Cu un termen pe care Marin Preda l-a consacrat în limbajul criticii si eseisticii literare, s-ar putea spune ca tema principala a epistolelor sale de dragoste catre Aurora Cornu, asa cum am subliniat deja în prima parte a acestor însemnari, este scrisul, literatura. Comparatia cu epistolarul Fanny – Liviu Rebreanu, care se impune si din acest punct de vedere, releva însa, pe lânga unele asemanari, si destule deosebiri importante. În primul rând, scrisorile lui Marin Preda sunt file dintr-o cronica a unei „dragoste-primaveri“, cu expresia Aurorei Cornu, dragoste ce a fost „operativa“, cum a calificat-o expeditorul lor, doar câtiva ani, pe când „Intimele“ sotilor Rebreanu, editate anul trecut de Niculae Gheran, în colaborare cu trei eminenti cercetatori bistriteni, se întind pe durata întregii vieti a cuplului. În „Intime“ avem de fapt un roman, sub forma epistolara, scris în chiar timpul trairii, sur le vif, în care personajul cu cele mai autentice valente epice este, nimeni altcineva decât autoritara, cicalitoarea, cheltuitoarea, dominatoarea, dar si ocrotitoarea Fanny Rebreanu. O alta deosebire priveste continutul utilitarist-domestic atât de prodigios la Rebreanu si aproape nesemnificativ la Marin Preda, cu exceptia câtorva referiri îngrijorate la preocuparea comuna a celor doi tineri scriitori privind locuinta sau la primirea unor modeste onorarii pentru câteva proze publicate în presa literara. Din pacate, nu cunoastem si misivele celeilalte parti, care, se pare, s-au pierdut pentru totdeauna. Ceea ce e cu atât mai frustrant cu cât cultura noastra este saraca în astfel de corpusuri de scrisori. Calinescu deplângea „lipsa corespondentei sentimentale si a corespondentei în genere“, regretând ca „n-avem scrisori de artisti si scriitori catre femei si invers“. Or, conchidea el: „Când într-o cultura un barbat si o femeie nu au sa-si spuna nimic, acea cultura nu-i eminenta“.
O asemanare frapanta tine de situarea celor doi mari scriitori „între dragoste si singuratate“, cu sintagma cu care Niculae Gheran îsi intitula eseul ce însotea primul volum din corespondenta particulara Fanny-Liviu Rebreanu aparut în 1981: „La lumina lampii“, volum ce continea mai putin de o treime din scrisorile aflate în posesia urmaselor scriitorului: Fanny si Puia. Si dragostea, si singuratatea sunt traite, suportate de Rebreanu si de Marin Preda la intensitati diferite, mult mai dramatic de autorul romanului „Marele singuratic“, în treacat fie amintit, singura carte mentionata de agentiile de presa straine la moartea lui Marin Preda. S-a spus ca singuratatea nu e o chestiune de destin, ci de optiune. La Preda pare a fi mai mult de destin, pe când la Rebreanu mai mult de optiune. Aproape de finalul calatoriei în Vietnam, Marin Preda îi scria Aurorei Cornu: „N-am fost niciodata un însingurat, sufletul meu e populat de destine umane si de idealuri, dar soarta mea, ca om pândit de nenorociri si binecuvântat cu darul de a fi bucuros, este legata de tine si numai de la tine astept un gând apropiat si bun“. Nu e nevoie sa fii un mare psiholog ca sa-ti dai seama, contrar marturisirii sale, ca este un însingurat. La acel moment starea scriitorului va fi fost poate ameliorata de elanul iubirii, dar nu si vindecata, atunci sau vreodata. În fine, daca pentru Rebreanu singuratatea însemna de fapt o senina, premeditata, calculata retragere din cotidianul acaparator si risipitor, în lumea fictionala, la masa de scris, luminata de o lampa cu gaz si învaluita misterios în fumul de tigara amestecat cu aburul de cafea, la Marin Preda este deopotriva o stare sufleteasca si o vocatie. Neîndoios, truda la masa de scris însemna pentru ei, cum ar spune Gabriel Garcìa Márquez, si suferinta. O suferinta pe care în cazul lui Rebreanu singuratatea o facea mai usoara, poate chiar placuta, pe când în ce-l priveste pe Marin Preda o potenta si o adâncea. Aurora Cornu îi povesteste lui Eugen Simion: „Am niste fotografii cu Marin în Grecia, în care el are aerul unui singuratic. El ma iubea si ma avea de nevasta, dar era singur. Era în jurul lui un aer de singuratate si un fel de luminozitate. Este foarte perceptibila pe pelicula aura asta de aer clar în jurul lui si de mare singuratate“.
În eseul introductiv la „Jurnalul intim“ al lui Marin Preda, Eugen Simion subliniaza câteva trasaturi ale portretului moral-psihologic al fiului lui Tudor Calarasu din Silistea-Gumesti, între care extrema pudicitate si finetea sufleteasca în relatiile cu cei din jur. Poate ca pe unii, superficiali, auzind sau citind expresii mai libere, mai pitoresti, mai corozive chiar, ale scriitorului sau ale personajelor sale, îi surprinde caracterizarea. Ea este însa corecta, iar epistolarul îndragostit o atesta, si el, cu asupra de masura. Marin Preda avea, as zice, în gena sa ceea ce, în opinia lui Horia-Roman Patapievici, ar lipsi din codul cititorului cultivat român (opinie discutabila!), si anume: cultura imprecatiei, care la el se converteste însa artistic, în linia vechilor cronicari români sau a unor mari scriitori, în primul rând Arghezi. E de observat apoi, inclusiv în scrisorile intime, enormul simt al ridicolului. Marin Preda îndragostit era constient ca traieste si scrie într-o tara si într-o literatura printre ai caror eroi este si unul intrat nu numai în mitologia literara: Rica Venturiano. Încât, ridicolul în care poti sa cazi aici, în aceasta tara si în aceasta cultura, e cu atât mai mare. Cât priveste ifosele, mofturile, iluziile de sine, pe acestea le vestejea cu umorul, ironia ori sarcasmul sau, ca unul ce se revendica de la un cod moral milenar si, în plus, avea o admiratie speciala pentru confratele sau Caragiale cu care se si aseamana ca prozator. Pudic si cu un enorm simt al ridicolului era autorul „Întâlnirii din Pamânturi“, pe care Petru Dumitriu o considera prima capodopera a prozei românesti postbelice, si în ce priveste succesul literar. Succesul nu numai ca nu-l smintea, dar îi sporea scepticismul, îndoiala de sine, nu o data sfâsietoare. În intimitate, asa cum l-a evocat Aurora Cornu în convorbirile cu Eugen Simion, fiul Morometilor era generos, de o mare noblete si o cuceritoare tandrete, un „amant perfect“ si „un sot excesiv de delicat“, era „omul pe care o femeie viseaza sa-l gaseasca“. Spirit profund, el nu doar traia iubirea, ci o si gândea, o problematiza, ca unul care avea o metafizica a iubirii si „sentimentul tragic al vietii“. Doveditoare si în acest sens sunt cu deosebire epistolele expediate din Indochina. Într-una dintre acestea se confesa Aurorei: „N-as putea trai departe de tara mai mult de o luna si fara tine. Nu voi mai pleca nicaieri fara tine, asta s-o stii… În al doilea rând, trebuie sa-ti spun ca la plecarea mea de acasa am ramas cu inima nedaruita si ma simt cu durere pentru tine fiindca te iubeam asa mult si n-am avut o clipa destinsa sa te strâng în brate si sa-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tineretii tale prea necoapte si în acelasi timp totusi prea… sa zicem, avizate, o pojghita artificiala raceste suprafata dorurilor mele pentru tine si miezul lor prea viu izbucneste apoi te miri când si tocmai când e prea târziu si îmi prilejuieste dureri care nu se vindeca“. Marin Preda îsi analiza sentimentele, dovedind totodata o fina intuitie si întelegere a sufletului feminin, însusiri foarte rare, inclusiv la scriitorul român.
În „Delirul“, care, dupa cum a marturisit, l-a preocupat înca din tinerete, roman ce nu se ridica la cota cea mai înalta a creatiei sale, cel putin din punctul de vedere al constructiei, al echilibrului acesteia, dar din care nu lipsesc pagini de o mare forta epica, exista acea scena antologica de dragoste, as îndrazni sa spun unica în literatura româna, din noaptea premergatoare plecarii lui Stefan, a lu’ Parizianu, la Bucuresti. O noapte de dragoste care se sfârseste în clipa când „satul sari parca în sus de tipete de cocosi…“. O evoc fiindca ea e demna de cel ce traise la 30 de ani o iubire poate, cine stie, nu cea mai mare a vietii sale, dar una adevarata, catalizatoare, ziditoare. Alexandru Paleologu a calificat-o cu un cuvânt greu, însa perfect motivat: tolstoiana. Episodul de la începutul romanului „Delirul“ este cu atât mai memorabil, cu cât prozatorul român face de obicei o figura jenanta în relatia cu Eros. E stângaci, superficial, pendulând între pudibonderie si trivial sau vulgaritate, fara acces la resorturile si tensiunea profunda a iubirii plenare. Marin Preda este o exceptie si în aceasta privinta. El a surprins ca nimeni altul dintre profesionistii români ai genului epic dimensiunea cosmica a unei nopti de dragoste. Cerul înstelat, iarba si tarâna, salcâmii, cu fosnetul lor discret si ocrotitor, vegheaza la ceea ce se întâmpla în acel loc neînsemnat de pe Pamânt într-o noapte parca de ce început de lume.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 433