Omul-creator şi omul-maimuţă

Există o teorie de factură ştiinţifică, evoluţionismul, care susţine că omul se trage din maimuţă. Pentru oricine cunoaşte sau observă cât de cât natura umană, fără a mai fi nevoie să intre în detaliile acestor consideraţii ştiinţifice, acest lucru se impune ca evident de la bun început.
Omul-maimuţă şi-a dezvoltat treptat, mai ales în cadrul societăţii, o caracteristică definitorie remarcabilă, şi-anume capacitatea sau abilitatea extraordinară de a copia, de a imita sau de a-şi însuşi gândurile, emoţiile, sentimentele, convingerile şi atitudinile celorlalţi semeni, prin preluare şi identificare cu ele, dobândind astfel o falsă identitate, bazată pe imitarea semenului, iar apoi pe rivalitatea cu el, pe scurt tot acest mecanism de maimuţăreală socială în care predomină lupta pentru existenţă, lupta pentru putere, competiţia, concurenţa, disimularea şi conflictul – explicabile cu atât mai mult cu cât au loc în cadrele conformismului şi uniformităţii de simţire, gândire şi acţiune.
Omul-maimuţă trăieşte mereu în exterior, mereu cu un ochi la ce face seamănul său, mereu  imitând sau copiind ceea ce este „validat” la un moment dat într-o societate, motiv pentru care el nu-şi poate dezvolta o gândire de sine stătătoare, independentă, autonomă, intrinsecă, ci doar una conjuncturală, circumstanţială şi extrinsecă, ţinând de formă, de imagine, de mască, de statut sau de rol.
Omul-maimuţă rămâne astfel la condiţia de simplu Imitator, de actor, de laş care, neavând curajul să-şi joace, să-şi trăiască sau să-şi asume propria viaţă, împrumută diferite haine şi diferite roluri, având ca substrat o miză, o recompensă sau o „cocoţare” socială.
Există însă şi o teorie de factură religioasă, creaţionismul, care susţine că omul  a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această teorie conferă, desigur, mai multă demnitate omului, doar că foarte puţini mai cred, din păcate, în această condiţie primordială.
Cert este că doar cei atinşi de bagheta magică a lui Dumnezeu, şi nu de coada impertinentă a ancestralei maimuţe – de unde şi expresia „a-şi băga coada…”–, se ridică la condiţia de Creator, ce presupune un salt ontologic al trăirii, gândirii şi viziunii pe o culme a personalului şi a singularităţii, având ca substrat o miză existenţială şi  metaexistenţială.
Cum ambele teorii despre om sunt verosimile, tot ceea ce putem face este să alegem sau să înclinăm balanţa spre o realitate sau alta. Iar dacă acceptăm o teorie de mijloc, conform căreia omul este o fiinţă duală, alcătuită din animalitate şi divinitate, atunci trebuie să avem mereu grijă ca maimuţa din noi să nu „pape” natura divină din noi sau, Doamne fereşte, să încerce s-o imite sau s-o maimuţărească şi pe aceasta.
Este vorba, în fond şi la urma urmei, despre marea diferenţă între creaţie şi imitaţie, între omul-creator şi omul-maimuţă, între creaţionism şi evoluţionism, între artă şi mecanism.