„HOW DO YOU DO“ (2009)
Regia: Gabriel ACHIM
Durata: 4 minute
Categoria: Fictiune
Genul: Comedie
Scenariul: Gabriel Achim. Adaptarea literara: Calin Torsan. Imaginea: Vlad Petri. Montajul: Maria Zaharia. Interpreteaza: Paul Ipate, Adrian Ciglenean. Sunetul: Dan Stefan Rucareanu.
Producator: Gabriel Achim (Green Film)
Un ghid cinematografic al conversatiei rutiniere dus in absurd. Ritmul este si el un purtator de semnificatie, precum si durata scurta a cadrelor, intr-un filmulet de doar patru minute. Regizorul este autorul micii bijuterii intitulate „Bric Brac“, cu o lungime de vreo patru ori mai mare, dar cu o fermecatoare dinamica a cataclismelor afective. Si aici observatia lui Gabriel Achim este profunda si la fel de acida, cu o remarcabila sustinere audiovizuala. La intrebarea care da si titlul – „Ce mai faci?“ –, cel care ar trebui sa raspunda scoate pistolul. Luat mai de departe („Ce mai faci, omule?!“), sirul de raspunsuri este o aglutinare de „necazuri“: „…am cancer la gât“; „gagica ma-seala“; „pe mama am inmormântat-o martea trecuta“.
La o alta sedinta de „How do you do“, conversatia se poarta dupa un calapod cu „vadit iz terapeutic“, cu intrebari de genul „Câti metisi sunt in Guatelupa?“. „Tot asa galant si cu esarfa“, personajul este tratat cinematografic in apa tare a unei satire, cu treceri prin burlesc (vezi pepenele verde crapat), cu surprize care nu sunt surprize, cu o ritmica aberanta, pe solul unei inertii protocolare din care nuantele kitsch-ului fac propriul spectacol, de la vestimentatia provocatoare la mondenitatea gratuita a unui om de lume intr-o lume superficiala si grabita. Un crochiu audiovizual plin de ironii la adresa tinerilor dornici sa parvina, sa arda etapele, la incidenta cu modele, dar, din pacate, sub focul iute si trecator al unor aspiratii nefondate.
Fin observator si bun moralist, autorul isi sustine discursul cu rigoare, stiind sa evite tezismul si sa prezinte spectacolul narcisiac al unei bravade.
„MUZICA IN SÂNGE“ (2010)
Regia: Alexandru MAVRODINEANU
Coproductie: România-Franta
Durata: 17 minute.
Categoria: Fictiune
Genul: Drama
Scenariul: Catalin Mitulescu, Alexandru Mavrodineanu. Imaginea: Andrei Butica. Montajul: Sorin Baican. Producator: Catalin Mitulescu (Strada Film). Costumele: Cristina Barbu. Decorurile: Cristina Barbu. Sunetul: Mirel Cristea, Alexandru Dragomir, Sebastian Zsemlye. Interpreteaza: Andi Vasluianu, Dorotheea Petre, Robert Drumus-Lele.
O lume asemanatoare cu aceea din „Icre negre“, comentat in numarul trecut. De aceasta data, aspiratia muzicala din nou a unui copil, un baietel, se confrunta cu mafia din domeniu. Tatal pleaca de acasa cu speranta ca, la studioul unui potentat, fiul lui va fi apreciat ca atare spre a se pregati pentru o cariera muzicala. Suntem in spatiul „gipsy“. Pilele conteaza. Telefoanele sus-pusilor, ale oamenilor cu influenta, il dezamagesc pe Petre, tatal pustiului. Obtine o promisiune, dupa proba data de copil. Este limpede insa ca lucrurile se ghideaza intr-o subterana a nechematilor, a celor cu multi bani si cu putere secreta de convingere. Talentul autentic nu este pretuit si nici promovat. Tot ce-i ramâne de facut este sa porneasca pe cont propriu. Copilul respins dintr-o institutie ea insasi dubioasa are, totusi, voce, are „vâna“, iar succesul in businessul muzicii maneliste nu poate fi pus la indoiala. O suita de secvente, de planuri, ni-l arata pe pusti cântând prin diverse locatii, cu lume de tot felul. Melodia sa pare o litanie, o invocatie, ceva intre regret, suferinta si speranta.
Alexandru Mavrodineanu isi poarta personajele cu siguranta in mediile cvasiinterlope. Este impresionanta finetea cu care cristalizeaza emotia parintilor, ca si rabdarea lor, caligrafiata ca un calvar asumat, intrinsec afirmarii artistice. Actorii profesionisti dau relief unor reactii dureroase. Dorotheea Petre, in rolul mamei, ne arata o alta fata a talentului ei puternic, in masura sa exprime nu doar exuberanta, ci si tenacitatea unui pesimism in felul lui robust, sugerând aici ca, desi nu spera, nu dispera pentru soarta fiului ei. Pornit de acasa cu tatal (Andi Vasluianu), copilul se consacrata, in cele din urma, unui traseu propriu, ignorând ambianta culiselor cu staif. El ajunge, totusi, in prim plan, acolo unde valoarea este parafata de popularitate, de aprecierile celor pentru care cânta, fie si in locatii de mâna a doua, acolo unde se calesc, de fapt, talentele puternice.
Este relevanta simpatia cu care regizorul isi insoteste personajele. O face cu discretie, intr-o serie de groplanuri ale copilului cântând, cu un accent ce nu poate scapa, de sorginte indiscutabil „manelista“, inevitabil. El face insa parte din structura acestei conditii, a copilariei maturizate la scoala vietii, poate a copilului tigan universal, harazit sa cutreiere lumea, incurajat de talentul sau muzical autentic.
„LUNCH TIME“ ( 2010)
Regia: Ciprian ALEXANDRESCU
Durata: 14 minute
Tara: România.
Categoria: Fictiune
Genul: Drama
Premiera mondiala
Scenariul: Ciprian Alexandrescu. Imaginea: Marius Panduru. Montajul: Andrei Iancu, Gabriel Stanciu. Sunetul: Andrei Constantinescu. Producator: Giuliano Doman (Tandem Film Production). Interpreteaza: Vlad Ivanov, Mihaela Sârbu, Tudor Aron Istodor.
Dintr-o banala ora a prânzului, Ciprian Alexandrescu face un mic exercitiu de stil. Este stilul cadrului in cadru dintotdeauna. O privire din afara, dar, preponderent, o privire dinauntru catre afara. Rama mesei, rama ferestrei, rama strazii. Este, de asemenea, stilul planului fix, reinventat. Aparatul ameninta sa ramâna neclintit spre a cuprinde miscarea interioara a unei gesticulatii pline de mister. Este, astfel, stilul enigmatic al unei „giocondiene“ cinematografice. Cineastul stie ca figura oricarei femei contine stigmatul respingerii simultan cu acela al atractiei. Bivalenta aceasta are parte de corespondente audiovizuale adecvate. Barbatul ar parea sa cerseasca un gest de incurajare. Il presimte, dar nu se precipita, spre a nu strica totul. La rândul ei, femeia joaca admirabil cruciada gesturilor marunte, din care ameninta sa se compuna seductia ca antiseductie.
Expert in ambiguizari, Ciprian Alexandrescu organizeaza in profunzime cadrul. O pereche la o masa privind si lasându-se privita de o alta pereche, din strada. O pereche cu mult mai tânara. Libertatea acestora este inca deplina. Despre cei de la masa nu stim aproape nimic. Sunt casatoriti? Pesemne ca atât barbatul cât si femeia ramân cramponati in trecutul lor imediat.
Impresioneaza aici jocul punctului de ascultare a unui dialog inaudibil cu dialectica unghiurilor de vedere. Pe aceasta structura, cadrul in cadru al ferestrei se oglindeste intr-o profunzime reala, ilustrata de perechea expansiva din strada, ca o manifestare a altei vârste si, desigur, a altei etape a indragostirii. Se produce in felul acesta un spatiu intern, virtual, insa dispozitivul audiovizual imaginat de regizor nu doreste sa triseze. Finalul este la fel de ambiguu precum intâlnirea celor doi la o masa. Ea lasa portiera taxiului deschisa. El vede si, prins de o euforie de moment, se ridica de la masa si merge catre ea. Previzibil, happy end-ul este brusc retezat de refuzul barbatului de a da curs provocarii. Raspunde astfel printr-un nu, fie el si usor ezitant, unui scenariu ale carui capcane nu doreste sa le testeze.
„TIMI“ (2009)
Regia: Cristi IFTIMIE
Durata: 12 minute
Categoria: Fictiune
Genul: Drama
Film de scoala
Scenariul: Cristi Iftimie. Imaginea: Marius Apopei. Montajul: Georgiev Nikolay. Sunetul: Mihai Motrescu. Interpreteaza: Adrian Titieni si Cerasela Trandafir. O productie U.N.A.T.C.
Incununat la editia din 2009 a Festivalului CineMAiubit cu Premiul Rectorului, intrat in 2010 in Selectia Festivalului Filmului Studentesc de la Tel Aviv, „Timi“ aduce la Cannes o problematica ce rezuma conditia unei umanitati fluctuante, sub semnul unei inselatoare asumari a responsabilitatii. Un baietel de opt ani, aflat in ingrijirea familiei Olgai si a lui Nicu, are o criza. Refuzând sa dea ascultare celor doi parinti temporari, copilul este in cele din urma abandonat, lasat de cei doi in camera de hotel, fara ingrijirea de care avea nevoie. Perechea da curs invitatiei unor prieteni.
Timi pare a fi sortit izolarii si singuratatii din care fusese scos, fara a spera la o terapie prin integrarea intr-o familie.
O poveste trista, care da frisoane. Film de interior, cu un Adrian Titieni expert in asemenea personaje de tati insensibili.
„DERBY“ (2010)
Regia: Paul NEGOESCU
Durata: 15 minute
Categoria: Fictiune
Genul: Drama
Film de scoala
Scenariul: Paul Negoescu. Imaginea: Andrei Butica. Muzica: Roxana Mocanu. Montajul: Alexandru Radu. Sunetul: Dan-Stefan Rucareanu. Interpreteaza: Bogdan Voda (Mircea), Maria Mitu (Maria), Nicolas Teodorescu (Gabi), Clara Voda (Corina).
Intrat la inceputul anului 2010 in programul competitional de la Berlinale Shorts, „Derby“ reface oarecum climatul din „Renovare“, unul din scurtmetrajele de succes ale lui Paul Negoescu. Si de aceasta data avem un conflict intre generatii, dar si unul intrafamilial. Daca acolo erau trei straturi (bunica, mama, fiul), aici cercul este mai strâns, redus la o singura actiune (o vizita), la un singur interior (un apartament de bloc), cu personaje ce ar trebui sa se cunoasca (tatal, mama, fiica), dar având, ca si acolo altminteri, surpriza de a avea surprize. Bun observator al acestui tip de interferente ale vârstelor, Paul Negoescu ne ofera o suita de portrete de o autenticitate impresionanta. Tatal (Mircea) descopera ca fetita lui de numai 15 ani si-a invitat prietenul, pe Gabi, la dineu. Acesta trece, ignorându-i total, mai intâi prin camera fetei, prin chiar patul acesteia, preferând o partida de sex inainte de a se aseza la masa. Cei doi adolescenti nu se sinchisesc de zgomotele produse si nu le pasa nici ca tatal, penibil, intra peste ei. Doar mama, Corina, da semne ca ar sti mai multe despre propria fetita, dar este deja depasita de situatie. Ca sa-l umileasca pe seducatorul impertinent, tatal il provoaca, voind sa testeze in diverse feluri barbatul adevarat. Ii plac meciurile de fotbal? Este in stare sa dea peste cap niste pahare cu alcool?
Dezarmat, invins, napastuit, Mircea se edifica asupra situatiei reale, sub privirile ironic ingaduitoare ale copilei lui prea devreme devenita femeie. Este aici o incompatibilitate intre vârste, dar, mai mult, o schimbare a gradului de incomunicabilitate intre parinti si copii, primii nemaireusind sa tina pasul cu dinamica maturizarii celor din urma. Exercitiul eliberarii din mediul familial este deja uzat, iar incercarea tatalui, tocmai de aceea se manifesta ca tardiva si ineficienta.
Actorii sunt remarcabil condusi. Regizorul stie nu doar sa-i aleaga, dar si sa le dirijeze jocul ca intr-o arena a leilor, punând accentul necesar pe atitudinea fiecaruia: impertinenta trufasa (Gabi), agitatia sterila (Mircea, tatal), distanta ironica (Maria), resemnarea tacita si tainuita (Corina, mama).