În cele ce urmeaza, voi compara un text literar canonic – Hortensia Papadat-Bengescu, „Femeea în fata oglinzei“ (1921) – cu jurnale de moda din epoca pentru a identifica numitorul comun. Diferentele (unele minore, altele radicale) între atitudinile/ reprezentarile de acum un secol si cele ale epocii prezente se impun de la sine.
Marele Razboi si Moda
Manuela din „Femeea în fata oglinzei“ este îndragostita de vesmintele frumoase, pasionata de moda – acest fenomen atât de efemer, dar care stârneste atât de multa pasiune. Ea acorda însa atentie vestimentatiei pentru ca vede acolo o expresie a respectului de sine, o modalitate de reprezentare a fiintei sale launtrice.
Desi spectrul razboiului (la Grande Guerre) pluteste deasupra tuturor, nimic nu pare a le opri pe femei sa traiasca la fel ca pâna atunci, acordând atentie inclusiv (sau, mai ales) modei, viata urmându-si imperturbabila cursul: „Era începutul razboiului celui mare; început numai pentru tara ei caci aiurea sângera de mult. Când luase deunazi – un an aproape de atunci – oglinda în mâini, lumea era aprinsa de rasboaie uriase, care luminau tot apusul si la flacara lor, mereu mai împresuratoare, Manuela privise mereu înainte în cristalul mic al oglinzei, icoana ei neînsemnata. (…) Lumea ar fi hulit poate o femee care în timpurile astea sta în fata oglinzii si totusi femeile celelalte, gatindu-se în oglinda, îsi îngrijeau mereu aceleasi placeri de totdeauna“.
De aceeasi parere este si Tanti Clara (pseudonimul sugereaza ca în spate se afla o femeie – detinatoare a unei întelepciuni de viata remarcabile, deci situata la antipodul Manuelei) care într-o cronica de moda din 25 ianuarie 1915 decreteaza: „Nu, moda nu a fost omorâta de tunurile tarilor ce se lupta în prezent (…) În iarna aceasta jupele se poarta scurte, asa e ordinul si nu e femeie care sa nu asculte de ordinele faimosului general ce se numeste „Moda“.“ Dupa cum se poate observa, pâna si limbajul dintr-o cronica de moda se lasa contaminat într-un fel sau altul de atmosfera razboiului: „Genul trotteur este cel mai de actualitate si se poarta cu corsaje ce se încheie întocmai ca tunicele cazacesti“. Sau: „Vine primavara cea înflorita si s’ar supara frumoasa luna Mai, vazând cum toate femeile s’au îndoliat. E drept ca razboiul bate la usa, dar deocamdata nu-l avem si apoi chiar de l-am avea nu ar fi frumos sa vezi femeile prevestind moartea celor iubiti“. Asadar, Moda decreteaza: „În primavara vor fi culorile acelea clare, care înveselesc ochii.“ Dar asta nu înseamna usuratate, frivolitate sau neîntelegerea gravitatii situatiei, de vreme ce o cititoare propune strângerea de rufe pentru soldati. Idee îmbratisata cu entuziasm de cronicara si adusa cu promptitudine la cunostinta celorlalte cititoare: „Da, aceasta e o idee minunata. Cu nimica toata se poate face rost de rufe, ciorapi si daca fiecare femee ar da cât de putin, cât nu s’ar strânge la un loc. Ideea poate fi usor pusa în practica si as dori sa aflu care dintre cititoarele noastre vor sa adereze. Nu cred ca va fi una care sa refuze, mai ales ca nu va importa numarul obiectelor astfel strânse. O institutie oarecare cum e Crucea Rosie sau Mama Ranitilor ar fi care ar strânge tot ceia ce ar dona încântatoarele noastre cititoare, iar noi am fi mândre ca ideea a prins.“
Femeia de prada
Balul este prin excelenta un loc al socializarii si unul dintre prilejurile cele mai obisnuite de etalare a statutului social sau chiar a exersarii artei seductiei. Privirea necrutatoare a Manuelei ne ofera ocazia de a creiona câteva tipuri de feminitate, recurente în epoca.
Femeia de prada sau falsa ingenua reprezinta tipul cel mai des întâlnit. Domnisoara Steriad ilustreaza la modul magistral acest tipar. Cu rochia ei alba „decoltata tare, cu subsoarele goale, cu bratele ca doua fluere rotunde si subtiri era învaluita într-un tulle transparent (…) încheiat sus, la gât, cu un guler de blana strâns pâna supt barbie, cu aere de falsa modestie. Deasupra blanii albe, un cap de pisicuta de acelea albe de tot, numai cu labe si botisor roz, un cap neregulat dar gratios, cu nasul mic în vânt; un ten de portelan alb, patat cu roz, fardat cu discretie ca papusile de piatra (…) par castaniu pal, aproape blond. (…) Încerca poze naive, exact ca o ingenua pe strada (…) Înapoia gesturilor minutios studiate, a întonarilor cautate, se simtia rutina, se evidentia cunoasterea precisa a tot ce trebuie stiut ca sa se poata reda ignoranta; si dedublarea asta parea sa aiba darul de a satisface ceva din acele tenebre ale eternului masculin care-i era Manuelei neînteles si jignitor. Inocenta asta artificiala si care nu disimula artificiul era imorala“.
Femeia de prada este pe deplin constienta ca orice aparitie în spatiul public se cere a fi pregatita din timp, cu minutiozitate. Rolul ingenuei studiate presupune o foarte buna cunoastere a psihologiei masculine, chiar daca interpretarea, jocul au la baza instinctul femelei care îsi cauta un partener. Toate acele atribute artificioase se potrivesc perfect cu tiparul femeii care foloseste, iar uneori abuzeaza de un întreg arsenal de strategii pentru a-si atinge scopul: o partida cât mai buna.
Casatoria continua sa fie principalul scop în viata al femeilor. Educatia, bunele maniere vizeaza si ele aceeasi finalitate. Pentru o femeie ambitioasa, casatoria nu este o încununare a iubirii (de cele mai multe ori, iubirea e inexistenta) ci un act rational, bine gândit. Le mariage de raison are în continuare întâietate în disputa cu iubirea. Fiecare dintre parteneri cauta pasiunea în alta parte.
Fie ca se casatoreste din dragoste, fie din ratiune, o tânara este sortita rolului de sotie.
Femeia barbatului sau
Femeia barbatului sau este statutul la care ajunge o tânara dupa casatorie. Asa cum am mai spus, desi au studii, femeilor nu pare a le trece prin minte sa exercite o profesiune. De fapt, casatoria presupune asumarea unor responsabilitati, cea mai importanta fiind gestionarea bugetului casei si buna functionare a acesteia. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, invidia Manuelei la adresa barbatilor care, reflecteaza ea, sunt fericiti pentru ca au profesii, este cel putin surprinzatoare. Distributia rolurilor pe sexe (barbatul-vânator, mereu pe drumuri si femeia care-l asteapta sa aduca toate cele necesare hranei, deci perpetuarii speciei) nu mai e înteleasa ca o fatalitate. Munca este vazuta ca o placere, nicidecum ca o corvoada.
Într-un eseu intitulat „Femeia româna“ si publicat în volumul „Cronici feminine“ (1905), Laura Vampa sVaiant face o trecere în revista a statutului femeii române:
„Sa examinam starea femeei la noi. Mai întâi, taranca: instructie nula. Taranul nu îsi da de cât foarte cu greu copiii la scoala si când face acest sacrificiu, apoi întelege ca feciorul sa învete carte, pe când fata n’are nevoie de asa ceva. Mestesug nu are; nu sunt bucatarese pentru ca acasa n’au ce gati si nu merg la oras; la noi, mai toate servitoarele sunt straine sau românce transilvanene. Unele, si acelea dintre cari au livada si animale în jurul casei, sunt precupete; chiar în Bucuresti unde s’ar parea ca tarancele se îndeletnicesc mai mult cu negotul, cele mai multe sunt sârbe si bulgare. În unele locuri, mestesugul pe care îl au si îl exercita mai mult e torsul, tesutul de pânza si scoarte, precum si brodatul în cruce, dar si acesta a început a fi parasit si mâinele acelea de zâne care urzeau adevarate pânze de paianjen matasoase, idealele borangicuri si frumoasele costume nationale cu cari se împodobeau asa de mândru M. Sa Regina si d-nele noastre de elita amortesc fara a lasa urmase.
Îndeletnicirea vesnica a tarancei e lucrul câmpului alaturi de barbatul sau, munceste din zori si pâna în noapte, iar întoarsa acasa vede de animalele casei daca le are, pregateste mâncarea, spala rufe si chiar coase pentru ai sai. Notati ca în acest timp îsi alapteaza si copilul sau poarta sarcina unui urmator. Asta cred ca dovedeste de ajuns ca la tara, unde atât femeia cât si barbatul sunt pusi în aceleasi conditiuni de crestere si de îndeletniciri, ele se bucura de o forta fizica egala, munca fizica trebuind sa le împuterniceasca si scutindu-le de nervozitati.
Daca multe sunt înca slabe la tara, precum de altmintrelea sunt si barbatii, aceasta se datoreste hranei proaste, relelor conditiuni higienice în cari se gasesc si pe lânga acestea muncei escesive. Altfel, lucrul în aerul larg si sanatos al câmpului, care echivaleaza cu un exercitiu fizic foarte folositor, ar face din tarancele noastre femei foarte sanatoase si frumoase. Deci, în acest caz, viata lor, bine înteles treptat, ar fi recomandabila fetelor de oras în timpul vacantiunelor sau dupa terminarea studiilor.
În clasele sociale urmatoare, fetele românce sunt puse sa învete carte, foarte rar acum care nu’si iau bacalaureatul cel putin sau nu fac o scoala superioara, toate pentru aceeasi tinta: functionarismul. De aici rezulta un mare proletariat intelectual femenin la noi, asa încât la un concurs pentru câte-va locuri se prezinta chiar sute, din cari nu pot izbuti toate. La mestesug se dedau foarte putine. Prin înfiintarea scoalelor profesionale s’a început un curent în acest sens. Pîna acum însa e slab. Scolile de comert, cari nu pot da comptabile, functionare de biurou si comerciale, au început a functiona de anul trecut.
Dupa cum se vede dar, femeia româna formeaza doua clase foarte distincte:
Clasa inculta a femeei de jos cu îndeletnicirea muncei câmpului, la oras cu putin negot si spalatoria uneori.
Clasa mai culta care formeaza proletariatul intelectual, din care putine izbutesc a se sustine prin ele însasi, restul ramânând în cel mai bun caz femeia barbatului sau.
Iata dar în rezumat starea femeei de la noi; deci trebue multa munca, energie si curaj pâna se va îmbunatati.“
Eseul Laurei Vampa este revelator, realizat cu ochi de antropolog. Dihotomia dintre „femeia sotului sau“ si femeia care traieste din propria munca mi se pare cu adevarat relevanta. Ambele pornesc, cel putin teoretic, de la acelasi nivel, adica au aceeasi instructie. În familiile foarte înstarite, bogate educatia aleasa (cunoasterea limbilor straine, cântatul la pian, cunoasterea bunelor maniere, a etichetei) era o conditie sine qua non pentru un bun start în viata. Multe din aceste femei erau pregatite din copilarie pentru rolul pe care urmau sa-l joace la maturitate. Buna administrare a unei case sau a unei mosii revenea femeii. Se întâmpla însa ca aceeasi femeie („de prada“ înainte de casatorie), odata devenita sotie, sa nutreasca ambitii pe care pâna atunci reusise sa le tina în frâu, dar care acum o asalteaza. La fel cum aceeasi femeie poate ajunge sa se plictiseasca. Astfel, energii pâna atunci înlantuite sau, dimpotriva, lipsa unei ocupatii ajung sa constituie rotita care sa puna în miscare complexul mecanism al actiunii. Unele femei se consoleaza cu statutul de sotie, dar duc o viata dubla, încercând în acest fel sa gaseasca o marja de libertate prin una sau mai multe aventuri amoroase. Altele tintesc mult mai sus si reusesc sa-si organizeze o viata publica bogata în evenimente artistice. Fie ca organizeaza saloane de muzica, serate sau comanda tablouri, femeile îsi sublimeaza în acest fel trairile interioare si, totodata, au sentimentul ca exista. De cele mai multe ori, lucrurile chiar asa stau. De la simpla atentie acordata vesmintelor pâna protejarea unor artisti saraci, ele constituie un factor de evolutie. Spiritul de imitatie are un rol covârsitor într-o asemenea ecuatie. Daca doamnele din protipendada bucuresteana erau la curent cu tot ce se întâmpla la Paris în materie nu numai de moda, ci si în privinta altor aspecte ale vietii cotidiene, ele reprezentau la rândul lor o sursa de inspiratie, un punct de emulatie pentru celelalte femei, traitoare în mediul urban, dar nu la fel de norocoase prin obârsie sau avere.
Femei care izbutesc prin propriile forte sa-si câstige existenta sunt destul de putine în epoca. Una dintre ele este chiar Laura Vampa. Când, la peste un deceniu de la aparitia acestui eseu, Hortensia Papadat-Bengescu pune în gura eroinei sale replica: „Barbatii sunt fericiti. Au munca“, situatia nu prea pare a se fi schimbat. Majoritatea femeilor par a se multumi cu un rol pasiv. Totusi, germenii prefacerii pot fi întrezariti. Nu stim cum anume ar fi evoluat Manuela, dar e surprinzator ca ea refuza cu îndaratnicie „sa faca o partida buna“, sa se complaca într-o existenta mediocra. Cum dorinta ei de a se casatori cu Vâlsan, logodnicul invocat atât de des, nu se poate îndeplini din cauza opozitiei celor doua familii, eroina Hortensiei Papadat-Bengescu alege libertatea, cu tot ce presupune aceasta.
Fetele triste
Fetele triste sunt a treia categorie de femei evocate de autoare. „Fetele triste“ sunt toate acele femei care îsi refuza propria feminitate si împlinirea pe care aceasta o aduce pentru a-si dedica viata lui Dumnezeu. Surprinde si aici extraordinara capacitate de întelegere a psihologiei umane de care da dovada protagonista: „Se apleca peste oglinda. Daca cumva durerea aveà s’o întoarca spre misticism? Daca o va asvârli în bratele bisericei? (…) Cu respect si groaza îsi aminti convoiul de fete triste, mistuite de nevoia credintei, zarite dealungul Duminicilor trecute. Convoiul lung al învinselor. Vazù deslusit zadarnicia lor înselatoare… Nu vrea minciuna sfânta si amagitoare a credintei !… Mai bine vrea realitatea care ucide.“
Fiecare dintre femeile cu care Manuela îsi intersecteaza viata reprezinta un fel de reflectare la scara redusa a societatii. Delimitarea de acestea o transforma într-un fel de precursoare a femeilor care aleg libertatea în locul unui statut confortabil, fie din punct de vedere social (femeia barbatului sau), fie din punct de vedere psihic (femeile care-si dedica existenta lui Dumnezeu). Oricare dintre aceste variante – ilustrate în registru comic sau dramatic – presupune pericole, ispite, vami.
Daca fervoarea credintei marcheaza punctul de cotitura spre inventarea de sine (într-un mod radical, absolut) si spre un permanent exercitiu de asceza, cu atât mai greu de îndeplinit cu cât energiile neconsumate sunt mai mari, viata în societate deschide unei femei numeroase posibilitati, unele care sfârsesc în tragi-comic sau în ridicol, iar altele în indiferenta.
Laura cea desucheata si camasa ponosita
În primul deceniu al secolului XX sufragetele faceau senzatie în Occident reclamând dreptul de a vota. Ele exprimau dorintele repudiate, refulate ale femeilor de pretutindeni. Poate de aceea englezoaicelor li s-a lipit eticheta de femei libere, nonconformiste, femei carora nu le e teama de presiunea societatii, de „gura lumii“. Impactul miscarii sufragetelor a fost foarte puternic de vreme ce englezoaica libertina este reprezentata si în romanul Hortensiei Papadat-Bengescu într-un episod la o prima lectura savuros, dar profund în substanta, acela al confesiunii Laurei Aston:
„– Pe asta l-am iubit – ne-am iubit cu adevarat; nu era nici «flirt», nici aventura. Eram nebuna dupa el si într-o zi ne-am întâlnit pe neasteptate într’un loc sigur. Pe vremea aceea, barbatul meu al doilea, cel gelos, nu ma slabia un pas. Am înteles amândoi ca e momentul. Nu as fi facut cine stie ce fasoane… când, deodata, ca un fulger, mi-am adus aminte ca în ziua aceea pusesem o camase veche, cam rupta si cârpita. Ideea asta nu m’a mai parasit, ma stapânia din ce în ce mai suparator, îmi stingea toata flacara. Am devenit rece, repulsiva, m’am reluat cu atât mai ofensator si inexplicabil cu cât fusesem mai îngaduitoare un minut mai înainte. Ne-am despartit urât, penibil. Mi-a fost imposibil sa mai dreg impresia de atunci. Am rupt, am ispravit dragostea… Afurisita camasa… cine stie!… Uite azi ce frumoasa camasa am !…“
Secventa îsi demonstreaza cu adevarat ponderea nu numai datorita faptului ca deplaseaza accentul asupra celor doi protagonisti (deci, în sfera intimitatii), cât mai ales prin faptul ca denota aparitia unui alt tip de sensibilitate, de raportare la sine si la celalalt. Desi este o libertina în vorbe si fapte, Laura Aston devine reticenta, prudenta, pudica din cauza unei camasi ponosite. Oricât de paradoxal ar parea, refuzul ei reprezinta mai degraba un triumf al civilizatiei asupra primitivismului, al pulsiunilor primare. Iubirea genereaza aparitia si împlinirea unui ritual mai mult sau mai putin elaborat, în functie de inteligenta si sensibilitatea partenerilor. Este, prin excelenta, un act de cultura. Daca Laura cea desucheata ar fi cedat primului impuls, barbatul cu pricina n-ar fi fost decât unul din lungul sir al celor cu care a avut „o aventura“. Pâna în clipa aceea, „camasa“ nu-i pusese nici un fel de problema de ordin estetic. De data asta, ea se transforma într-un obstacol tocmai pentru ca barbatul respectiv nu este unul oarecare. Este un fel de a arata importanta fiecarui element, fie el si vestimentar, în destinul fiintei umane. O bluza „cam rupta si cârpita“ n-ar fi constituit un impediment, o piedica de neînfrânt, daca n-ar fi fost vorba de iubire, ci de o simpla acuplare. În pofida a ceea ce ar crede sau pretinde unii sau altii, aparentele conteaza.
Flirtul
Poate ca nu e nimic mai frivol decât flirtul. Întrucât el presupune existenta unui cod, o excelenta cunoastere a normelor convietuirii în societate si maturitate emotionala, nu de putine ori se întâmpla ca tinerele domnisoare de acum aproape un secol sa ia „fleacurile“ rostite de un barbat cu experienta de viata drept sentimente adevarate. Rezultatele erau uneori dezastruoase. Ca este asa, ne-o demonstreaza raspunsul pe care Sylvie îl ofera într-o revista de moda D-rei Lucia D.:
„Ma întrebati daca flirtul e periculos. Da si nu. Depinde dupa temperament, dupa vointa, adeseori sunt mici împrejurari care pot transforma un flirt inocent într’o mica tragedie. O fata, în zilele noastre, mai ales daca a învatat putina carte, crede ca poate sa cunoasca bine lumea si în fond nu judeca decât aparentele si aparentele sunt asa de înselatoare.
Te crezi puternica pe tine însati si ti se pare ca ajunge un surâs ca sa domini pentru vecie pe un tânar flusturatec, care întrebuinteaza un întreg arsenal de viclenie.
A flirta e uneori o trecere de timp frumoasa, dar cu conditia sa nu iei nici o data flirtul în scris, sa nu pui nimic din inima si sufletul tau, sa pui doar judecata la mijloc si înca multa judecata, gata ori când sa rupi firul acela slab ca firul de paianjen ce te leaga de persoana cu care flirtezi.
Nu, altfel flirtul e periculos, nu mai e flirt, e dragoste si poate fi plasata acolo unde nu trebuie, caci în majoritatea cazurilor nu cu cel cu care vei flirta te vei marita.
Amatorii de flirturi sunt celibatarii care au oroare de casatorie, care vor sa se amuzeze cu prea putina cheltuiala.
Flirteaza cu acesti oameni, dar nu-i iubi, caci ar fi sa arunci margaritare de prisos“.
Când cinematograful era mut
Cinematograful era la mijlocul deceniului al doilea din secolul XX o inventie înca recenta. Sentimentele pe care le trezea printre femei mergeau de la curiozitate, încântare pâna la prudenta sau respingere. Oricum, nu lasa pe nimeni indiferent. Pentru Manuela, de exemplu, cinematograful nu mai reprezinta ceva iesit din comun, ci devine mai degraba un ragaz care-i permite replierea în ea însasi: „Privia sarbad pe pânza cinematografului o parodie a trecutului superb a secolelor minunate, a pulberii ramase în istorie din Fenicia, Cartagina, din locuri, cetati spulberate demult“. Daca pentru Manuela, reprezentanta prin excelenta a tineretii, cinematograful pare a-si fi pierdut orice mister, situatia este cu totul alta când vine vorba de o reprezentanta a sexului frumos ceva mai vârstnica. Redam în continuare consideratiile unei cronicare despre cinematograf pentru simpla placere de a masura distanta care ne separa de anul 1914, anul acestor însemnari aparute într-un jurnal de moda:
„Stiu ca am sa supar pe multe din cititoare daca le voi spune ca adesea prezentarea cinematografelor poate sa le daruiasca boli nervoase, pe care nici nu le banuesc, si cu toate acestea, asa e adevarul.
Las deoparte chestiunea privitoare la influienta dezastruoasa a trecerei brusce de la lumina la întuneric si de la întuneric la lumina. E o influienta de care trebuie sa tii seama, de oare ce ochii sunt organe foarte delicate si care au o mare influienta asupra creerului.
Oboseala ochilor are apoi si ea o deosebita însemnatate, mai ales când e vorba de ochi frumosi ca aceia ai cititoarelor mele.
Vreau însa sa insist asupra filmelor ce se desfasoara, asupra scenelor cele de un sentimentalism prea exagerat, de un dramatism prea zguduitor. Si e mai rau de cât la teatru, impresioneaza si mai mult si mai profund, caci pe când vocea ragusita sau de proasta calitate a actorului poate sa te duca la realitate, durerea muta a personajelor din piesele de la cinematograf, gesturile lor de disperare, fata lor grimata de durere îti fac mai mult rau.
E destul sa vezi o asemenea scena numai pe seara sau numai pe saptamâna ca întreg sistemu-ti nervos sa fie asa de mare în cât cu timpul sa dea nastere la cine stie ce boala a carei origina o vei cauta zadarnic si pe care medicii nu ar putea sa o vindece.
Vorbesc în special de cititoarele cu nervi mai delicati care tin la sanatatea lor, care vor sa fie toata viata lor cu mintea limpede, pentru a se putea bucura de viata asa cum trebue, caci e viata destul de frumoasa si placerile ei destul de variate“.
Asemenea recomandari stârnesc la un secol distanta zâmbete întelegatoare si arata de ce o calatorie în viitor ar fi nu doar imposibila, ci si nerecomandabila.
Autor: NICOLETA NEAGOEApărut în nr. 362