Iertarea-i din ceruri, salvarea de pe pamânt

Am avut sansa sa vad si sa simt o parte din tezaurul Vaticanului. Alaturi de profesorul Demetrio DeLuca, custodele muzeului si de un apropiat al Marelui Pontif, Ioan Paul al II-lea. Era si singurul care avea permisiunea sa-l atinga. Am chiar si o fotografie, la care tin foarte mult, în care îl prezinta Sanctitatii sale pe urmasul la tron al regelui Spaniei, Juan Carlos. sansa de a face mult prea putini pasi si doar câteva ore în catacombele ce pastreaza marile secrete ale lumii mi s-a dat în ultimii ani ai mileniului trecut. Veneam din biroul lui Roco Butiglione si, mai înainte, al lui Giulio Andreotti, din „Piata Jesu“, dupa ce petrecusem ceva timp în acela al profesorului DeLuca, unde lucrase în primii ani de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cei mai grei pentru Italia, primul ministru de atunci, De Gasperi. Al carui secretar, cât a trait, reusind sa-i convinga pe americani sa extinda planul Marshall si pentru italieni, a fost tocmai cel mai mare om de stat recunoscut al Italiei modern – Andreotti. Înainte de a patrunde în tezaurul din „Piata San Pietro“, doua doamne, care conduceau organizatia femeilor democrat-crestine din lume, l-au întrebat pe profesor: „de ce Vaticanul vorbeste despre soarta lumii atât de rar“? Raspunsul a venit cu zâmbetul acela întelegator si plin de dragoste umana: „Doamnele mele, daca Vaticanul va trebui sa spuna adevarul despre actuala civilizatie într-o zi, lumea va înebuni“.
Apoi, în periplul de prin culoarele de sub „Piata San Pietro“, profesorul ne-a oprit câteva minute în fata unor asa-zise barometre, despre care ne-a spus ca „nu li se cunoaste cu exactitate identitatea, dar ca ar proveni din Egiptul Antic, având, probabil, vârsta piramidelor“. si ca acestea ar indica energia pozitiva si cea negativa din lume. tinând sa precizeze, imediat ca, „în general, la sfârsitul secolelor energia malefica este în crestere. Dar, niciodata nu s-a atins nivelul atât de ridicat al energiei negative ca la sfârsitul acestui mileniu“!
Am povestit aceasta întâmplare pe care am avut sansa sa o traiesc convins ca, daca aceasta energie a raului propagat s-ar calcula pe tari, România de azi ar fi în primele pozitii ale acestui top. Extrem de periculos, de vreme ce eminenta sa profesorul DeLuca mai aprecia ca, într-o asemenea situatie, o noua conflagratie mondiala este mai mult decât posibila.
Iar acum sunt tentat sa fac o paralela între povestirea de pâna acum si barbaria declaratiilor si a comportamentelor din fotbalul nostru. Am condamnat mereu, si nu numai eu, escaladarea acestor acte degradante. S-au luat masuri, s-au facut suspendari si s-au dat amenzi, dar cursa nebuna a jignirilor reciproce dintre oamenii responsabili de soarta majoritatii echipelor din prima noastra divizie continua si mai aprig. Iar furia ce-i mâna pe acesti multi veniti în fotbalul nostru începe cu blesteme ce tin de tragedia greaca si se încheie de cele mai multe ori cu inegalabilul nostru… „Pupat piata Independentei“! Dau un singur exemplu: razboiul neasteptat din ultimii ani dintre „Poli“ Timisoara si Dinamo. Desi eu pastrez si acum, cu sfintenie, imaginea de sfânt profesionist a profesorului Jackie Ionescu, din prima mea tabara de juniori de la Medias 1965… Devenit însa, în acesti ultimi ani ai hilarei dispute dintre cele doua echipe, un adevarat Lucifer al dihoniei. Si îmi mai amintesc ca, atunci când jucam si câstigam la Timisoara, eram aplaudati la scena deschisa si ramâneam dupa meci cu minunatii Paltinisan si Anghel la sueta unica a paharului ciocnit cu respect si cu adevarata prietenie. Haideti sa mergem si mai departe si sa vedem ce îi reproseaza lui Dinamo, peste timp, cei câtiva discipoli ai raului de acolo. Unii dintre ei – doar niste venetici… si ce mare pacat este ca ei intoxica, prin ura ce-i domina, o mare masa de iubitori onesti ai fotbalului si de pe malurile Begai.
Ei bine, ar fi trei momente ce i se pot „reprosa“ lui Dinamo. Primul, ar fi acela al arestarii abuzive a arbitrului Ritter, altfel si arbitru si om minunat, prin anii ’50. Sa clarificam! A fost un abuz, specific acelor vremuri, comandat de cominternista Martha Draghici, nimeni alta decât sotia ministrului de Interne de atunci, Alexandru Draghici – unul dintre criminalii incontestabili care trimitea floarea intelectualitatii noastre crestin-nationale, cu ordin de la Rasarit, spre apusul mormântului din închisorile bolsevice si de la Canal. Si care s-a stins, în libertate nemeritata, la o vârsta înaintata, la Budapesta. Al doilea, ar fi posibila vorba de razbunare scaparata în vânt, dupa o înfrângere, la Timisoara, de Mircea Lucescu. si prinsa, chipurile, din zbor de atât de schimbatul Jackie Ionescu. Al treilea repros recent, ce vine de la capatul fostului Imperiu Habsburgic, explicabil într-un fel si pentru ca n-au stiut cu adevarat de partea cui sai fie conform adevarurilor istorice, pare, cu adevarat hazliu. Pai, ce vina are Dinamo ca bogatul pamânt al Banatului nu a avut, de la Marea „Ripensie“, conducatori neaosi, capabili sa-si pastreze jucatorii crescuti? Iar acestia, firesc, au ales în aceasta salbaticie de piata în care traim, ofertele mai tentante financiar dinspre „Stefan cel Mare“… Sa nu mai amintesc ca, ultimele jocuri dintre cele doua echipe au scos pe ulita clevetirilor, unde suntem de neîntrecut, întelegeri de pace si fraternitate între factorii de decizie ai celor doua echipe în schimburi numeroase de jucatori… Ar trebui ca prezentul sa le inspire fairplay celor doua mase de suporteri ale celor doua echipe, patimase, dar si cu multe momente frumoase, de admirat si de apreciat! stiu, nu se poate aclama acum în tribune: „Poli si Dinamo se iubesc la nesfârsit“! Ar aduce a Catavencu. Mai ales ca, în noi, a intrat si-si gaseste loc cel mai bine, raul, iar litera legii morale ne-a disparut pâna si din gânduri…
Începând acest articol cu o povestire care, aparent, n-ar avea legatura cu atmosfera din fotbalul nostru, tin foarte mult sa închei cu cele spuse noua de Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, la doar câteva ore dupa ce a sarutat sfântul pamânt românesc: „Sunteti un popor înfiat de Maica Domnului!“… Da, stim! Poate de aceea existam înca… Sa ne salvam cu adevarat, sa ne facem în continuare rugaciunile, dar sa si purcedem la altfel de fapte decât cele pe care le-am aratat. Salvarea, cu adevarat, tine de ceea ce facem noi însine.