Gheorghe Zincescu, Iarna in rai, Editura Palimpsest, Bucuresti, 2013
Figura literara clar personalizata în „Orasul cu poeti“ – precum a fost denumita de un critic, Resita – Gheorghe Zincescu pare sa fi oscilat, de-a lungul a peste trei decenii, între cei doi magneti creativi ai carierei sale: poezia (pastrând înca treaz fiorul revirimentului „saizecist“ al unui imaginar intens metaforizant – în cazul sau înca „ne-desuetat“ în propriul „credo“ de vector metafizic) – si proza, care, desi se remarca de fiecare data cu o scriitura de certa calitate, ferm echilibrata între cursivitatea epica si detaliul descriptiv (din care nu lipseau si unele elemente de interfata simbolica), parea sa fi fost, pâna acum, doar un „violon d’Ingres“. Iar aceasta impresie o avem doar din cauza rarei si aparent întâmplatoarei exercitari de pâna acum în domeniu: „Arsita amiezii“, un volum de nuvele, în 1981 (Ed. Facla, Timisoara), si „Crizanteme pentru Irène“, o nuvela publicata în 1997 (Ed. Timpul, Resita).
Ultimele aparitii de proza ale lui Gheorghe Zincescu – ambele din acest an, 2013 – devin însa o surprinzatoare si, as zice, chiar neasteptata revelatie din partea acestui autor si ne arata ca optiunea drumului de consistenta s-a maturat odata cu scurgerea timpului.
„Vizionarul“ liric care-si elabora în poezie hybrisul metaforic în stilul „descarcarii“ una din alta a papusilor Matrioska s-a transformat în „arhitectul“, destul de riguros, al unor solide constructii onirice, în care „onirismul“ e deopotriva, pe un anumit plan, „modalitate în sine“, implicând gratuitate estetica, dar si, în planul subiacent primului, modalitate de „undita“ a unor culpabilitati uitate în subconstient, cleste secret al unor vinovatii obscure, alunecoase, date cândva mai mult sau mai putin constient uitarii. Nu ma voi referi, deocamdata, la romanul „Proprietati în Paradis“, a carui fluenta onirica îsi dobândeste cardinalitati semnificatoare prin mai multe borne simbolice, care îl complexiteaza într-un mod aparte – ci numai la volumul „Iarna în rai“ (Editura Palimpsest, Bucuresti), volum care mai cuprinde, pe lânga nuvela de mai mare întindere cu acelasi titlu, reeditarea nuvelei „Crizanteme pentru Irène“.
În „Cuvântul înainte“ care însoteste acest volum, scriitorul Ioan Grosan asaza proza respectiva sub umbrela mai larga – si teoretic, mai laxa – de Proza fantastica, asertând ca textul doar „se apropie de oniric“. Îl voi contrazice partial, afirmând ca textul acesta patrunde, ca modalitate estetica, direct în maduva oniricului, prin felul în care scriitorul surprinde, cu un teribil simt „realist“, modul metamorfic al imaginilor, specific visului natural.
„Povestea“ fantasta începe în plina banalitate cotidiana: într-o seara de iarna, cu ninsoare, la un bazin de antrenament unde un profesor de înot puncteaza rezultatele elevelor sale din lotul feminin al orasului, înaintea unui concurs. În aceasta ambianta, în care este asteptata aparitia asistentului profesorului – ei bine, în locul acestui asistent coboara, printre cele doua tribune, un barbat înalt, „fluturându-si pulpanele unui palton lung de culoare închisa, cu un fular rosu aruncat peste umar si o palarie cu boruri largi“. Misteriosul personaj, patruns prin efractie – nu se stie cum –, va sfârsi prin a-i comunica invitatia „sefului si prietenului sau“, de a-l întâlni pe profesor în „salonul auriu“ al hotelului Bistrita, pentru a discuta soarta viitoare a bazinului de înot. Invitatia este si pentru asistentul sau, Miclea. Ciudatenia începe din momentul în care profesorului i se comunica faptul ca va urma sa-l întâlneasca acolo si pe Nero, câinele iubit si mort demult. De aci începând, intrarea în spatiul oniric se accentueaza. În privinta numelui „sefului si prietenului“, „semnatura“ de pe mesajul-invitatie suna asa: „Numele meu este nume atâta vreme cât nu e rostit, iar daca e rostit, uneori ramâne un nume, iar alteori înceteaza sa mai fie asa ceva“.
Întâlnirea cu Nero e prima întâlnire care, precum „în vise“, nu-l mai mira pe protagonist. Hotelul se dovedeste „rabatabil“, cu pereti si camere „sanjabile“ între ele; asistentul Miclea e pierdut, regasit si iar pierdut, ordinea etajelor e si ea „sanjabila“, trecerile de la lumina intensa a holului de receptie la întunericul intens (de data aceasta cu motivatia „logica“ a unei presupuse „pene de curent“) se claviaza pe mai multe game de clar-obscur. Mai târziu, peisajul exterior patrunde în interiorul hotelului ca peisaj primavaratec în miezul noptii de iarna cu o ninsoare ce nu mai sfârseste. Suspansul în care se asteapta banchetul la care cei doi protagonisti ar trebui sa participe, într-un grup de câteva zeci sau chiar sute de invitati, e întretinut în scene a caror tranzitie perpetua sporeste dezorientarea spatiala – dar si pe cea interioara, a personajului principal. Toate acestea descopera o intuitie perfecta a legilor unui univers oniric. În acest univers haotic al „visului absolut“ trebuie urmarita regasirea unui anumit grup de actanti – aceeasi, desi uneori mutanti, adica metamorfozându-se partial sau total, sau unul în altul. Printre ei, si receptionera: „Acum îsi aminteste ca mutricica dragalasa a receptionerei nu-i este deloc straina, chiar daca nu-si aminteste exact unde a mai întâlnit-o. Insistenta cu care-l privea voia ori sa comunice, ori sa ascunda ceva. Era ceva ca o umbra de simpatie speciala în toata atitudinea ei. Simpatie ori compatimire…“
Onirismul perfect al textului e pigmentat de fraze cu sensul ramas si el în clarobscur: „Seful spune ca putem renunta foarte bine la el. Nu-i este de nici un folos o persoana care nu-si mai aduce aminte nimic. N-ai cum rasplati sau pedepsi un amnezic“. Asadar, în aceasta permanenta si stranie deconstructie – reconstructie a visului, se insinueaza, compozitional, o tema sau o obsesie: obsesia memoriei. A unei memorii care se vrea reanimata din spatiul amnezic al constiintei, prin vagile, fluctuantele reminiscente ale sub-constiintei!
Un fel de „rezoneura“ a magneticului pol feminin va fi, între „constantele“ figurilor umane care apar la anumite intervale în metamorfoza spatiilor interioare ale hotelului, silueta siderala a „frumoasei norvegiene“. Cu ea, profesorul Iacab începe vizitarea expozitiei de arta din interiorul cladirii, spre care femeia îl conduce. „Nu au ochi pentru ei însisi si nici unul pentru celalalt, desi ceea ce cauta fiecare dintre ei nu se afla în spatele ochilor acelei harpii atât de sigur figurata, încât pare un fluture urias într-un insectar bidimensional, fara adâncime“. Profesorul devine dintr-odata, custodele expozitiei: „La granita dintre Ungaria si Slovacia am avut reale probleme cu lucrarile astea…“ Grupurile se agita si comenteaza „îndrazneala asta a lui de a se întretine la nesfârsit cu o straina“. (Reminiscenta unei realitati traita cândva îsi face prezenta). Sala de expozitii a Primariei se afla în incinta hotelului. Dar toate, expozitie, Primarie, Hotel, sunt acum în… Slovacia! „– Bravo, zice Roman batându-l barbateste pe umeri, halal sa-ti fie. Lasa ca ajungem noi acasa!“ „Puiu vorbeste cu secretarul primariei si se încrunta spre el. Mustata lui, ramasa neagra ca pana corbului, se strâmba într-o parte, a nemultumire, dar mai degraba este si el nemultumit de aparitia strainei. Il Lidero e vigilent“.
„Visul“ e penetrat de insertii politice: prezentatoarea de la deschiderea unui vernisaj ce coincide cu momentul dramatic Kosóvo (memorie ce se reconstituie în vis) vorbeste cu patos despre expozant si despre situatia tinutului lui: un plastician militant al zonei proaspat atacate. Vorbeste despre „terorismul de stat“ – si îl invita pe ministrul Apararii prezent la vernisaj sa ia cuvântul, dar acesta dezamageste „bâlbaindu-se“ dual. Ne aflam la Muzeu, muzeu care încape, bineînteles, tot în hotel. Un periplu lung (aproape o treime din text) e consumat de aventurarea profesorului de sport în subteranele aceluiasi hotel-Univers citadin secret, aventurare cu puncte de suspans neprevazute, cu rasturnate organizari spatiale, labirint pe niveluri suprapuse. Aproape de capat, îi apare din nou în cale, misterioasa, „frumoasa nordica“. Un nume – parca urcat la suprafata din încetosata uitare – si o apelare reînviata: Barbarà. Femeia îl neaga. Reaparitia primului emisar – vizitatorul ciudat de la bazinul de înot, cel cu alura unui elegant manechin Steilmann – va lamuri totul prin întrebarea complice pe care o pune femeii: „Il vous a reconnu?“ („V-a recunoscut?“).
„Reteaua secreta“ (Informatiile-Contrainformatiile) se întindea, asadar, pe întregul continent. „Cuplul ad-hoc“ paraseste zona coloanelor hotelului – într-un spatiu descoperit, acoperit însa de o ninsoare lina, abundenta si calda. Un fâsait muzical, asemeni unor valuri care sterg nisipuri de plaji, acopera melodios vazduhul, dovedindu-se, mai târziu, suflarea sonora a unor tuburi subterane de orga care acopera si melosul altor amintiri. „Asa ar trebui sa ninga în rai“, gândeste protagonistul.
A fost, în totalitate, un spatiu al „celor dusi“? Secventele, diversificate, ale grupurilor de toate vârstele care înaintau cu lumânari în mâna sugereaza îndeaproape aceasta banuiala. Finalul „sutrei“ ne spune ca am nimerit, mai degraba, într-un „limb“ între viata si moarte: personajul real a alunecat de fapt în bazinul de înot, lovit la cap, si este vegheat de eleva sa Luminita, în asteptarea ambulantei…
Ceea ce farmeca teribil si captiveaza în aceasta carte e scriitura: de o fluenta perfect sigura pe sine, cu un mare aplomb descriptiv, ca si cum ar o lupa aluneca peste amanuntele de multe ori insolite, cu un imaginar luxuriant, nu chiar cu totul nemotivat, al metamorfozei, cu o subtila orchestrare a contrastelor sau împerecherilor dintre întuneric si lumina. O excelenta absorbtie de halucinatoriu a concretului, un fel de procustianism fantast în care comportamentele personajelor sunt urmarite cu minutiozitate.