EUPL: principalul premiu european
Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL) a devenit cel mai important premiu literar european. Susținut de Comisia Europeană și construit pe baza programului Europa Creativă, care reunește 40 de țări, nu doar membrii UE, premiul EUPL oferă deschideri spre toate literaturile Europei, nu doar spre cele în marile limbi de circulație.
În ediția 2025, ai cărei câștigători au fost anunțați în mai la Praga, marele premiu a revenit scriitoarei italiene Nicoletta Verna pentru romanul său I Giorni di Vetro (Zilele de sticlă), publicat de Einaudi în 2024. Cartea este o frescă istorică plasată în Italia fascistă, urmărind destinul unei femei silite să se confrunte cu brutalitatea regimului. Juriul prezidat de scriitorul danez Jens Christian Grøndahl a apreciat forța narativă a operei și capacitatea autoarei de a reconstitui o epocă întunecată din istoria europeană.
Cele două mențiuni speciale ale juriului au mers către Philippe Marczewski din Belgia pentru Quand Cécile (Când Cécile), o explorare delicată a memoriei și a modului în care absența unei persoane iubite poate deveni o prezență obsesivă, și Sheila Armstrong din Irlanda pentru Falling Animals (Animale în cădere), un roman coral construit în jurul misterului unui cadavru neidentificat găsit pe o plajă izolată. Cartea lui Armstrong, publicată de Bloomsbury în 2023, a fost apreciat pentru narațiunea complexă, personaje bine conturate și un intens suspans cu notații psihologice. Niciunul dintre romane încă nu are o versiune în română.
Ediția 2025 a inclus nominalizați din treisprezece țări, printre care Austria cu Ljuba Arnautović pentru Erste Töchter (Primele fiice), Grecia cu Makis Malafekas pentru Deepfake, și Ucraina cu Halyna Matveeva. Întreaga selecție este prezentată în antologia anuală European Stories 2025, publicată atât în format tipărit cât și digital, oferind fragmente din lucrările nominalizate în limba originală și în traducere engleză. Această antologie devine an de an un instrument esențial pentru cunoașterea autorilor europeni, în contextul în care literaturile mici au un cert deficit de vizibilitate internațională.
În acest an, România a fost reprezentată la EUPL de Bogdan Crețu cu romanul Mai puțin decât dragostea, o operă despre imposibilitatea iubirii într-o lume/țară în care traumele istoriei și moștenirile de familie creează bariere greu de depășit în relația dintre oameni. Deși Bogdan Crețu nu a fost printre câștigători, simpla nominalizare oferă vizibilitate internațională scriitorului român și îi deschide porți pentru traduceri în alte limbi europene.
România are o istorie remarcabilă printre laureații acestui premiu. De-a lungul timpului, mai mulți scriitori români au primit premiul EUPL (în vechiul format), printre care Răzvan Rădulescu în 2010 (pentru Teodosie cel mic), Ioana Pârvulescu în 2013 (pentru Viața începe vineri), Claudiu M. Florian în 2016 (pentru Vârstele jocului. Strada Cetății) și Tatiana Țîbuleac în 2019 (Grădina de sticlă).
Controverse legate de EUPL
Schimbarea formatului premiului, de după 2022, a fost concepută pentru a crește impactul internațional al acestor premii. Dacă anterior în fiecare ediție erau acordate mai multe premii (pentru a recompensa fiecare țară participantă, printr-un algoritm) noul format presupune desemnarea unui singur laureat european și a unui grup restrâns de mențiuni speciale. Decizia a fost controversată, ducând chiar la retragerea Consiliului Scriitorilor Europeni din consorțiul organizator. Asociația a criticat noul format ca fiind defavorabil multilingvismului. Totuși, organizatorii susțin că această concentrare a atenției asupra unui singur câștigător permite o promovare mai eficientă și o vizibilitate sporită.
Marile premii franceze: Tradiție și relevanță
Literatura franceză a reușit să impună la nivel european mai multe premii literare, cu peisajul cel mai divers din acest punct de vedere.
Sezonul literar francez din toamna anului 2025 a fost dominat de opere de mare anvergură narativă, care au reușit să capteze atât atenția criticii, cât și a publicului larg. Premiul Goncourt, cea mai prestigioasă distincție literară franceză, a fost adjudecat la 4 noiembrie de Laurent Mauvignier pentru romanul La Maison vide (Casa goală), publicat de Éditions de Minuit. Mauvignier a câștigat în fața belgienei Caroline Lamarche, nominalizată pentru Le Bel Obscur (Seuil).
Philippe Claudel, președintele Academiei Goncourt, a descris La Maison vide drept un „roman fondamental”. Volumul, care se întinde pe aproximativ 750 de pagini, explorează secretele unei familii pe parcursul mai multor generații, pornind de la redeschiderea, după mai multe decenii, a unei case dintr-un sat imaginar din Touraine. Mauvignier a creat o frescă familială care îmbină istoria intimă cu marile evenimente ale secolului XX, de la Primul Război Mondial până la Războiul din Algeria. Cartea pune accentul pe destinele femeilor care „țin casa“, după cum spune autorul, în vremuri de război și în mediul rural francez. Unul dintre personajele centrale este Marguerite, bunica scriitorului, a cărei viață a fost marcată de dezonoarea suferită în timpul Ocupației pentru relația cu soldați germani, fapt pentru care a fost practic ștearsă din memoria familiei. Succesul comercial al cărții a fost remarcabil încă înainte de obținerea premiului, depășind 80.000 de exemplare vândute, iar verdictul Goncourt a garantat o multiplicare a vânzărilor, potențial ajungând la peste 500.000 de exemplare.
În ziua precedentă, 3 noiembrie, Premiul Fémina fusese acordat scriitoarei mauritiene Nathacha Appanah pentru La Nuit au cœur (Noaptea în suflet), publicat de Gallimard în august 2025. Juriul exclusiv feminin, compus din douăsprezece membre, a ales cartea la al doilea tur de scrutin. Romanul este un text tulburător despre reziliență și violența sistemică împotriva femeilor, împletind trei istorii de femei, victime ale violenței conjugale, inclusiv propria experiență a autoarei. Appanah, care a publicat doisprezece cărți de-a lungul carierei, a declarat că acesta este primul ei mare premiu, exprimându-și emoția pentru recunoașterea unei cărți laborioase, care explorează „perpetuarea și dinamica violenței”. Cartea a fost deja foarte bine primită de librari, ocupând prima poziție în Palmaresul Livres Hebdo, cu media de 3,9 din 5, și vânzări de zeci de mii de exemplare.
Dacă Premiile Fémina au fost create ca alternativă la un Goncourt perceput ca fiind mult prea masculin, Premiul Médicis și-a propus să recompenseze inovația literară.
Câștigătorul Médicis, anunțat pe 5 noiembrie, a fost Emmanuel Carrère pentru Kolkhoze, publicat de P.O.L. Volumul de 560 de pagini reprezintă un omagiu complex adus mamei sale, Hélène Carrère d’Encausse, istoric și prima femeie care a ocupat funcția de secretar perpetuu al Académie française, decedată în 2023. Cartea traversează patru generații ale familiei sale, de la exilul din Georgia și Rusia, după Revoluția din 1917, până în prezent, incluzând și reflecții asupra războiului din Ucraina pornit în 2022. Carrère a declarat că resimte „o anumită «dezafecțiune» pentru Rusia”, o țară pe care a iubit-o pasional, dar pe care acum o vede zdrobită de violență și propagandă.
Titlul, Kolkhoze, se referă la fermele colective sovietice, dar și la un ritual familial afectuos în care mama, arareori tandră, accepta din când în când copiii să doarmă cu ea. Carrère, la 67 de ani, se află la al treilea premiu major, după cele primite pentru La Classe de neige în 1995 și Limonov, în 2011. Frédéric Boyer, directorul editurii P.O.L, a anunțat că drepturile de traducere au fost deja vândute în treizeci de țări și că volumul este un succes comercial.
Alte premii majore europene
Booker Prize 2025 a revenit, într-o surpriză relativă, lui David Szalay pentru romanul Flesh (Carne). Szalay, scriitor canadian-maghiar-britanic născut la Montreal în 1971, care trăiește acum la Viena, a fost selectat dintre șase finaliști după o deliberare de cinci ore a juriului. Romanul urmărește ascensiunea și declinul unui tânăr maghiar în societatea londoneză, punând accent pe experiența fizică și senzorială a existenței. Ceea ce face cartea remarcabilă este stilul ei extrem de lapidar, folosind spațiul alb de pe pagină ca instrument narativ și construind personajul prin ceea ce nu este spus explicit. Editorul cărții a insistat pe inovațiile narative ale romanului, care invită cititorul să completeze golurile, să observe și aproape să creeze personajul alături de autor. Szalay, care fusese deja pe lista scurtă la Booker în 2016, cu All That Man Is, devine primul scriitor de origine maghiară care câștigă acest premiu. Trofeul îi aduce 50.000 de lire sterline și o creștere garantată a vânzărilor.
Deutscher Buchpreis pentru cel mai bun roman de limbă germană a fost acordat pe 13 octombrie scriitoarei elvețiene Dorothee Elmiger pentru Die Holländerinnen (Olandezele), publicat de Carl Hanser Verlag în august 2025. Premiul, anunțat tradițional cu o zi înainte de deschiderea Târgului de Carte de la Frankfurt, are o valoare de 25.000 de euro pentru câștigător și câte 2.500 de euro pentru fiecare dintre cei cinci finaliști.
Romanul Dorotheei Elmiger este o lucrare metafizică inspirată de cazul real al dispariției a două femei olandeze în jungla din Panama în 2014, unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria țării. Elmiger creează o narațiune stratificată în care o scriitoare este invitată de un regizor celebru să se alăture unei echipe într-o călătorie în jungla sud-americană pentru a reconstitui cazul dispariției. Pe măsură ce grupul pătrunde mai adânc în pădure, membrii săi încep să își povestească unii altora istorii tulburătoare din trecutul lor, iar narațiunea devine din ce în ce mai întunecată. Juriul a considerat romanul ca fiind „un eveniment”, apreciind stilul lui Elmiger care este „în același timp distant și totuși captivant”, descriind cartea drept „o fascinantă călătorie în inima întunericului”. Scriitoarea, care locuiește la New York și fusese deja pe lista scurtă a Deutscher Buchpreis în 2020 cu Aus der Zuckerfabrik, a dezvăluit că a abandonat această carte de mai multe ori, reluând-o succesiv pe parcursul a trei-patru ani. Elmiger a mai primit în 2025 și Premiul de carte elvețian pentru același roman.
Premiul Cervantes, cea mai importantă distincție pentru literatura de limbă spaniolă, a revenit în 2025 scriitorului mexican Gonzalo Celorio. Anunțul a fost făcut pe 3 noiembrie la Madrid.
Spre deosebire de celelalte premii, Cervantes este acordat pentru întreaga operă unor scriitori cu o influență remarcabilă. Doctor în Limbă și Literaturi Hispanice și director al Academiei Mexicane a Limbii din 2016, Celorio (n. 1948) a publicat romane precum Amor propio (1992), Y retiemble en sus centros la tierra (1999), Tres lindas cubanas (2006) și El metal y la escoria (2015), precum și numeroase eseuri despre literatură și arhitectură. Juriul l-a descris ca reprezentând „figura scriitorului integral”, punând accent pe erudiția lui remarcabilă. Premiul, dotat cu 125.000 de euro, îi va fi înmânat în aprilie 2026 la Alcalá de Henares, într-o sesiune solemnă prezidată de regii Spaniei. Celorio devine al șaptelea scriitor mexican care obține Cervantes, după Octavio Paz (1981), Carlos Fuentes (1987), Sergio Pitol (2005), José Emilio Pacheco (2009), Elena Poniatowska (2013) și Fernando del Paso (2015).
În declarațiile sale după anunțarea premiului, Celorio a subliniat importanța limbii spaniole pentru identitatea Mexicului și a susținut, contrar multor opinii din America Latină, că spaniola a fost mai degrabă „limba independenței” decât „limba cuceririi”.
Premiul Nobel pentru Literatură
Premiul Nobel pentru Literatură 2025 a rămas în acest an pe continentul european, fiind decernat pe 9 octombrie scriitorului maghiar László Krasznahorkai. Academia Suedeză l-a recompensat pentru „opera sa convingătoare și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei”. Krasznahorkai, născut în 1954 în orașul Gyula din sud-estul Ungariei, lângă granița cu România, este al doilea scriitor maghiar care câștigă Nobelul după Imre Kertész în 2002. Este celebru pentru frazele sale lungi, hipnotice, uneori întinzându-se pe pagini întregi fără punctuație, și pentru explorarea temelor precum izolarea, decăderea și natura realității. Opera sa poate fi văzută ca parte a unei tradiții central-europene caracterizate de absurd și grotesc, tradiție care se întinde de la Kafka la Thomas Bernhard.
Romanul său de debut, Sátántangó (Satantango), publicat în 1985, a fost o senzație literară în Ungaria și a reprezentat consacrarea sa ca scriitor. Cartea, care descrie în termeni puternic sugestivi un grup sărac de rezidenți într-o fermă colectivă abandonată din provincia maghiară, chiar înainte de căderea comunismului, a fost adaptată în 1994 într-un film de șapte ore și jumătate de regizorul Béla Tarr, devenind o lucrare cult în cinematografia europeană. Melankolia rezistenței (The Melancholy of Resistance), publicat în 1989 și tradus în engleză în 2000, i-a adus lui Krasznahorkai o recunoaștere internațională mai largă. Romanul, descris de Academia Suedeză ca o „fantezie febrilă de groază”, este plasat într-un orășel maghiar, unde sosirea unui circ straniu, care expune carcasa unei balene uriașe, trezește forțe extreme și creează o atmosferă apocaliptică, plină de violență.
Alte opere importante includ War & War (1999), Seiobo There Below (2008), inspirat din călătoriile sale în China și Japonia, Baron Wenckheim’s Homecoming (2016) și Herscht 07769 (2017), considerat un mare roman german contemporan datorită preciziei cu care portretizează neliniștea socială a Germaniei. Krasznahorkai a câștigat Booker International Prize în 2015 și National Book Award pentru literatură tradusă în 2019, fiind deja recunoscut internațional ca unul dintre cei mai importanți autori experimentali ai epocii noastre.
În prelegerea sa la primirea premiului Nobel, ținută la 7 decembrie la Academia suedeză, Krasznahorkai a vorbit despre îngeri, despre speranță și despre forța literaturii într-o lume marcată de teroare apocaliptică.