă o poziție nuanțată, calibrând înțelegerea fenomenului printr-o comparație cu alte state ale blocului comunist. Punctează vulnerabilitatea unei întregi generații de intelectuali din perioada interbelică, atrași în tinerețe de aspectul aparent progresiv al mișcărilor de dreapta și, prin urmare, discreditarea multora ca repere morale. Menționează activitatea literară a lui Paul Goma și actele de disidență ale exilului său, în special remarcă romanul „Bonifacia”, cu descrierea autentică a unei societăți în care individul trebuie să găsească un echilibru între viața oficială și cea privată, în care duplicitatea este omniprezentă. Reamintește de eficacitatea aparatului represiv în instaurarea autocenzurii, în monitorizarea incisivă a oricărei publicații, și, nu în ultimul rând, în manipularea sentimentului naționalist sau anti-rusesc pentru a legitima monopolul asupra discursului public. Teama de cenzură, ca mecanism de sufocare a oricărei încercări de rezistență prin cultură, este caracteristică pentru activitatea tuturor scriitorilor din aceasta perioadă, excepțiile notabile fiind Miron Radu Paraschivescu, Dumitru Țepeneag, romancierii Augustin Buzura și Marin Preda sau poeții Ana Blandiana, Mircea Dinescu și Marin Sorescu.
Deletant abordează aici diferența conceptuală între disidenţa politică și înțelegerea autohtonă a nonconformismului și a rezistenței prin cultură. Disidența politică implică, prin definiție, o persoană care operează în afara sistemului, opunându-i-se prin activități publice, în timp ce nonconformistul funcționează în cadrul sistemului. Disidența implică un act public, un protest, în timp ce nonconformismul este o poziție discretă, înțeleasă poate doar în cercuri restrânse. „Rezistența prin cultură”, adoptând o linie de disonanță cu orientările regimului, nu se ridică așadar, la nivelul unor acte de disidență politică față de regim, tocmai pentru că aceste activități literare au intrat în domeniul public prin acceptul tacit sau greșeala aparatului de cenzură. Deletant nu acceptă premiza lozincii „corupția este disidența noastră”, dar propune disculparea intelectualilor prin argumentul real al eficacității aparatului represiv. Această distincție nu umbrește aprecierea autorului față de eforturile intelectualilor de a elabora o literatură originală. Pentru a putea spera să fie publicați, autorii nonconformiști trebuiau să folosească arta subtilă a evitării prescripțiilor oficiale, a sfidării temelor stereotipe și a eliminării limbajului de lemn, căutând în același timp să fie autentici și să aducă perspective noi asupra realităților din societate. Poezia a recurs cu o mai mare ușurință la simbolism, ca o strategie pentru a evita detectarea. Însă nonconformismul literar a fost practicat doar de un mic grup de intelectuali care a ales să-și asume astfel riscuri personale imense. Ce a lipsit în genere acestor intelectuali a fost faptul că nu se situau în avangarda unui grup social ce ar fi putut să se opună regimului. O notabilă excepție, remarcă Deletant, este efortul lui Augustin Buzura, în special în romanul „Refugii”, de a relata cititorilor ceva din revolta și reprimarea minerilor din Valea Jiului, în 1977, o rară încercare de a relaționa cu un grup social ce ar fi putut în mod real provoca reforma regimului.
Cea de-a treia ipoteză asupra lipsei de rezistență este aceea că românii au adoptat o pasivitate bizantină, teoretic provocată de specificul ortodoxiei. Aici, din nou, Deletant oferă o privire mai amplă, centrându-se pe istoria modernă instituțională a Bisericii Ortodoxe Române și nu pe argumentele legate de teologia și presupusele valori expuse de ortodoxie în genere. Conformarea instituției la linia ideologică a partidului, slujirea regimului, și nu a enoriașilor, atragerea și promovarea ierarhică a cadrelor serviciului secret infiltrate fără îndoială la toate nivelurile au poziționat la modul oportunist această instituție ca direct beneficiar al suprimării tuturor celorlalte biserici minoritare sau a altor confesiuni. Intrată în statul de plată al regimului, instituția bisericească a cooperat cu regimul comunist, efectul scontat fiind, probabil, distrugerea capacității instituției de a deveni un pilon al solidarității sau un amvon independent al unei disidențe morale. Denaturarea și manipularea acestei instituții sociale, considerată de populația predominant rurală ca întruchipare conservatoare a coloanei vertebrale a națiunii, arestarea elitelor clerice și intelectuale de la sate au fost metode premeditate de izolare a individului și de reprimare a oricărei încercări de rezistență. Rămâne dificil de confirmat numărul exact al clericilor și liderilor spirituali care au suferit agonia anilor în închisori sau au sfârșit în gropi comune, dar ar fi greșit să minimalizăm suferința lor doar pentru că nu au găsit în biserică un refugiu instituțional, capabil să sprijine organizarea unei rezistențe, sau pentru că nu au beneficiat de aceeași vizibilitate în presa occidentală pe care au avut-o revoltele urbane și publicațiile sprijinite de biserica catolică în alte țări ale blocului comunist.
A patra ipoteză expusă, cea însușită de autor, este cea a eficacității Securității în manipularea și sterilizarea informațiilor diseminate public, în suprimarea oricărui tip de rezistență prin izolarea protestatarilor. În viziunea lui Deletant, lipsa informației la nivel național și ignoranța inoculată până și în mediul internațional constituie pur și simplu încă o dovadă a eficienței cu care a lucrat Securitatea în restricționarea și manipularea oricăror informații legate de orice tip de rezistență. Lipsa de informații inițiale și decalajul de ani în care au apărut frânturi de informații legate de revolta minerilor din 1977 sau de diferite proteste urbane din anii 1980 fac parte dintr-o politică extinsă a manipulării informației, a inoculării unei gândiri defetiste. Și în acest caz, Deletant se concentrează pe istoria instituțională a Securității, pe nevoia sporită a aparatului local represiv de a-și afirma autonomia față de „consilierii sovietici” de care fuseseră pregătiți și pe lipsa inițială de legitimitate a partidului comunist. Acestea au dus la necesitatea consolidării instituționale a Securității ca instrument crucial al puterii politice. Perioada de apropiere a lui Ceaușescu față de Occident ca lider independent, util în interiorul blocului comunist, a dus, în mod paradoxal, la castrarea oricărei opoziții față de regim și a facilitat reprimarea neîngrădită a oricărei voci disonante, atât timp cât liderul a rămas perceput ca fiind un „ghimpe” pentru Moscova. Cercetarea arhivelor indică o consolidare instituțională treptată a Securității, a capacității ei de a penetra și de a controla toate aspectele vieții sociale. Indică, în același timp, și propagarea intenționat exacerbată a mitului omniprezenței informatorilor și inocularea acestui mit ca metodă de răspândire a fricii, de izolare socială și alienare a disidenților. Prin promovarea mitului acestei omniprezențe în toate aspectele vieții sociale, regimul a obținut cooperarea maselor chiar și atunci când a declanșat umilitoarea punere în aplicare a politicii de stimulare a natalității.
Concentrându-se pe istoria instituțională și multi-generațională a Securității, cât și pe metodele de succes implementate de aceasta instituție în înregimentarea comportamentului individual, Deletant caută o explicație rațională pentru acest comportament aparent pasiv al românilor. Implicit, succesul aparatului represiv într-o conjunctură internațională favorabilă explică lipsa unor mișcări de amploare sau a disidenților recunoscuți ca lideri morali cu impact național. În parte, argumentul său pare să disculpe responsabilitatea individuală în acceptarea colectivă a regimului represiv naționalist care avea să degenereze într-un cult al personalității patologic. Conturează așadar profilul unei națiuni cu o elită intelectuală anihilată, o biserică „națională” infiltrată de cadre ale aparatului de reprimare și povestea unei societăți rurale dezrădăcinate și redusă la tăcere prin colectivizare și prin urbanizarea forțată. Relatează istoria prea puțin cunoscută a rezistenței împotriva regimului comunist și istoria ascensiunii unei clase tehnocrate rapid semi-urbanizată, complet docilă și dependentă de resursele centralizate acordate discreționar. Deletant concluzionează în studiul său că atitudinea pasivă de acceptare a regimului nu s-a datorat unei moșteniri culturale inexplicabile sau unui presupus specific național atemporal care ar persista în orice context, ci a fost rezultatul unui experiment social specific de reprimare a populației, un experiment de manipulare a sentimentului național. Experimentul social descris a distrus busola etică a individului și, prin extensie, a țării, înlocuind-o cu promovarea unor răspunsuri primare conformiste, tributare puterii paternaliste, stimularea unor reacții care să urmărească exclusiv interese materiale personale, tangibile prin lingușiri, minciună și nepotism, prin cultivarea duplicității, prin instituționalizarea auto-promovării ca premise pentru supraviețuire. Deletant sfârșește prin a ne reaminti vocea și convingerea celei care a întruchipat destinul disidentului în România. În inima mesajului celei ce a fost printre noi până de curând, Doinea Cornea, găsim apelul la moralitate și responsabilitate personală ca resurse prin care poate fi combătută criza spirituală a societății și dezorientarea care se manifestă prin urmărirea furibundă a intereselor personale materialiste. Ecoul acelui mesaj al goliciunii spirituale, cultivată deliberat de regimul comunist, rămâne un spectru care încă ne bântuie.
În centrul acestui portret național realizat de Deletant putem găsi totuși o licărire de speranță că această țară va absorbi trauma unui nefast experiment și își va regăsi valorile și reperele morale necesare reclădirii unei noi solidarități sociale. Fatalismul românesc nu este real decât în măsura în care el este afirmat și propagat ca realitate de către cei ce beneficiază de pe urma lui. Asumarea istoriei reale este un act de reziliență ce poate oferi șansa de a ne retrasa narațiunea politicii naționale, propunând, în locul degenerării, reperele morale ale disidenților reali.

VEZI ARTICOLUL ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS

Lasă un răspuns