O lume de miscatoare suflete moarte

Nu o data, mai ales în campaniile electorale – si, slava Domnului, de astea, aproape numai de astea, avem parte de vreo 23 de ani încoace – i-am auzit pe câte un politician sfertodoct sau pe câte un parvenit cu „buletin de Bucuresti“ (binecunoscuta formula de dinainte de 1990) perorând despre nivelul de educatie al populatiei din capitala patriei, unul desigur, în perceptia lor, înalt în comparatie cu cel din alte orase si zone ale unei tari „eminamente agrare“, ca sa citez dintr-un poem antologic, ce a devenit între timp eminamente si neagrare, si neindustriale. Vezi Doamne, Bucurestiul ar fi punctul cel mai de sus al educatiei în România!!! În treacat fie spus, nu se face elementara distinctie între educatie si instructie, dar aceasta e o alta problema. Ca unul care cunosc destul de bine atmosfera cosmica, morala, culturala a „micului Paris“, un cliseu penibil, si mentalitatea bucuresteanului, mai vechi sau mai recent, m-am întrebat adeseori: de unde aceasta trufie la niste (mai mult sau mai putin) români – iar ca europeni, oricum rau plasati, destui dintre ei si riguros agramati (cu memorabila expresie a ardeleanului Emil Hurezeanu), daca ar fi sa amintesc fie si numai clasicul, neclintitul dezacord între subiect si predicat, practicat cu nonsalanta chiar si de unii cu o licenta sau mai multe ori cu unul sau mai multe doctorate?! Nu credeam însa ca Bucurestiul, ca peisaj uman în primul rând, arata asa cum ni se dezvaluie în cartea poetului si prozatorului Ion Lazu „Odiseea placilor memoriale“. Am citit-o la recomandarea expresa a colegei si prietenei mele, Magda Ursache – dânsa mi-a si împrumutat-o –, dar incitat si de un pios editorial al lui Nicolae Manolescu. Tinând un jurnal, unul de campanie ori, mai bine zis, un jurnal de bord, daca intram, si trebuie sa intram, în logica aventurii autorului, ca si în cea a titlului cartii, Ion Lazu a scris, în fond, un roman de început de veac XXI în Bucuresti, de fapt, date fiind mobilul si scopul „odiseei“ lui, un roman sui generis al Bucurestiului de ieri si de azi, dar si al istoriei si vietii literare de ieri si de azi. Citindu-l am obosit si eu, darmite cel ce a trait o asemenea „odisee“ trup si suflet. La sfârsitul lecturii, am avut sentimentul ca strabatusem un imens cimitir, însa nu un cimitir obisnuit, cu morminte si nelipsitele însemne funerare, ci unul aproape indefinibil, în care tocmai se amplaseaza placi memoriale si unde viata si moartea îsi fac sicane, se saboteaza reciproc; o lume de miscatoare suflete moarte sau aflate doar în agonie.
Cu multi ani în urma, îl întrebam pe un reputat matematician, caruia îi luam un interviu, daca el si confratii sai din diferite domenii stintifice nu se simt frustrati ca au o popularitate putin spus discreta, ca sunt adica niste necunoscuti, în timp ce scriitorii sunt atât de „vazuti“, ascultati, iar unii chiar mitizati înca din timpul vietii. Distinsul meu interlocutor, intelectual cu remarcabile lecturi literare, mi-a raspuns ca e nu numai explicabil, dar si normal sa fie astfel, de vreme ce scriitorii, mesteri ai cuvântului, au o influenta directa, modelatoare asupra constiintei oamenilor, a constiintei nationale, carora, de altfel, le si da expresie în prezentul imediat si la scara istoriei. Era prin anii ’80. Sigur, de atunci lucrurile s-au schimbat. Scriitorii, literatura nu mai reprezinta ceea ce reprezentau acum câteva decenii. Totusi, sa locuiesti în acelasi imobil si uneori la aceeasi scara de bloc cu un scriitor, cu un artist, si sa nu stii macar ca este colocatarul tau, sa te împotrivesti punerii unei placi memoriale care sa marcheze si sa informeze ca acolo a trait cutare romancier, poet sau dramaturg, unii „de manual“, cum zice Ion Lazu, fapt ce ar trebui, dimpotriva, sa te onoreze si sa te faca sa te simti om, este cât se poate de dezolant. Cât priveste insolenta de a-l judeca în postumitate, tu, ca simplu cetatean, pe un creator pentru ca ar fi fost afemeiat, betiv, plagiator etc., si ca de aceea n-ar merita nici macar o biata placa memoriala, e de-a dreptul intolerabila. Pâna si Stalin l-a trimis la plimbare pe un ditamai secretar al PCUS, când acesta i-a raportat ca scriitorii sunt betivi, curvari, nesupusi partidului, replicându-i: eu alti scriitori nu am! Prin cartea lui Ion Lazu se perinda o întreaga lume de intelectuali si pseudointelectuali blazati, de tate de mahala care stau totusi în zone centrale ale capitalei, de resentimentari intratabili, de ignoranti – pentru o profesoara de româna, un anume scriitor nici n-a existat, întrucât nu este în „Istoria“ lui Calinescu, numai ca scriitorul respectiv nici nu se nascuse când aparea monumentala opera -, de figuri care de care mai stranii ce se ascund sau vorbesc, atunci când catadicsesc sa vorbeasca, cu un Ulise, nascut în Basarabia plina de grâne, de vii si de dor si pornit pe mijloacele de transport în comun, prin arsita, frig si ploaie, pentru a-i „nemuri“ pe slujitorii cuvântului românesc, din spatele usilor închise sau cel mult întredeschise. Daca accepta cât de cât sa comunice încep sa faca rechizitorii, adesea total neîntemeiate sau bazate pe bârfa si zvonuri. Sa nu ramâi fascinat ca într-o lume ca aceasta mai apare, ca o rasplata, câte „o cadra de femeie“, câte o sotie devotata ce se bucura si nu stie cum sa multumeasca pentru ca, dupa atâtea zeci de ani de la moartea barbatului vietii ei, care a facut ceva pentru cultura si literatura acestei tari, el nu a fost uitat si, iata, cineva s-a gândit sa puna o placa în memoria sa! Si sa te mai miri de calitatea primarilor alesi de educatii bucuresteni! Unul dintre ei a sarit în sus, la propriu, într-o emisiune de televiziune când cineva i-a spus, cu un aer protector, sa nu se mai „autoflageleze“. În capsorul sau, asezat asimetric pe un trunchi matahalos si onctuos, vocabula a bubuit ca o grava insulta.
Scriu despre „Odiseea placilor memoriale“, aparuta la Editura Biblioteca Bucurestilor – o editura din pacate absenta din vitrinele librariilor! – având proaspete în minte cele vazute într-o recenta calatorie în Spania. La Madrid, am trecut de câteva ori pe o strada veche, pietruita – Calle de las Huertas, pe româneste: Strada Gradinilor – ce coboara dintr-o importanta piata (Sfânta Ana) în bulevardul pe care este situat muzeul Prado. O strada ce evoca veacuri de istorie si cultura, într-o zona numita Barrio de las Letras (Cartierul Literaturii) de care se leaga biografia si opera unor mari scriitori din Secolul de Aur spaniol, ca si din cel romantic. Un cartier unde se afla si impozanta Casa-muzeu Lope de Vega. În dreptul fiecarei case, vizitatorii ce strabat pietonala cale pot citi, încrustat în caldarâm cu caractere vizibile, aurite, un text reprezentativ, memorabil din opera scriitorului care a locuit cândva acolo: un poem, un fragment de proza, o reflectie etc. Madrilenii, turistii spanioli sau cei veniti de pe alte meridiane se opresc si iau cunostinta ori îsi rememoreaza, de pilda, versuri de Quevedo, Góngora, Bécquer ori José Zorrilla, acesta cu un fragment din celebra varianta romantica a mitului lui Don Juan. La Alcalá de Henares, muzeul memorial din Casa Cervantes unde, între altele, sunt pastrate si expuse toate editiile operei cervantine, aparute de-a lungul a peste patru secole, repovesteste tulburator viata si faptele creatorului lui Don Quijote si al lui Sancho Panza. Din bronzul ansamblului sculptural amplasat la intrare, cei doi eroi reprezentativi pentru întreaga umanitate te întâmpina  pentru a te pregati parca de contactul cu universul celui care a scris cea mai trista carte din lume. O carte pe care – ne avertizeaza Dostoievski – fiecare ar trebui s-o aiba asupra sa la Judecata de Apoi. În fine, un proiect cultural de anvergura se constituie într-un adevarat exemplu de cum trebuie întretinut în contemporaneitate spiritul catalizator al unui creator de geniu si mitul sau fecund. Pe fatadele si la balcoanele cladirilor din Alcala de Henares sunt expuse panouri cu fragmente din toate discursurile laureatilor Premiului Cervantes, rostite în cadrul ceremoniilor de decernare desfasurate  în aula batrânei  Universitati de aici.
La Bucuresti, un intelectual, scriitor el însusi, a trebuit sa lupte singur, timp de trei ani, cu birocratia, cu spiritul gregar, dar mai ales cu ignoranta, cu dezinteresul vinovat, inclusiv al unora pe care fisa postului îi obliga sa-l sustina si sa-i pretuiasca efortul si gândul întemeietor, pentru a amplasa, a reamplasa, a inscriptiona si a reface sute de placi memoriale în locurile unde au trait, au scris, au murit scriitori români. Confesiunea lui Ion Lazu de pe coperta a patra a cartii pare sa mai aline cumva, dar foarte putin, tristetea ce te-a cuprins la lectura acesteia: „As putea pretinde ca fixarea placilor nu a constituit decât un motiv la îndemâna care sa-mi dea ocazia de a ma livra coalei de scris, cu toate trairile, gândurile, înflacararile factice si nelinistele de durata, cu teama insidioasa de golul care se casca în urma celor plecati“.