Interviu cu George Friedman pe tema tensiunilor transatlantice
George Friedman este analist de geopolitică și strategie, recunoscut la nivel mondial pentru predicțiile sale privind evoluția sistemului internațional. Este fondator și președinte al Geopolitical Futures, platformă online dedicată prognozelor geopolitice. Anterior, a fondat Stratfor, companie de intelligence geopolitic, pe care a condus-o timp de 20 de ani.
Este autorul mai multor bestselleruri. Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. Volumele cu cel mai mare ecou sunt The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century (2009), care anticipează schimbările geopolitice ce vor modela secolul al XXI-lea, și Flashpoints: The Emerging Crisis in Europe (2015), care examinează tensiunile din zonele de frontieră ale Europei. În limba română, cărțile lui Friedman au apărut la RAO și la Litera: Ținuturi de frontieră – o călătorie geopolitică în Eurasia (2013, cu o prefață de George Cristian Maior), Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa (2016) și Furtuna dinaintea liniștii (2020). Cea din urmă are ca subtitlu: Discordia americană, criza anilor 2020 și triumful de după. Aceste ediții au adus analizele sale despre viitorul geopolitic al Europei, al Statelor Unite și al lumii în fața publicului românesc, cu mult înainte ca asemenea teme să devină sensibile.
Friedman participă frecvent ca vorbitor la conferințe și briefinguri cu organizații guvernamentale, militare sau academice din SUA și din alte țări. În noiembrie 2018, el a susținut o prelegere în fața studenților și cadrelor didactice de la SNSPA, având ca temă „Viitorul relațiilor transatlantice. Relevanța Europei de Est”. În același an, a acordat un amplu interviu revistei CULTURA.
După reuniunile internaționale de la Davos și de la München, care au relevat tensiunile acute dintre SUA și statele europene, George Friedman a participat la un dialog realizat de Geopolitical Futures în care a punctat cele mai importante evoluții transatlantice.
Interviu cu George Friedman realizat de Christian Smith
Reporter: Conferința de Securitate de la München din 2025 a inclus un discurs al vicepreședintelui SUA, JD Vance, în care a criticat liderii europeni pentru politicile lor privind libertatea de exprimare și imigrația. Conferința din 2026 a fost poate mai puțin dramatică, dar s-a desfășurat într-un moment când sistemul internațional trece prin schimbări fundamentale. Ce părere aveți despre aceste conferințe? Cărui scop credeți că servesc?
George Friedman: Liderii importanți se pot întâlni între ei discret, chiar fără să călătorească unul în țara celuilalt. Fără prea multă publicitate. Dar pentru mulți simplul fapt de a fi acolo, de a putea spune „am fost la München săptămâna trecută și am discutat”, este un lucru foarte important. Însă, mai presus de orice, arată lumii cum gândesc liderii. Poate pentru unii asta nu contează prea mult, pentru că vorbele sunt ieftine. Totuși, dacă privești atent asemenea reuniuni, poți înțelege ce se întâmplă în lume. Vezi toți acești lideri adunați la un loc și afli ce îi îngrijorează, compari cu lucrurile care te îngrijorează pe tine (de obicei nu aceleași lucruri) – iar asta îți dă un sentiment al proporției. În rest, aceste întâlniri nu sunt foarte importante.
Rep.: Ar fi interesant de văzut care au fost prioritățile fiecăruia dintre participanți. Ce discutau între ei.
G.F.: Probabil prioritatea numărul unu a fost să se întoarcă acasă și să pară eroici. Iar a doua prioritate să caute următorul loc de muncă, pentru după ce părăsesc funcția. Sunt lucruri importante, acestea, și trebuie planificate.
Rep.: Știm că anul trecut JD Vance i-a criticat pe europeni și apoi a plecat. Anul acesta, SUA l-au trimis la München pe Marco Rubio, care este văzut ca o persoană mai conciliantă. Mesajul însă a fost în mare parte același. Cu toate eforturile diplomatice – călătorii între capitalele europene și Washington – credeți că atitudinea SUA față de Europa nu a devenit deloc mai concesivă?
G.F.: Statele Unite se simt trădate de Europa acum, iar europenii se simt trădați de americani. Americanii au fost atrași în Al Doilea Război Mondial împotriva voinței lor. Au fost forțați de atacul Japoniei; Germania le-a declarat război. Am pierdut foarte mult în acel război în Europa. Apoi, după război, am creat un sistem economic prin care Europa să poată renaște – nu din caritate, ci pentru a-i opri pe ruși. De asemenea, timp de câteva generații am trimis trupe să stea de gardă la granița dintre RFG și RDG, înfruntându-i pe ruși. În cele din urmă, rușii au cedat. Noi nu am plecat. Iar europenii se așteaptă ca în continuare Statele Unite să mențină aceeași relație cu Europa. Totuși, economia Uniunii Europene este acum puțin mai mare decât economia chineză. Nu există nimic care să îi împiedice pe europeni să-și construiască propria apărare. Cu toate acestea, ei pretind că Statele Unite au un fel de obligație morală să-și asume în continuare apărarea Europei, într-un moment în care europenii sunt perfect capabili, dacă ar alege s-o facă, să-și constituie propria forță de apărare. Fapt este că, spre deosebire de Statele Unite, unde serviciul militar încă este o onoare, în Europa nu există o astfel de cultură. Și nu există nici dorința de a-și cheltui pentru apărare bunăstarea, care este cu adevărat semnificativă. Iar în acest context, europenii simt că americanii îi trădează, în sensul că Statele Unite ar avea o obligație față de ei. La rândul ei, viziunea americană, foarte populară, este că europenii ne-au trădat, că ne țin blocați și că se așteaptă să rămânem acolo, chiar dacă posibilitățile lor economice au evoluat. Că lasă trupele noastre să își asume riscurile și așa mai departe. Așadar, sentimentul de trădare nu e unilateral, deși media vorbește constant despre cum europenii se simt trădați. Europenii nu înțeleg cu adevărat gradul în care americanii simt că ei profită de noi, în loc să ne considere ca fiind egali și să se apere singuri. Iar asta vine din concepții radical diferite. Perspectiva europeană e că nu există nimic mai bun decât să construiești o economie mare și să nu trebuiască să cheltuiești pentru apărare – ceea ce ar fi grozav. Din perspectiva americană, noi am petrecut 80 de ani apărând Europa. Ei au evoluat datorită apărării noastre, precum și prin crearea unor sisteme economice care i-au îmbogățit. Este timpul, dacă nu să ne plătească pentru efortul militar, măcar să aibă grijă de ei înșiși. Europenii au o viziune potrivit căreia Statele Unite au o obligație fundamentală dacă vor să rămână garantul libertății europene. În fond, este rezonabil ca europenii să-și dorească acest lucru. Dar este rezonabil și ca americanii să dorească să se dezangajeze. Așadar, două poziții rezonabile, când privești prin interesul propriu al fiecăreia dintre părți, dar asta poate duce la dispreț reciproc, pentru că e în firea oamenilor să se întâmple așa.
Rep.: Nu credeți totuși că există multe nuanțe care pot fi citite în faptul că Washingtonul l-a trimis pe Rubio în locul lui Vance? Rubio este văzut ca având mai mult tact, fiind mai diplomat…
G.F.: Ei bine, „…mai diplomat” este un fel de concept european. Știi, când invadezi Franța, fii politicos când o faci! Așadar, această noțiune de politețe… Când europenii sunt, din punctul de vedere al americanilor, unii dintre cei mai sălbatici oameni de pe pământ – tot timpul în război unii cu alții (până când Statele Unite au oprit totul), luptându-se cu ferocitate, purtându-se odios unii cu alții, dar mereu fiind politicoși. E o diferență remarcabilă între modul cum se autopercep europenii și cel în care îi văd americanii. Iar acum – este ca o căsătorie nefericită. A fost una foarte bună pentru o vreme, dar, pe măsură ce timpul a trecut, au apărut probleme. Unul vrea să rămână căsătorit prin obligație. Celălalt vrea divorțul, nu unul complet – vom fi în continuare buni cu copiii. Tensiunile, cumva sunt de înțeles, sunt umane. Europenii au prosperat în această relație. Statele Unite au prevenit un război cu Uniunea Sovietică, având astfel propriul beneficiu. Dar acum ne despărțim. Aceasta poate fi o separare pașnică sau, în tradiția europeană, una sălbatică; dar trebuie să fie una.
Rep.: Rubio a spus în discursul său că vrea să colaboreze cu aliații europeni în domeniul apărării, în condițiile în care Europa își asumă propria apărare. Dar cum ar arăta asta de fapt? Ce nivel de angajament ar vrea SUA din partea europenilor? Se vorbește adesea despre procent de cheltuieli pentru apărare. Însă o asemenea discuție nu este, de fapt, un semn că SUA s-a retras deja, dar încearcă să rămână prietenoasă?
G.F.: Problema fundamentală este că nu există un loc numit „Europa”. Este un continent cu 50 de națiuni, toate cu istorii proaste unele cu altele, vorbind limbi diferite, având culturi diferite, manevrând unele împotriva altora. Cu alte cuvinte, primul lucru pe care am vrea să-l vedem este Europa crescând. Sau, dacă nu, încetând să se numească europeni, ca și cum ar fi un singur popor. Avem o relație bună cu britanicii și întotdeauna vom avea. Dar dacă vrem să avem relații foarte bune cu polonezii – ei bine, asta este o altă întrebare. Pe de altă parte, din punctul de vedere al americanilor, amenințarea la adresa Europei a trecut. Iar europenii nu au făcut munca grea de a se uni – dacă nu ca stat-națiune, cel puțin ca o entitate care să cuprindă toată Europa. Au eșuat în acest demers și par resemnați cu situația actuală, invocând că nu dețin forța necesară sau că economiile lor nu sunt suficient de puternice pentru a susține o astfel de structură. Dar puterea colectivă a statelor europene este semnificativă, la fel și capacitatea lor de a-și construi propriile forțe de apărare. Faptul că în cultura lor militarii nu sunt apreciați – ei bine, asta este o problemă culturală pe care trebuie să o rezolve. Iar dacă SUA își va continua rolul de garant, ei nu vor fi niciodată siliți să înfrunte realitatea că nu există o țară numită Europa.
Rep.: Dacă priviți Europa nu ca state independente, ci ca NATO sau ca un bloc opus Rusiei, se schimbă ceva?
G.F.: Ne-am opus Rusiei când era o realitate amenințarea că aceștia ar putea cuceri Europa. Pentru că nu ar fi fost în interesul american să-i avem pe ruși pe cealaltă coastă a Atlanticului. Așadar, parțial, a fost interes propriu, parțial o obligație morală – și am dus-o la bun sfârșit. Acum, europenii vorbesc constant despre amenințarea rusă, când, în realitate, dacă rușii nu au putut învinge Ucraina, nu vor învinge NATO. Tot ce au reușit a fost să ia o mică parte din Ucraina. Nu vor putea invada Europa, în principal pentru că polonezii devin o forță militară și sunt primii care îi blochează. În același timp, când vorbești despre armatele europene din NATO, amintește-ți că avem aproximativ 100.000 de oameni în trupele americane desfășurate în Europa. Asta pentru că forțele lor proprii au capacități limitate. Nu pentru că economiile lor nu pot susține asta, ci pentru că au ales să-și cheltuiască banii pe alte lucruri, precum asistența socială și așa mai departe. Așadar, în acest moment, avem două entități – nu le voi numi țări – care se simt trădate, și una, și cealaltă. Dar, în final, americanii au cartea cea mai mare – pentru că pot pleca. Au o opțiune. Europenii nu pot pleca, ei sunt acolo. Asta este realitatea geopolitică fundamentală.
Rep.: Poziția Statelor Unite e clară. Ce părere aveți despre răspunsul european de până acum? Credeți că Europa încă șovăie? Sau poate schimbarea necesară vine prea repede? Pentru că, în mod real, un an este un interval scurt în istoria lumii, iar armatele europene, în special cea britanică, sunt strâns integrate cu cea americană.
G.F.: Atunci răspunsul este: încetați să folosiți cuvântul Europa. Viziunea poloneză, viziunea maghiară, viziunea italiană este foarte diferită de punctul de vedere britanic. Țările sunt foarte diferite. Nu avem o relație cu Europa. Nu avem un ambasador în Europa. Ei nu au un ambasador la noi. Ideea este că Europa este o zonă fragmentată, cu oameni foarte diferiți, iar întrebarea nu este ce gândește Europa, ci, de exemplu, ce gândesc polonezii? Ce gândesc maghiarii? Și așa mai departe. Toți au percepții diferite. Iar istoria Europei, așa cum am mai spus, și nu glumeam, este una vicleană. Plină de războaie nesfârșite, brutale, care a dus la multă ură și neîncredere. Așadar, aș argumenta că există o povară pe care majoritatea europenilor serioși o înțeleg, dar nu o pot rezolva. Au un sistem economic, Uniunea Europeană; un sistem militar, NATO. Dar nu toate țările sunt membre și în UE și în NATO… Întrebarea fundamentală nu este ce vor face Statele Unite, ci ce va face Europa pentru a-și depăși propria istorie. Poate reveni la vechiul model, al statelor-națiune, sau poate deveni Statele Unite ale Europei, dar asta este decizia europenilor, nu a americanilor.
Rep.: Se vorbește mult despre un NATO european sau despre un fond de apărare al Uniunii Europene. Credeți că este improbabil să funcționeze?
G.F.: Când privim istoria europeană, de la Imperiul Roman nu a existat niciodată o Europă unită. A existat o Europă cucerită, dar nu o Europă unită. Din nou, astăzi Europa este la o răscruce a istoriei. Au dus două războaie mondiale, brutale, au ieșit din ele distruse economic, epuizate moral și național. Statele Unite, în esență, au stat de gardă timp de 80 de ani. Europenii au luat asta ca pe un lucru normal, ca și cum așa ar trebui să fie. Însă va fi nevoie să decidă spre ce se îndreaptă. Vor reveni la modelul de dinainte de 1945? Vor construi un model nou? Toate aceste țări vor un nou model al Europei – dar bazat pe interesele lor, care nu sunt aceleași. Există o cultură europeană unită? Limbi diferite, dar aceleași interese și aceleași valori? Aceasta este problema fundamentală, pe care nu o poți depăși ușor, iar efortul de a o depăși ar fi dureros peste măsură în fiecare dintre țări.
Rep.: Care ar fi consecințele dacă europenii sau, dacă preferați, Franța și Germania nu reușesc să construiască o capacitate de apărare adecvată?
G.F.: Când discutăm despre problemele apărării Europei, discutăm despre Marea Britanie, Franța, Germania și Polonia, plus alte aproximativ 46 de țări din Europa. Ideea este că există o realitate pe care europenii au probleme să o absoarbă. Armata rusă s-a dovedit a fi un eșec, încă din timpul Războiului Rece. Așadar, întrebarea de acum este aceeași care a stat în fața Europei de secole: popoarele de pe continent pot trăi în pace unele cu altele? Pot să se unească și să se apere împotriva… amenințării Uniunii Sovietice? Acel stat a dispărut. Amenințării Rusiei? Și este un lucru foarte dureros pentru că, politic, nu este ușor să ai o țară formată din Franța și Germania, dată fiind istoria lor. Iar astea sunt lucruri pe care europenii trebuie să le gestioneze. Și e ceva – voi exagera – infantil în incapacitatea diferitelor țări europene de a recunoaște o nouă realitate și de a da vina pe americani pentru că apărut o asemenea problemă.
Rep.: Este corect să-l învinovățim pe Trump pentru asta? Ați spus că o această evoluție politică este inevitabilă, însă cum apreciați modul în care el gestionează situația?
G.F.: Personal, consider comportamentul lui Trump iritant, dar consider la fel de iritant și comportamentul european, chiar dacă este mai politicos. Refuzul lor de a vedea rațiunea unei retrageri americane este un refuz de a înțelege realitatea. Pe de altă parte, Trump este probabil singurul tip de președinte capabil să spargă normele, tocmai prin personalitatea sa profund ofensivă. Îl privesc pe Trump ca pe un om neplăcut, dar care face exact ceea ce ar face orice președinte în acest moment. Îi privesc pe europeni ca fiind la fel de neplăcuți, susținând că o națiune străină, care a făcut atât de multe pentru ei, are o obligație eternă în acest sens. Da, cred că multe dintre lucrurile pe care Trump le face în politica internă nu ar trebui făcute și nu-mi place modul în care vorbește. Dar nu-mi place nici modul în care vorbesc europenii. Nu-mi place politețea sub care există o agresivitate fundamentală. Este totuși interesant de observat că percepțiile încep să se schimbe. Lideri precum premierul britanic Keir Starmer au recunoscut la München că Europa a întârziat prea mult investițiile în apărare, iar viziunea e împărtășită treptat și de alți lideri de pe continent.
Rep.: Spuneți că Rusia nu s-a descurcat bine în Ucraina și că este foarte puțin probabil să aibă succes într-un atac contra NATO. Însă Rusia s-a angajat de ceva timp într-un război hibrid. Atacuri cu drone aleatorii asupra aeroporturilor, atacuri cibernetice, interferențe în alegeri. Acestea sunt preocupări reale pentru Europa. Credeți că europenii sunt capabili să facă față acestui tip de confruntări?
G.F.: Dacă nu sunt capabili, nu au dreptul de a fi națiuni independente. Ar trebui preluați de Națiunile Unite și tratați ca o țară din lumea a treia. Dar ei refuză să admită că se pot descurca singuri. Esențial este să realizăm cât de slabă este de fapt Rusia. Uniunea Sovietică a dispărut. Nu doar că nu mai este comunistă, dar și-a pierdut teritorii substanțiale. Asia Centrală și Caucazul de Sud, foste părți ale Rusiei, sunt acum regiuni cu state independente — Azerbaidjan, Armenia și restul —, unde SUA și China își extind influența. Rusia a devenit o țară vulnerabilă nu doar la vest, ca în timpul Războiului Rece, ci și la est și la sud. Negând această realitate și susținând că Rusia este o amenințare, europenii evită alegerile dificile. Iar, dacă rușii nu sunt capabili să câștige o luptă, se inventează amenințări „magice” sau interferențe obscure. Așa-numitul „război hibrid” înseamnă, de fapt: „nu pot purta un război real, așa că te șicanez la periferie”. Cât despre obligația SUA de a oferi umbrelă nucleară: britanicii au arme nucleare proprii, iar francezii dețin un arsenal considerabil, inclusiv pe submarine greu de detectat. Europa nu doar că are propriul sistem de descurajare, dar ar putea dezvolta unul mult mai puternic. Faptul că aleg să nu o facă este problema lor.
Rep.: Deci credeți că amenințarea rusă este parțial exagerată, folosită ca instrument pentru a-i determina pe americani să nu plece?
G.F.: De patru ani, rușii aruncă tot ce au în război și nu pot câștiga. Dacă ei ar fi avut mai multă forță la dispoziție, ar fi folosit-o, cu siguranță. Acum recrutează bărbați de 50 de ani și mercenari din Africa. Aceasta este realitatea. Am vorbit cu europeni care mi-au spus: „Nu înțelegeți ce pot deveni rușii în 10 ani!” Iar răspunsul este: „Ce vor deveni europenii în următorii 10 ani? Aveți 10 ani, dați-vă seama!” Așadar, tema continuă și, dacă nu am fi prieteni atât de apropiați, dacă nu am fi atât de interconectați, acest dialog ar fi mult mai simplu și mai rațional. Problema este că Statele Unite au o relație profundă cu Europa, nu doar istoric, militar și așa mai departe, ci și cultural. Mulți dintre noi venim din Europa sau suntem descendenți ai emigranților europeni. Așadar, există ideea că – americani și europeni – facem parte toți din aceeași cultură. Dar în Europa nu există o singură cultură. Așadar, care cultură suntem?
Mulțumim Geopolitical Futures pentru autorizarea traducerii.