Matei Hutopila – radiografia unui debut

Matei Hutopila, Copci, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2011, 70 p.

 

Matei Hutopila – si nu numai el – anunta in 2011 o noua serie in poezia româneasca prin patru cicluri de poeme cuprinse intr-un volum surprinzator pentru un debut literar. „Hutopila enerveaza si emotioneaza“ (pretinde Claudiu Komartin) si apare cu adevarat ca una din vocile puternice si mature ale poeziei contemporane in contextul in care granitele intre generatii devin atât de subtiri ca aproape se confunda. E drept ca nu aduce nicio noutate stilistica sau conceptuala, dar propune un registru poetic propriu, o liricitate bizara, aproape brutala si un limbaj transant, toate gravitând in jurul autobiografiei mistice si a monografiilor zonale percutante.
Imagini de film est-european
Nu stiu in ce masura in prima faza combinatia „Funk si brânza de capra“ reuseste sa  se apropie de atmosfera propusa; ar putea seca in fantezie tocmai in fata supralicitarii unei revolte contra distorsiunilor absurde ale realitatii contemporane, supralicitare care la un moment dat nu mai spune nimic, de fapt. Totusi, Hutopila nu o face ostentativ, nu exagereaza si nu insista unde, de la inceput, ar pierde mult in atmosfera poetica autentica. Se invârteste in jurul unei aventuri de film est-european si a reflexivitatii transante. Le controleaza bine, ca pe o articulare a unor poeme ce descriu satul de astazi in tonalitatea lui paradoxala si repara cliseele conceptuale palpabile prin permanenta referire la un trecut aproape ocult, legat de tabuizarea odaii pentru „morti si musafiri“, de relatia cu preotul din sat care aminteste de registrele religioase ale lui H. Bazin: „mi-o citit popa de acolo ma simteam de parca mi-ar fi putut citi gândurile/ murdar nevrednic/ nu am mai bagat capul sub nici un patrahir niciodata“.
Primul ciclu de poeme nu arata si nici nu cred ca se vrea spectaculos, ci mai degraba cuminte si omogen, rar creeaza disonante prin revolta spontana in fata profanului tehnologic si a misiunilor ideologico-politice. Protestul declarat prin versuri precum „vacutele cu cod de bare pasc pe iarba uniunii“ si „busola arata intotdeauna la est de vest“ nu e o rabufnire, cât o diversiune de la pitorescul obosit – si da, autorul nostru il controleaza bine. Hutopila nu pare sa aiba poeme totale pentru delimitarea unui stil sau a unei marci in ciclul „Glod“, dar produce stare de poezie si imagini puternice, iar tehnica lui literara experimenteaza mereu, de la structuri circulare pâna la planuri intercalate.
Da, e o aventura literara pâna la urma, plina de tragedie, cinism, dar matura si sonora. De la tanatic la hilar, poemele lui Hutopila creeaza un univers autentic, in care micile amanunte ale vietii de zi cu zi capata importanta si se impun in fata oricarui erotism melodramatic, oricarui ridicol metafizic. Maturitatea lui Hutopila nu are nevoie decât de autenticul pe care i-l dau locurile pe care le numeste, imaginile bune pe care le impune; Ioan Es Pop (care si scrie o prezentare pe coperta a patra a volumului „Copci“) ar zice ca in „Buhaiestiul lui Hutopila nu se poate ajunge recurgând la harti turistice“.
Un volum bun, care spune o poveste credibil fara sa se târguiasca prea mult in decizia de a fi transant si cinstit in discurs. Satul, inmormântari, câteva fete care devin suportul unor framântari erotice si, mai ales, marele creuzet care imbina codul de bare cu ugerul cald si pune orice localitate marunta pe Google Earth: „dimineata undeva intre dealurile vasluiului intr-o ograda care, da, se vede de pe google earth“.
O bestie nihilista urbana
Al doilea ciclu demareaza cu o alta atitudine, mai agresiva, poate chiar un climax al volumului, chiar vital. Imaginile taioase, limbajul direct cu care s-a obisnuit poezia ultimului deceniu si renuntarea la fantezia rurala cuminte sunt acum principalii piloni, iar poemele ciclului „potci“ capata valente grave. Este un câstig in atmosfera, nu atât prin argou si expresii-soc, ci printr-o raportare mult mai directa la realitatea imediata; totul se arata acum clar. Povestea este mai bine patrunsa de tonul peisajului, in fond, asa cum trebuie sa fie ea de fapt (poemul „nepotii lui ceaplin“). Hutopila nu renunta insa la reflexivitate si balanseaza registrele taioase sau povestea cu poeme de fantezie erotica; poate putin prea sentimental ni se arata uneori, prin radicalismul stilistic in care ne arunca versuri ca „o minge de rugby facuta de mine dintr-una de basket, dezumflata si strânsa in banda izoler“, „zile cu opt ore lungi / si nopti cu 100,1 mhz transfugi de la ungheni“, „becurile chioare de baia cu apa trasa si miros de voma“.
Hutopila scrie cu naturalete si asta ne e clar din felul cum reuseste sa creeze imagini puternice care ramân in registrele disperarii (nu neaparat un defect) fara a oferi vreo alternativa starii permanente de dezgust si remuscare. Fantezia singuratatii il transforma pe Hutopila intr-o bestie nihilista urbana, dar nu in marele oras ci, poate mai rau, intr-un sat in plina falsa urbanizare, cu discoteci improvizate, amestecuri bizare de rustic si tehnologic, iar peisaje bine conturate – precum „am iesit din caminul cultural“, „la discoteca la deal eram cât se poate de cuviinciosi/acolo gospodarii au drujbe pumni pistrui“, „fetele lui erau de la s.a.m. cel mult de la constructii“ – fac de fapt ca atmosfera poetica sa fie autentica, bine controlata de un poet tânar. Da, exista si drama urbana, frustrare si singuratate in Iasi si totul converge inspre poezie buna.
Ultimele doua cicluri pastreaza aceleasi caracteristici, dar in cel de-al treilea poemele nu se mai supun unei coerente ideatice sau unei anume sintaxe in cursul povestii. Ramâne valabila lumea conturata de primele poeme, aceleasi motive pentru care Hutopila gaseste mereu noi si noi variatiuni imagistice; ciclul „a4“ e de departe cel mai sugestiv, desi poate nu cel mai memorabil. Variatiuni si jocuri de imagine intre Iasi si câteva zone rurale in Vaslui, atmosfera tensionata prin câteva insertii remarcabile: „fluorul proaspat pe dintii celorlalti voma undeva in fundul gâtlejului nostru clocotind ca iasul dimineata“, „numaram stelele ma gândeam c-ar fi frumos sa le vedem de pe iaz cu canapeaua gonflabila“, „soarele ca din pungile cu america america blonda cu ochi albastri si blugi albastri“, toate culminând cu un protest aproape veritabil in final „impotriva mediteranei, a intrusilor si a tuturor“.
Probabil câteva poeme din volumul „Copci“ (dintre toate, cel mai sigur „la est de vest“ si „nord rupt in doua“, desi nu sunt de neglijat restul ) vor fi emblematice pentru poezia lui Hutopila. Un debut percutant si o voce care deja stie sa tempereze structuri poetice si sa scrie cu lejeritatea multor alti poeti din generatia 90′ sau a douamiistilor. Cu alte cuvinte, un inceput numai bun pentru o noua generatie in poezie.