T. O. Bobe, „Contorsionista“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011, 284 p.
Statutul lui T. O. Bobe în cadrul noii generatii de prozatori autohtoni este de invidiat. Dupa ce a debutat într-o companie mai mult decât onoranta (în „Tabloul de familie“ din 1995), scriitorul nascut la Constanta a beneficiat de un succes de critica si de public cvasi-unanim datorita romanului „Cum mi-am petrecut vacanta de vara“ (2004, reeditat în 2007 si în 2011, poate si pentru ca, alaturi de „Exuviile“ Simonei Popescu ori de „Cruciada copiilor“ a Florinei Ilis, a ajuns una dintre „lecturile suplimentare“ preferate din învatamântul preuniversitar). În plus, pentru a-i gasi un corespondent lui Bobe în proza româneasca, e necesar apelul la vârfurile „optzecismului“. Doar acolo poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre si stiluri narative atât de arborescente si de rafinat-manieriste, pentru înscenari ludice intertextuale, pentru deconspirari ale conventiilor fictionalitatii, pentru pastise si parodii cât o proza scurta, pentru „însemnari la firul ierbii“ pe care se încastreaza reflectii livresti ori inflexiuni poetice, pentru metanaratiuni istoriografice burlesti, de nu chiar bufe, pentru „epicul ipotetic“ si „fantezismul alegoric“, pentru dislocari halucinante ale temporalitatii, spatialitatii si perspectivelor sau instantelor narative, pentru „tratamente fabulatorii“ ale psihologiilor si trairilor cotidiene. Aproape nici nu mai surprinde, asadar, faptul ca noul sau volum „Contorsionista“ este promovat în mediul online prin intermediul unei judecati foarte magulitoare apartinându-i lui Mircea Cartarescu: „O lectie de literatura pe lânga care mai toate cartile din ultima vreme par opere de diletant“.
Torsiuni, convulsii
si crispari epice
Într-adevar, cele opt proze care compun „Contorsionista“ se delimiteaza marcat de directiile literare recente, includ experimente narative pe care le credeam imposibil de revigorat, iar diversitatea strategiilor si procedeelor implicate se preteaza unui întreg curs, nu doar unei lectii de literatura.
Schita (de doar sase pagini) care da titlul volumului include o viziune parodica a perfectiunii tehnico-artistice, cu efecte legitimatoare (auto)ironice pentru proiectul narativ al lui T. O. Bobe din 2011. Daca autorul afirma – într-un interviu video – ca ideea cartii este strâns legata de întâlnirea cu ilustratia de pe coperta volumului „Transformations“ al lui Joyce Tenneson, Laura Vlad, protagonista prozei titulare, apeleaza la aceeasi imagine pentru a-si justifica importanta carierei de contorsionista. Crescuta pâna la vârsta de saisprezece ani exclusiv în lumea circului, de o mama trapezista si un tata dresor, adolescenta este ferita de dileme în ceea ce priveste viitoarea meserie, dar „anxietatea influentei“ modelelor de profesionalism oferite de bunic (iluzionistul si directorul circului), de parinti si de verisoarele-acrobate o duc pe Laura pâna în pragul tulburarilor psihice. Aceasta pentru ca, în acel univers, perfectiunea este vitala, iar oamenii renunta la orice forma de reflexivitate pentru a-si sabloniza complet existenta. Gândurile, trairile si vorbele se cliseizeaza programatic si se repeta obsedant. Când bunicul o anunta ca va primi propriul numar, contorsionista, nesimtindu-se pregatita pentru o asemenea încercare, „se zbate în menghina alegerii dintre datorie si constiinta“, plânge, „fuge sa-si gaseasca alinare la sânul familiei“ si hotaraste ca doar prin exercitii sustinute va reusi sa nu-si încalce „principiile sale ferme despre viata si despre profesie“.
Un conglomerat de stereotipii ameninta nu doar viata Laurei, dar si proza lui T. O. Bobe. Iar solutia evadarii din captivitatea conventiilor de mentalitate si de imaginar devine o profesiune de credinta a autorului valabila pentru toate prozele din volum. Contorsionista realizeaza – în finalul naratiunii – ca perfectiunea gesturilor sale este afectata de „costumul verde de gimnasta“. Renuntând la el, adolescenta reuseste sa-si atinga „cele doua perechi de buze“: „Se afunda, cum se spune, în voluptate, initial doar cu vârful limbii, apoi cu dintii, cu nasul, cu obrajii, înaintând cu hotarâre pe calea gloriei, pâna la umeri si, pe urma, dincolo de ei, pâna la talia subtire, curbata s…t, patrunzând în sine cu uimire, cu bucurie, descoperind limite din ce în ce mai placute, pentru a le explora curioasa, pentru a le lasa dupa aceea în urma.“. În logica realista a prozei de pâna la epilog, Laura se elibereaza de presiunea familiei si îsi regaseste identitatea prin revelarea extatica a sexualitatii. În logica abisal-psihologizanta si fantasmatic-fabulatorie, ce caracterizeaza întreaga carte, Bobe initiaza – pe urmele lui Mircea Cartarescu, Gheorghe Craciun, George Cusnarencu etc. – coborâri iluminatorii în irealitatea imediata care permit amplificari „monstruoase“ – când magice, când burlesti-grotesti, când pur si simplu pedant-artistice – ale derizoriului cotidian ori ale platitudinii sentimentale.
Un asemenea mecanism creator-compensativ devine si mai programatic în celelalte texte din „Contorsionista“, unificate oricum prin tematica erotica, dar si prin personajele dotate cu o hiperacuitate perceptiva care determina o raportare paradoxala, chiar oximoronica, la real: pe cât de minutios este radiografiat imediatul existential, pe cât de în filigran sunt lucrate portretele si cadrele naturale, pe atât de buimaci se dovedesc protagonistii lui T. O. Bobe, ca si când ar lua parte la halucinatii cvasi-cosmaresti, la deliruri patologice sau la reverii doar fragmentar controlate.
Un romantism reîntors
„Rapirea din serai“, de pilda, stabileste destul de vadit o complementaritate între exotismul kitsch al faimoasei carpete si viata plat-inertiala a doi amanti, colegi de redactie la un ziar dintr-o Constanta comunista. Esuati sentimental, consumându-si legaturile amoroase în spatii insalubre, obligati sa colaboreze la scrierea si ilustrarea unor articole propagandistice, Dinu si Anda îsi cer sa se „vrajeasca“ reciproc, însa puseurile lor bovarice acceseaza doar universuri „de serai“, opulente la nivel vizual, dar total vidate de substanta existentiala sau macar imaginativa.
Alte patru proze – „Cea mai frumoasa femeie din lume“, „Irina. I se duce un fir la ciorap“, „Nemuritorul“, „Buna dimineata, cimpanzeeo“ – se construiesc tot în jurul unor povesti fracturate de iubire, cu actanti aflati tot în cautarea contorsionata a unor solutii de a suporta sau depasi ruptura mai degraba psihica, decât sentimentala. În fapt, aceasta e si particularitatea eroticului la T. O. Bobe: cu toate ca traiesc prin si printre simulacre, pe care le constientizeaza adesea, cu toate ca suporta alienarea si unidimensionalitatea unei lumi definitiv scindate si consumeriste inclusiv spiritual, îndragostitii din „Contorsionista“ împartasesc o conceptie aproape romantica asupra iubirii. Obstacole de-a dreptul metafizice se opun constant împlinirii ei, nazuinte purist-estetizante o coloreaza, în timp ce despartirile sau proximitatea lor genereaza reactii si stari torsionate, obsesiv-compulsive, rataciri onirice ori pusee (de)mitizante macrantropice.
De aici, gama foarte diversa de structuri narative din textele lui Bobe: de la autofictiuni ce gliseaza spre scenarii hollywoodiene închinate eternului feminin ori spre evocari poetice ale iubirii adolescentine („Cea mai frumoasa femeie din lume“), la stilul indirect liber ce surprinde o dramatica naruire interioara, combinând într-un ritm cosmaresc ratacirea abulica pe strazile orasului, rememorarea unei iubiri trecute, sufocarea nepotului lasat în grija si disparitia fantasmatica a protagonistei („Irina. I se duce un fir la ciorap“), la introspectii care radiografiaza dedublarile, scindarile si mortificarile interioare aduse de iubirea neîmpartasita într-o nuvela fantastica si livresca alerta, ostentativ haotica spatio-temporal („Nemuritorul“), pâna la naratiunea la persoana a II-a menita sa deconspire crisparile si vulnerabilitatii tinerei parasite în tentativa sa de a camufla înstrainarea traumatica de propriul sine („Buna dimineata, cimpanzeeo“).
Cazuri aparte ramân celelalte doua proze, cele mai experimentale si mai eteroclite stilistico-narativ din cartea lui T. O. Bobe: „Cum am întemeiat Montrealul“, respectiv „Tandretea felinelor mici“. Ambele implica inedite naratiuni palimpsestice, ludice, alegorice ale fortei întemeietoare de lumi a cuvintelor/imaginatiei, dar si inspirate travestiuri burlesti sau chiar subminari bufe ale capacitatii literaturii de a transfigura derizoriul existentei cotidiene. Numai ca astfel de inserturi metanarative narcisiace functioneaza uneori în gol. Jocurile textuale sunt cel mai adesea previzibile sau ofera senzatia de „deja lu“, dupa cum reluarea obsesiva a unor procedee epice, mixajele lirico-metaforizante si implicarea repetata a oniricului ori fantasticului în epilogul prozelor ajung sa dea seama de manierismul auctorial si mai putin de convulsiile psihologice ale personajelor sau de torsiunile dezechilibrante ale realului. O suprasatietate tehnica, narativa si stilistica afecteaza toate textele din „Contorsionista“.
E si acesta unul dintre preturile artistice pe care T. O. Bobe se vede nevoit sa le plateasca de vreme ce alege, probabil involuntar, sa revigoreze tocmai modelele narative de care „optzecisti“ ca Petru Cimpoesu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu s-au detasat pentru a se reinventa.