S-a incheiat, sub tunetele si fulgerele ivite chiar la ora disputarii tuturor jocurilor ultimei etape, acest campionat. Sa fie, oare, un semn? A mai fost si ziua Marilor Sfinti Imparati Constantin si Elena, tocmai in aceasta sâmbata in care s-a aratat din nou lipsa credintei in curatenia si in calitatea fotbalului nostru si, de altfel, in aceasta lume din ce in ce mai nebuna si mai imprevizibila, in care un zanatec (dintre atâtia!) anunta mai ieri chiar Apocalipsa. Poate la Craiova sa fi venit, acolo unde s-au petrecut cele mai mari tulburari de comportament, meciul cu „Gazul“ din Medias fiind intrerupt chiar de o furtuna cu piatra cât unghia. Alt semn, probabil… Oricum, si oamenii, si natura au luat-o razna. Iar in Cetatea Baniei esti tentat sa asociezi neroziile declansate de produsul acestor ani, bietul Mititelu, cu semnificatia latina a adjectivului prin care l-am mai mângiiat si altadata, fiind el realmente vrednic de mila, dupa câte prostii a reusit sa debiteze in ultimul an competitional. Si când te gândesti ca in limba atât de uitata astazi a lui Ovidiu si Vergiliu, „bietul“ vine de la „beatus“! Adica fericit! Se spune ca astfel erau interpretati in Roma Antica cei izolati de raul lumii. Nu este cazul finantatorului, patronului, presedintelui sau ce s-o dori el in traditia Universitatii Craiova. Nu intentionez sa-l mai gratulez insa si cu alte interpretari; dar, realmente, odata cu retrogradarea – a doua oara dupa 1990 – patita de echipa Craiovei, chiar imi este mila de naravasul si incapatânatul Mititelu. S-a dovedit, per total, doar un basm indoielnic ca atâtea altele din aceste ultime doua decenii. A plecat tare de jos, ceea ce e un merit, si, printr-un circuit al viciului genetic, a inceput cu mici inselaciuni ajungând, cu siguranta, chiar la ticalosii, permise sau incurajate de salbatica noastra economie de piata. Din nefericire nu numai sustinuta, dar chiar alintata de compromisuri spre inavutirea personala a majoritatii politicienilor si numitilor sa apere administratia fragilei noastre societati. A trecut, parca, printr-o poveste. Din pacate, una cu final dureros si cu prea multe victime colaterale. A si gasit, spre nenorocul lui, un mediu propice in care sa se nenoroceasca si pe el, dar si frumoasa istorie „a unei mari iubiri“ oltenesti. Te-ntrebi firesc, daca a existat cineva care sa-l traga macar de un deget pentru a-i opri nesabuinta. N-a fost nimeni si, daca ar fi fost, nu cred ca ar fi avut disponibilitatea minima de a asculta, dobândita prin educatie. S-a inscris si el din vanitate, ignoranta si o tentatie a raului – ce-i soptea mereu la ureche ca Aghiuta –, in panoplia prea numerosilor imbogatiti care au murdarit si au dus spre faliment suflarea româneasca de acum. Nu-i vreau raul si, repet, il compatimesc. Sunt convins ca acolo, in sinea lui, nu mai este acel tip teatral si agresiv cu emfaza in mai toate ale fotbalului, asa cum s-a dovedit pâna acum. Nu-i deloc exclus sa-si fi facut de unul singur necesara spovedanie. Nu pare om rau, este doar produsul unei conjuncturi sociale anticipate de parintele Steinhardt: „Ticalosii trec nepedepsiti prin viata, in schimb corectii sufera mizeria!“. Si fotbalului de la noi, tare incercat in acest campionat, i se potriveste de minune aceasta reflectie amara, dar atât de adevarata a marelui Parinte, crestinat in iadul inchisorilor bolsevice care au distrus elita româneasca prin propriile noastre mâini. Si nu suntem, in istoria noastra, la prima mârsavie pe care ne-am facut-o singuri. Sa nu te gândesti atunci, la faptul ca inca mai avem mult de suferit? Dreapta sau nedreapta, aceasta ne este si ne va fi soarta. Când ne-a surâs, n-am fost atenti, ba i-am mai intors si spatele suflând in focul vecinilor nostri, din cele trei imperii hraparete intre care ne-a asezat Dumnezeu. Si tot parintele Steinhardt propovaduia atât de adevarat: „Dumnezeu nu ia in seama pe cei rai, ci pe cei buni ii supune la cazne!“ Deci, nu intâmplator se poate afirma ca in România de azi este, inca, un „razboi rece“. Sau cum spunea fratele Bichir, incarcat de spirit si har, traim dupa „Cortina de Fier a deznadejdei!“
Si deznadajduitor a fost si fotbalul acestui asa-zis campionat. Scadem zilnic si nivelul vietii, dar si la bursa vietii. Ca si la aceea a fotbalului. Nici nu se poate altfel. O proba in acest sens am dat chiar la inceputul sezonului de primavara anticipând in proportie covârsitoare cum va arata podiumul si cine va retrograda. N-am jucat si nu voi juca niciodata la pariuri. Dar am ceva din flerul necesar judecarii fotbalului, care imi spune cu destula exactitate ce se poate intâmpla. Nu mi-a iesit una dintre retrogradate. Am crezut ca va fi „Pandurii“, si ma doare ca a fost inlocuita prin destin, dar si nebunii locale, de „Universitatea“ Baniei.
Dupa acest ultim campionat se pot spune multe adevaruri. Si vrute si nevrute, asa cum este obiceiul nefast al zvonurilor si cancanurilor mediei, ce dau senzatia ca ar comenta fotbalul. Nu ca l-ar si respecta, pentru ca atunci ar dovedi macar un gram de autocenzura, care poate ar proteja acest fenomen de atâtea intoxicari. Astfel, „ziaricii“ ne-ar respecta si pe noi, si pe ei, dovedind ca au formarea primordiala a educatiei, care in greceste se traduce prin „aritma“. Tocmai ceea ce lipseste cel mai mult jocului nostru si la propriu – ritmul; si la figurat – educatia. Nu intâmplator, dupa decenii pe care nu vreau sa le numar, nu mai avem pe podium nici o echipa din Bucuresti. Sau cum numai marele Fanus putea sa rosteasca de pe patul suferintei finale, asistam la „moartea titanilor!“. Un titan este, inca, si el!
Iar in saracia de „aritma“ in care ne zbatem, ce poate fi mai deprimant decât disparitia personalitatilor, fara de care nicio societate nu poate merge inainte? I-am auzit, in ultimele luni, pe câtiva prieteni din tineretea mea fotbalistica spunând ca, la câte aud si vad pe terenurile noastre, prefera sa nu se mai uite la jocuri. Intr-adevar, dragii mei frati de suferinta, acesta este cel mai periculos moment in care a ajuns fotbalul nostru.