Cu ocazia Zilei Culturii Naționale din acest an, ministrul de resort, Demeter András István, a transmis un mesaj video pe pagina de Facebook a ministerului în care înșiră multe generalități despre „felul în care cultura rămâne prezentă, activă și relevantă în societatea noastră” și cum „cultura se face de către, prin și pentru oameni”. Factual, nimic greșit aici. Mai important este însă ce nu spune Ministrul Culturii, mai exact cum și în ce condiții se face cultura astăzi în România.
Pentru că ministrul nu aduce în discuție finanțarea culturii – sub 1% din PIB în 2025, așteptăm bugetul pe noul an – sau bunăstarea lucrătorilor culturali, o să citez câteva dintre concluziile studiului „Reform: Munca în sectorul cultural 2025”, ce analizează transformărilor recente din câmpul muncii culturale autohtone, realizat de Centrul Cultural Clujean, de unde putem afla, de exemplu, că aproximativ 51% dintre respondenți se simt epuizați sau copleșiți de muncă și asta pentru că doar 23% dintre ei se declară într-o situație stabilă financiar. Din ce în ce mai mulți lucrători culturali sunt nevoiți să-și completeze veniturile prin activități realizate în afara sectorului cultural.
Pe de altă parte, 72% dintre respondenți lucrează cu contract de muncă, o evoluție încurajatoare față de anii precedenți, însă jumătate dintre aceștia prestează servicii culturale sub alte forme juridice (PFA, drepturi de autor, microîntreprinderi), tocmai pentru că foarte puțini sunt lucrătorii culturali care-și acoperă nevoile lunare dintr-o singură sursă de venit.
Studiul citat confirmă ceea ce știam cu toții cei care muncim în cultură, dar ne arată și câteva îmbunătățiri ale domeniului. Și tocmai pentru că aceste condiții ceva mai bune de muncă au fost câștigate cu greu, anul cultural 2025 a fost foarte frustrant. Măsurile luate de guvernul Bolojan în cultură amenință să destabilizeze câmpul cultural prin distrugerea plasei de siguranță și așa firave a lucrătorilor culturali, așa cum a fost cazul cu OUG 52/2025 care a blocat activitatea teatrelor la începutul lunii octombrie, dar care a fost, din fericire, corectată.
În ceea ce privește producția de carte autohtonă, marea lovitură a fost creșterea cotei TVA de la 5% la 11% pentru acest produs. La asta se adaugă și toate celelalte creșteri de taxe și a costului de producție în sine, precum și inflația mare și scăderea puterii de cumpărare a românilor. Deși încă nu avem cifre foarte clare aici (nu este acest an o excepție, industria de carte nu e foarte transparentă), am auzit de la editori și retaileri încă dinainte de învestirea guvernului Bolojan că vânzările de carte au scăzut destul de mult, deci nu pot decât să-mi imaginez cât de tare s-a accentuat acest trend după intrarea în vigoare a noilor taxe și cote de TVA. Efectul cel mai vizibil al măsurilor de austeritate în domeniul editorial va fi o reducere a numărului de titluri publicate, iar asta înseamnă că editorii vor fi mai puțin dispuși să riște cu cărți cu care nu pot fi siguri că se vor vinde. Vor avea de suferit autorii români, mai ales debutanții, și riscăm să ne întoarcem la situația de acum 10-15 ani când editurile erau mult mai sceptice față de literatura română contemporană. Ca să nu mai zic de editurile mici care sunt în pericol de a se închide, așa cum s-a întâmplat deja cu editura timișoreană Contrasens, care publica traduceri din filosofi contemporani importanți și care lasă un gol serios în importul de teorie mondială în spațiul autohton. Închiderea editurii Contrasens a dus și la închiderea unor programe a Asociației Culturale Contrasens, precum cel de internship sau cel de cercetare. Tot la Timișoara, s-a închis și librăria independentă „La Două Bufnițe” ce a dus la o serie de discuții și dezbateri publice despre situația librăriilor fizice din România, dar care nu a produs până acum nicio schimbare legislativă sau vreun mecanism de sprijin cum e cazul altor țări din Europa – în Cehia, Irlanda și Marea Britanie nu există TVA la carte.
În aceste condiții, mi se pare jenant cum la începutul mesajului amintit mai sus, ministrul Demeter András István ne îndeamnă să nu facem din Ziua Culturii Naționale un prilej de a ne uita în urmă. Din păcate, ministrul pare mai dispus să aplice viziunea economică îngustă și contabilicească a lui Ilie Bolojan decât să apere interesul sectorului cultural în fața prim-ministrului. În timp ce Irlanda a făcut permanent programul prin care a oferit artiștilor un venit de bază în valoare de 1.500 de dolari, guvernul României a ales să sacrifice Cultura și Educația pentru a reduce deficitul bugetar. Și ipocrizia decidenților noștri mi se pare cu atât mai mare cu cât analfabitismul funcțional a fost una dintre explicațiile preferate ale analiștilor din studiourile de televiziune pentru a explica ascensiunea extremismului în România ultimilor ani. Cei care au venit la putere ca reacție a societății împotriva curentului așa-zis suveranist par să facă tot ce le stă în putință care să pregătească instalarea democratică a inamicilor democrației în fruntea Statului român la următoarele alegeri.
Așadar, anul cultural 2025 a fost obositor și frustrant, mai ales în domeniul editorial, unde începeam să ne bucurăm de un public mai larg pentru autorii români, unul dintre marile câștiguri ale breslei – păstrând proporțiile pieței noastre de carte – din ultimul deceniu care se află acum în pericol. În ciuda tuturor măsurilor luate de guvern și a limitărilor instituționale, cultura română a continuat să facă performanță, pe plan local, dar și internațional – ca să dau un singur exemplu, nonliterar, Radu Jude a câștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu, pentru Kontinental ’25, la ediția din acest an a Berlinalei.
*
Înainte de a survola peisajul literar al anului 2025, aș vrea să trec în revistă câteva lucruri bune care s-au întâmplat în această zonă. În contextul cultural descris mai sus, festivalurile literare devin mult mai importante, din diferite motive, dar în principal pentru că îi aduc pe cititori mai aproape de scriitori, pentru că găzduiesc dezbateri despre subiectele importante ale momentului și pentru că, în general, rămân printre cele mai vii spații culturale. Din acest motiv, mă bucur că pe lângă clasicele FILIT, FILTM sau FIPB, anul acesta ne-am bucurat de un nou eveniment, NOD. International Literary Rights Festival, organizat la Brașov de Matca Literară și Reading is Cool. Pe lângă clasicele evenimente cu scriitorii invitați – cu un line up de autori internaționali printre care s-au numărat Andrei Kurkov, Linda Boström Knausgård, Mathias Énard, Mihail Șișkin, Edward Ashton –, NOD a avut o componentă de industrie foarte importantă, cu o serie de întâlniri între editori, agenți literari și scriitori selectați în urma unui concurs de manuscrise, care au avut șansa să-și prezinte proiectele în fața profesioniștilor din domeniul editorial.
O altă premieră este și lansarea Festivalului de Literatură pentru Copiii și Adolescenți APOLODOR, organizat de Fundația Corona și finanțat de Consiliul Local și Primăria Municipiului Botoșani, un nou festival necesar nu doar pentru că oferă spațiu creatorilor de cărți pentru tinerii și foarte tinerii cititori, confirmând boom-ul acestui gen în ultimii ani la noi, ci și pentru că însuflețesc viața culturală dintr-un colț al țării care merită mai mult.
Un alt proiect binevenit lansat anul trecut este Harta literară, realizat de ONG-ul Tech and Tonic, care și-a propus să realizeze o hartă interactivă a locurilor din București menționate în literatura română de azi și de ieri. E un mod bun de a apropia cititorii de cărțile autorilor români, dar și de a susține studiile de geocritică. De asemenea, echipa proiectului a organizat și câteva tururi tematice în care diverși scriitori au fost ghizi celor interesați de geografia literară a Bucureștiului.
Mă plângeam în retrospectiva anului literar 2024 de lipsa dezbaterilor și polemicilor relevante din câmpul literar. Nici în 2025 nu am avut parte de discuții substanțiale, ci de oportunități ratate și mici scandaluri. Pe la începutul anului s-a creat ceva vâlvă în jurul preluării blurb-ului traducerii românești a cărții Religia Woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale de Jean-François Braunstein (Editura Humanitas, traducere de Emanuela Jalbă-Șoimaru) pe site-ul omiedesemne.ro și denunțarea acestui fapt de către poetul Florentin Popa, care a inflamat spiritele și a readus în atenția publică legătura dintre conservatorismul și antistângismul unei părți a intelectualilor postdecembriști și resurgența fascismului autohton. Din păcate, discuția s-a rezumat la câteva postări pe Facebook, aceeași platformă pe care în vară a izbucnit un conflict ciudat și regretabil între câțiva scriitori și unii creatori de conținut de pe Bookstagram. Pornind de la o postare a prozatorului Tudor Ganea despre modul în care unii cititori aleg să pozeze cărțile pentru social media, întreaga afacere a degenerat într-un schimb de reproșuri și de insulte, mai ales din partea scriitorilor, care au abordat imatur și arogant problema. A fost o ocazie perfectă pentru a discuta relația dintre autori și cititori în câmpul literar românesc, despre responsabilitatea fiecărei părți în această relație, dar s-a aruncat foarte repede pisica moartă în ograda criticii literare și toată atenția s-a mutat pe lipsurile și neajunsurile receptării profesioniste.
Dar cea mai importantă dezbatere în care literatura a fost prinsă în 2025 a fost cea legată de noua programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a IX-a, cea care propune substituirea criteriului tematic cu cel cronologic în studierea literaturii române. Deși a fost în primul rând o problemă de educație, s-a discutat foarte mult despre literatură și critică literară, s-au adus foarte multe argumente pro și contra studierii cronologice a literaturii autohtone, iar literatura a părut că e din nou importantă în viața națiunii. Din nefericire, întreaga dezbatere publică a părut a fi inutilă când s-a constat că atât grupul de lucru care a elaborat programa, cât și comisia care dă aviz este condusă de aceeași persoană și că mai mulți dintre membrii grupului de lucru fac parte și din comisie. La presiunea specialiștilor din domeniu și a publicului, grupul de lucru a propus o a doua variantă a programei, care nu aducea modificări substanțiale – nu cele mai urgente punctate de contestatari cel puțin –, pe care așteptăm să o vedem avizată sau nu. Dincolo de toate aspectele didactice, ce ne interesează pe noi ce ne ocupăm cu literatura este felul în care această programă creează sau pregătește cititorii de mâine. Mai exact, cum nu îi creează și nu îi pregătește. Într-o perioadă în care copiii consumă o cantitate foarte mare de conținut audiovizual foarte scurt pe platforme ca TikTok – nu mai zic cum sunt reel-urile acestea –, în care atenția și răbdarea lor este puternic încercată, să le propui texte care oricum nu sunt literare, cu un limbaj îndepărtat de cel folosit de ei, cu coduri culturale străine de cunoștințele lor, și să împachetezi toate acestea ca fiind „literatură română” mi se pare calea cea mai sigură să-i faci să treacă plictisiți pe lângă rafturile de literatură română – în cel mai bun caz – sau pe lângă librării, în general.
Aș mai puncta că în continuare autorii români își fac loc pe scena literară internațională. Mircea Cărtărescu a devenit primul autor român nominalizat pe lista lungă a International Booker Prize pentru traducerea în engleză a romanului Solenoid (trad. Sean Cotter). Într-un top al celor mai bune cărți ale secolului XXI, realizat de platforma online spaniolă elDiario, la care au votat 21 de librării din întreaga Spanie, traducerea în spaniolă a Solenoidului a ieșit pe locul 15, în timp ce traducerea în spaniolă a romanului Vara când mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac (ambele traduse de Marian Ochoa de Eribe) ocupă locul 22. Foarte bine primită a fost și traducerea franceză a romanului Abraxas al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, realizată de Nicolas Cavaillès și publicată la Gallimard, care a avut parte de cronici elogioase, iar traducerea în maghiară a volumului de poezie Kaddish a lui Radu Vancu, realizată de André Ferenc, a fost desemnată de mai multe publicații ca fiind una dintre traducerile anului în Ungaria. Sigur, ne bucură toate aceste reușite, dar ele rămân niște succese individuale – sau de echipă, socotind și traducătorii și editorii – ale scriitorilor, nu niște rezultate firești ale unui sistem literar sănătos și ale unor instituții puternice și funcționale.
*
Pe cât de vitregit a fost sectorul cultural, pe atât de productivă a fost literatura în anul ce tocmai s-a încheiat. Trăgând linie, nu cred că e greu de constatat că 2025 va rămâne ca unul dintre cei mai buni ani literari ai acestui deceniu. A fost un an cu multe cărți bune, cu debuturi solide, cu o paletă ceva mai largă de teme și formule literare, cu mai mult echilibru în cadrul fiecărui gen literar.
Câteva lucruri interesante s-au întâmplat și la nivelul editurilor și a colecțiilor de literatură română contemporană. În ceea ce privește proza, se certifică faptul că Polirom, cu ale sale „Ego.Proză”, „Fiction LTD” și „Biografii romanțate”, nu este cel mai puternic jucător de pe piață. Deși continuă să publice printre cele mai importante titluri și autori, editura ieșeană nu mai deține întâietatea în proza românească contemporană. Dacă ne așteptam ca imprintul „n’autor” al editurii Nemira să fie în top, după un mic hiatus, pentru mulți surpriza anului pare să fie prezența colecției „Autori români” a editurii Trei în acest top editorial. În realitate, faptul că trei dintre cele mai bune volume de proză din 2025 au apărut aici nu ar trebui să surprindă pe nimeni, editura Trei mizează mai mult pe autori români de câțiva ani deja, iar pariul acesta a dat roade mai ales în 2025. Un an prolific a avut și Editura pentru Artă și Literatură, cu multe romane semnate de autori români, din generații diferite. Neavând totuși o identitate de colecție foarte clar definită, cărțile publicate aici sunt destul de diferite între ele, din punct de vedere literar, dar și calitativ. După cum este și normal, colecția „Pantazi” a avut mai puține titluri în 2025 decât în primul an de existență, dar media a fost ridicată și anul acesta, reușind să dea și debutul anului în proză. Trecând la poezie, evenimentul editorial major a fost apariția colecției „pockett” a editurii Art, coordonată de Mihók Tamás, în care au apărut deja zece titluri, în cele mai bune condiții grafice. Nu e de ignorat nici lansarea la apă a unei noi mici edituri, Fantomas, condusă de Vasile Leac. Îmbucurătoare în contextul editorial actual este și crearea imprintului Matca a editurii Curtea Veche, o nouă extensie a revistei culturale „Matca literară”, care a publicat deja volume semnate de Radu Jude, Geanina Cărbunariu, Dan Perjovschi și Victor Morozov.
Am făcut deja un soi de retrospectivă a prozei anului trecut în Observator cultural, în care am încercat să argumentez că 2025 a fost cel mai bun an în proza românească recentă. Am urmărit cu multă curiozitate reacțiile lumii literare la articolul meu. Scriitorii menționați au fost entuziasmați, alții – mai ales care nu au avut o carte de proză în 2025 – au fost mai reținuți, unii au contestat concluzia mea – reproșându-mi… subiectivitatea –, dar nimeni nu mi-a contrazis argumentele. Încă aștept un scriitor sau un critic care să-mi arate în ce alt an din 2015 încoace am avut și romane maximaliste și proză minimalistă, construcții narative elaborate și cărți cu o dimensiune politică puternică, varietate stilistică și tematică, un număr record de antologii de proză (și poezie), debuturi bune sau chiar memorabile (unul în cazul de față), combinații incitante de genuri și formule. Poate doar în 2022 am avut performanțe asemănătoare, dar cu siguranță nu diversitatea literară de care am avut parte anul trecut – și care se mai poate îmbunătăți, desigur. Tocmai pentru că diversitatea prozei a fost semnificativ mai mare în 2025 decât în anii precedenți, îmi este foarte greu să aleg două-trei titluri reprezentative. În retrospectiva din Observator cultural am făcut trimitere la mai multe romane și volume de proză scurtă tocmai pentru a susține teza centrală a articolului, nu pentru a trasa ierarhii literare – am lăsat jocul topurilor pentru social media. Prefer să rămân cu această concluzie, că e dificil să limitez proza anului 2025 la două-trei mențiuni.
În poezie, 2025 a fost anul debuturilor, nu doar prin număr, ci și prin calitatea lor și prin ce au însemnat ele, adică conturarea unui al doilea val postdouămiist. În acest cele mai relevante volume sunt, La limită de Teona Farmatu (Editura Nemira) și Hotel Universal de Mihail Lucian Florescu (Dezarticulat Books), și nu va ajunge aici dispariția de Daniela Vizireanu (Casa de Editură „Max Blecher”), Însemnări pe tivul fustei de Anca-Ioana Câdă (Editura Art), Piciorul meu de trandafir de Clara Caradimu (Editura Cartier), Dora trăiește în plămânul meu drept de David Cuzino (Dezarticulat Books), Orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului de Irina Francesca Ion (Casa de Editură „Max Blecher”). Dar nici poeții consacrați nu s-au lăsat mai prejos și au revenit cu volume noi reușite Svetlana Cârstean cu primele două volume dintr-o proiectată trilogie, Restul și Arteziana (Editura Nemira), Alina Purcaru cu Clivaj. Fidelitate (Editura Cartier), Teodora Coman cu Predeterminat (Editura Art), Marius Aldea cu Maruth (Editura Art), Radu Nițescu cu în inima pustiului, la marginea Cișmigiului (Casa de Editură „Max Blecher”) sau Emanuela Ignățoiu-Sora cu Și noi dansam în plase de lumină și ace (OMG).
Nonficțiunea mainstream românească păstrează ritmul bun pe care l-a avut în ultimii doi ani. 2025 ne-a rezervat câteva titluri importante și aici. Memorialistica și derivatele sale au dominat acest segment editorial. Sub pretextul unui volum de memorii, Gabriela Adameșteanu oferă un volum, Meserii nerecomandate femeilor (Editura Polirom), care e nu doar o sumă de amintiri, ci și o serie de reflecții pe marginea profesiei de scriitor și a evoluției câmpului literar românesc în ultima jumătate de secol. O carte aflată la intersecția dintre memorialistică și reportaj este Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită de Paula Erizanu (Editura Cartier), în care autoarea pune laolaltă mai multe povești ale unor oameni care au participat la evenimentele care au definit istoria modernă a Republicii Moldova. Unii dintre cei mai importanți eseiști ai secolului XX devin ei înșiși subiectul unui captivant volum de eseuri, Pești cubanezi. Un secol în eseuri (Editura Trei) de Bogdan-Alexandru Stănescu. Un eveniment editorial este publicarea unui solid volum de critică socială și politică, Epoca Iohannis? România între 2014 și 2025 (Editura Tact; coordonatori: Mihnea Bâlici, Anca Bârnoiu, Veronica Lazăr, Catrinel Rădoi, Vali Stan), care nu va putea fi ocolit de oricine vrea să discute acest deceniu complicat din istoria contemporană a României.
A fost un an interesant și pentru critica literară. Pe de-o parte, critica de întâmpinare e în continuare în comă, fiind ținută în viață mai mult de numele tinere dornice să se afirme sau de momentele în care critici mai cu experiență sunt încântați de vreo noutate. Dacă avem titluri foarte ofertante pentru a fi discutate, după cum afirmam mai sus, prea puține dintre cărțile de anul trecut au avut parte de o receptare critică pe măsura lor (cu excepții ca volumele semnate de Iulian Bocai, Lavinia Braniște, Cătălin Ceaușoglu și Teona Farmatu). În scandalul Bookstagram pe care l-am menționat mai sus, critica literară a ajuns să fie unul dintre subiectele principale și trebuie să recunosc că, deși mutarea atenției pe critica literară a fost o fundătură în care subiectul a eșuat, au fost câteva luări de poziție pe Facebook care mi s-au părut foarte ofertante și sper să reușesc să scriu un text mai amplu în care să răspund la câteva dintre diagnosticele puse de către scriitori și cititori criticii literare românești a ultimilor ani.
În orice caz, mă bucur că avem și câteva titluri din zona studiilor literare cu care rămânem din anul ce tocmai s-a încheiat. Mă gândesc aici la două debuturi editoriale absolute, Mircea Nedelciu. Un personaj principal (Editura MNLR) de Iuliana Miu, o monografie riguroasă a uneia dintre figurile centrale ale optzecismului, și la Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale (Presa Universitară Clujeană) de Alex Ciorogar, o cartografiere minuțioasă a auctorialității literare contemporane, dar și la un debut în cercetarea literară a unui lingvist, care face o importantă muncă de pionierat în ceea ce privește studierea istoriei literaturii române pentru copii, Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă, 1948-1953 (Editura Vremea) de Cristian Iscrulescu.
În retrospectiva anului literar 2024 din revista Cultura, îmi exprimam dorința ca în 2025 să „să găsim resursele necesare ca să îndreptăm măcar o parte din problemele pe care anul 2024 fie ni le-a scos la iveală, fie ni le-a confirmat”. Am fost excesiv de optimist. Tot ce-mi doresc la începutul lui 2026 e ca situația în cultură să nu degenereze mai mult decât s-a întâmplat anul trecut și să păstrăm nu multele lucruri bune pe care le-am obținut cu greu până acum.