Din nefericire, românul are abilitatea de a se dovedi prea adesea un talger cu doua fete, ce devin, în confruntarea cu realitatea, de multe ori potrivnice lui si pagubitoare. Astfel, nu ne mai surprinde aproape deloc nonsalanta cu care ne-am declarat si am practicat câteva decenii ateismul agresiv, pentru a trece apoi îndata la un bigotism aprig, care ne izbeste la tot pasul în ultimii ani. Am devenit aproape la fel de fals cucernici si aparent crestini ca în anii ‘40, când un observator avizat, madam Waldeck, corespondenta a lui „Washington Post“ remarca ca „n-a mai vazut la alt popor atâtea ceremonii fastuoase, dar fals religioase ca în toamna acelui an“. As mai aminti doar premonitia unui Papa de exceptie, Pius al VI-lea, fostul cardinal Montini al Papei Giovanni al XVIII-lea, care aprecia ca „lumea este în continuare într-o civilizatie a urii si nu în aceea atât de visata a iubirii“. Nu putea scapa nealiniat la aceasta realitate nici fotbalul nostru. Îmi aduc aminte cât eram de certati, atunci când jucam, prin anii ‘60, ‘70 si ‘80, când, la intrarea în teren, ca în fiecare seara, multi dintre jucatorii acelor vremuri obisnuiam sa ne facem semnul crucii, ca o forma a perpetuarii obiceiului sfânt, înca pastrat de poporul nostru, de a-si face rugaciunea de seara. Sigur ca, în fotbal, nu era altceva decât o reactie subiectiva de a încerca astfel sa îndepartam ghinionul si sa ne apropiem norocul – care de multe ori atârna asupra deznodamântului jocului. Si sa iesim sanatosi de pe teren. Se pastra, astfel, legatura cu sfânta credinta a neamului. Dar nu numai noi eram, si mai suntem înca, în aceasta confuzie. Si jucatorii catolici practicau acelasi ritual. Mai mult decât atât, pe stadioanele lor, înainte de a pasi în arena exista, mai peste tot, o capela pentru micul popas al rugaciunii. Un protocol, acesta, consfintit si practicat în lumea aceleiasi credinte în unicul si atât de puternicul Dumnezeu si în Fiul sau, uitând însa cu totii, fiinte neajutorate cum suntem, ca atât Creatorul, cât si Fiul sau sacrificat asa de omeneste pe salbaticul Pamânt, „nu cer si nu dau succese“.
Am avut, asadar, fara sa vrem, câteva exemple de bigotism practicat si în fotbalul nostru. Au aparut, iata, sub cupola religiei, doi dintre „corifeii“ ridicoli ai ultimilor ani: numitii Marian Iancu si „apostolul“ din Pipera, Gigisor Becali. Primul remarca totusi ca echipierii sai evolueaza în acest final de campionat, de la meci la meci, din ce în ce mai penibil si pentru ca „Dumnezeu si-a întors fata de la ei“! Interpretarea acestor spuse nu poate fi categorisita drept religioasa, ci jalnica mental. Celalalt, „Maglavitul din Pipera“, dupa ce a comis blasfemia de a se filma în diferite ipostaze pagâne spre si la Muntele Athos, a declamat apoteotic, cu ceva saptamâni în urma, ca: „de Paste va fi pe primul loc!“… Sau ca nu poate pierde cu Dinamo în acea zi, care mai coincide si cu ziua de sarbatoare a patronului sau, Sfântul Gheorghe! Aiurea, a furat-o!, s-ar putea spune daca am merge pe logica lui, putin spus empirica, si la propriu si la figurat. Echipa sa a fost învinsa pe linie, soarta i-a fost potrivnica, iar enoriasii Stelei i-au administrat si o corectie demna de lapidare la adresa sfidatorului sau mijloc de locomotie. Care nu putea fi, la câta mitocanie ne conduce si ne domina, decât masina familiilor regale, deci un… „Rolls Royce“. Bravos, Natiune!… A avut în ultimii ani ceva sfatuitori. Chiar calificati. Desi, bine se zice: „Spune-mi cu cine te iei, ca sa-ti spun cine esti!“. N-are sens sa ne mai gândim ce zornait i-a motivat pe acestia sa intre în lupta. Oricum, n-au fost în stare sa-i spuna sau sa-i inoculeze ideea ca, „de mii de ani vorbele distrug si ca cel mai ades tocmai tacerea aduce adevaratul aur al întelepciunii“. Ca s-a ajuns sa fie numiti în public el si Cristi Borcea „nasul si finul“ consemnez doar în treacat. Este putin spus jenant sa te apuci sa argumentezi sau chiar sa dezvolti un astfel de subiect. Iarta-ne, Doamne, macar pâna la „Înaltare“ ca, oricum, aceasta istorie este demna de Sodoma si Gomora! Am încercat prin toate cele spuse pâna acum, sa trag acelasi semnal de alarma declansat de multi altii, în ultimii ani.
Ceea ce pare însa la fel de interesant în fotbalul nostru este o noua tendinta, deja anuntata, a actualului stat perceptor. Si anume impozitarea cu T.V.A. a câstigurilor slujbasilor din fotbal de pâna acum. Firesc, la mai toate nivelurile, dar în special la jucatori, s-a declansat o adevarata panica. Aproape de neimaginat. Chiar daca s-a depasit cu mult numarul darilor fanariote. Te sperii când vezi aproape zilnic câte plicuri cu obligatii îti vin de la stat! Esti la un pas de urlete si nu-ti vine sa le mai deschizi. Numai ca acum, jucatorii, indiferent ca se va aplica sau nu – sigur ca prin acest anunt doar „s-a sondat piata“ – par pusi pe fapte mari. Sunt, pe buna dreptate, speriati de moarte pentru ca se vorbeste de sume exorbitante ce ar trebui platite retroactiv. Iar bietii de ei nu au fost încercati pâna acum decât cu batutul halvitei. Ba au fost angajati prin contract de munca, ba prin conventie civila. Iar angajatorul, adica clubul, nu a facut altceva decât sa jongleze cu ceea ce a învatat de la Statul actual. Adica sa caute masuri pentru a se însela periodic reciproc. Pentru ca nimeni nu a avut de gând sa faca lucrurile clare de la început, sa nu poata fi schimbate, tâlhareste, pe parcurs. Dau un singur exemplu: exemplul german, acolo unde statul anunta impozitul cu suficient timp înainte, în asa fel încât contribuabilul sa-si faca corect si sigur toate socotelile. Iar jucatorul german este platit „brut“, obligatia de a-si achita singur catre stat impozitarea hotarâta fiind pur cetateneasca. Îi ramâne inatacabilul „neto“, pe care conteaza si de care nu se atinge nimeni, cu respect si sfintenie. La noi, daca se va aplica obiceiul „ticalos“ (frumoasa junica luata de perceptorii fanarioti din curtea amarâtului taran român) la fotbalisti, nu-i exclus, se aude, sa se puna de-o greva sui generis. Atunci sa te tii! Nu ne ramâne decât sa urmarim, atenti, derularea faptelor.
Revenind pe pamânt, pentru ca în ceruri nu se stie daca va ajunge careva, sa aruncam o scurta privire si asupra finalului de campionat. Mai sunt cam cinci etape. Primele trei clasate par sa aiba un avans cam de 3-4 minute, ca într-o etapa de „Turul Frantei“, înainte de sosire. Plutonul da senzatia ca s-a ridicat din sa si ar vrea sa-i prinda. Dar nu cred ca mai poate. Asa ca, viitoarea campioana se va decide între cele trei provinciale: Otelul, Vasluiul si Timisoara. La cât de nabadaiosi suntem, doar când diferenta de puncte nu mai poate fi anulata din numarul de jocuri ramase vom avea, cu adevarat, certitudinea campioanei si a podiumului. Si Rapidul pare în sprint, dar el, ca si celelalte echipe bucurestene, în ultimii ani, când par ca sunt aproape de însfacarea potului (singurul lucru care cred ca-i intereseaza) se dovedesc capabile si sa-si puna singure piedica.