Ne propunem sa analizam o situatie foarte rar întâlnita: un mare scriitor strain semneaza prefata la opera unui modest autor român – e adevarat, cel din urma o figura influenta pe plan local, capabil sa fie o relatie utila chiar si pentru un nume important al culturii europene. Este vorba de un text al lui Hugo von Hofmannsthal, „Prefata la tragedia «Prometeu» de Victor Eftimiu“, accesibil cititorului român în traducerea – mediocra – a lui Nestor Gheorghiu din „Secolul 20“, nr. 2/1974. Acel numar al publicatiei marcheaza centenarul nasterii lui Hofmannsthal si al altui mare om de teatru, Max Reinhardt, alaturi de care scriitorul austriac a înfiintat Festivalul de la Salzburg.
Traducerea în limba germana a piesei lui Eftimiu, semnata de Felix Braun, a aparut la Editura Insel din Leipzig, în 1923. Prefata înseamna întoarcerea unui serviciu: la primul mandat al autorului român ca director al Teatrului National din Bucuresti, în stagiunea 1920-1921, sotia sa de atunci, Agepsina Macri-Eftimiu, interpretase rolul titular din „Electra“ lui Hofmannsthal. Flateria, suficient de penibila, practicata de scriitorul austriac, are o legatura cu dificultatile materiale ale acestuia, de dupa sfârsitul Primului Razboi Mondial si destramarea Imperiului Habsburgic.
Începutul prefetei încearca sa realizeze captarea cititorului prin evocarea trecutului, si anume rolul calatorilor de limba germana, si al unui scriitor ca Herder, în a face cunoscute micile popoare din Europa de Est: „Acum mai bine de o suta de ani nemtii luau de mâna micile popoare din Europa de est si sus-est pentru a le introduce în cercul popoarelor mari“. La începutul secolului XIX, în acea zona se întâlneau „popoare virgine“, o „lume sufleteasca aparte, gingasa si profunda“.
„Popoarele si semintiile, care misuna si se înghesuie în partea de est si sud-est a tarmului nostru de viata“, cu „fetele lor tinere, devenite deja mature“, s-au dezvoltat, pastrând însa atributele tineretii. De o parte sunt tinerele popoare ale Europei de Est, de alta, occidentalii, „popoare vechi, stiutoare“. Cele doua parti trebuie sa încerce sa comunice; pentru aceasta „o privire rece“ nu ajunge, fiind nevoie de „forta autentica a sufletului“ si de „dragoste“. Altfel spus, de empatie: „impulsul primar al omului de a se face înteles unul cu altul, de a descifra dupa miscarea ochilor si a buzelor interiorul celuilalt, încredintat fiind ca este înrudit cu al sau“.
Impresioneaza neplacut tonul de superioritate (culturi mature vs. culturi tinere), dincolo de cuvintele mari, folosite din belsug. Sunt invocate valori ca empatia si dialogul, extrem de pretioase în vremuri brutale, cum sunt cele care au vazut declansându-se un razboi mondial. Frapeaza pathosul, apelul la emotii: „aceasta viata devenita atât de aspra prin voia spiritului de fier al timpului“. La sfârsitul prefetei, în acelasi ton, citim despre „reaparitia barbarilor pe solul vechiului continent, sub a carei amenintare neslabita ne este dat sa traim“. E menita sa creeze emotie în rândul cititorilor una din marile temeri ale scriitorului austriac, posibila distrugere a civilizatiei europene. În viziunea lui Hofmannsthal dialogul dintre popoare si culturi este un obstacol în calea barbariei.
Restul prefetei e un elogiu adus lui Eftimiu, plecând de la consideratii mai generale despre rolul scriitorului dintr-o natiune tânara, „conducatorul poporului sau“ pe drumul de la „copilaria spirituala“ la „o existenta asupra careia apasa brusc tensiunea europeana cu responsabilitatea ei implicata“. Pentru Hofmannsthal, „pare mai frumoasa si fericita situatia unui asemenea artist decât cea a barbatilor contemporani lui si echivalenti ca talent din rândurile natiunilor mai vechi“. Este un rol nobil si extrem de greu, caci scriitorilor iviti în rândul popoarelor tinere „le este dat sa plamadeasca imaginea psihica a propriei lor natiuni“. Victor Eftimiu se ridica la înaltimea unui asemenea rol, afirma Hofmannsthal, capabil sa mearga departe cu flatarea maruntului autor.
Românii sunt „o natiune balcanica, a carei factura era pâna mai ieri de factura orientalistico-feudala si patriarhala“; „românul (…) este latin si slav deopotriva“. Daca un ipotetic observator poate fi surprins ca un popor tânar încearca sa se afirme în teatru, Hofmannsthal gaseste mai multe explicatii: latinitatea limbii române, ce presupune o legatura cu „mostenirea culturala romana“; calitatile fizice, care fac obiectul unui portret magulitor („toata lumea are brate elocvente, o privire focoasa“), precum si talentul nativ („Parisul si Viena si-au procurat mari actori din aceasta provincie latina a Orientului“). Astfel, pare firesc ca un autor român sa se îndrepte spre dramaturgie. În plus, Eftimiu are o înzestrare naturala pentru teatru, „este actor, cel putin actor interior“.
Pasajul urmator, despre conditiile interioare necesare unui dramaturg, e suficient de interesant pentru a fi citat de un critic literar de finetea lui Ernst Robert Curtius („Hofmannsthal si Calderon“, text din acelasi numar al „Secolului 20“).
Unii dramaturgi sunt ei însisi directori de teatru, actori si regizori; asa s-a întâmplat cu Shakespeare, Molière, austriacul Ferdinand Raimund, distinge Hofmannsthal. O alta categorie e dramaturgul ce nu devine actor „datorita unui accident nefericit al constitutiei sale fizice“, dar „se lipeste de o trupa de teatru“. Argumentatia recurge la analogie; e facuta paralela cu figuri celebre. Scriitorul prefatat e trecut într-o serie prestigioasa: „E cazul lui Corneille, Calderon, cazul scriitorilor de comedii englezesti de pe vremea Stuartilor, cazul lui Goldoni. Este si cazul lui Victor Eftimiu“.
Autorului lui „Prometeu“ i se contureaza un portret aproape eroic, în care sunt amintite si unele rele ale societatii românesti, întâlnite si astazi: „Îl vedem legându-se în anii tineretii de scena vie si avansând rapid fara concursul fortelor politice atotputernice din tara sa, la conducerea Teatrului National, împins doar de talentul si capacitatea sa. Este propriul sau dramaturg, propriul sau regizor, creeaza o noua epoca în repertoriul teatrului, este scriitorul sau preferat de teatru“.
Autorul austriac arata o familiaritate cu opera lui Eftimiu: „în creatia sa dramatica se pot distinge trei faze“. Pe un teren destul de alunecos, e facuta si o distinctie între psihicul românilor si cel al rusilor; mai multe pasaje din aceasta prefata pot stârni interesul imagologilor (vezi, de exemplu, teoretizarea diferentelor dintre calatorii englezi si cei de limba germana).
Hofmannsthal ofera un certificat de maturitate („O limba, care cuteaza un asemenea zbor, face cu adevarat dovada maturitatii“) si subliniaza „calitatea maxima obtinuta cu asemenea încercari“, „europenismul de înalta factura al tentativei“ si autoexigenta confratelui român, ce „ridica fata de el însusi cele mai mari pretentii“. Ceea ce Eftimiu cere limbii române „seamana cu pretentia categorica a albinei regine de a nu se împerechea în zborul ei însurubat în zona cea mai înalta a eterului decât cu acela dintre curtezanii sai care este în stare s-o urmeze la altitudinea unde ceilalti nu sunt capabili sa ajunga“. Sa intre oare aici si un strop de sinceritate? E posibil ca Hofmannsthal sa fi încercat o curiozitate binevoitoare în fata unui confrate care, asemenea lui, se inspira din mitologia greaca. E posibil ca el, reprezentant al unei natiuni învinse în nu demult încheiatul macel, cu buzunarele destul de goale, sa fi simtit o anume invidie în fata mai tânarului si vigurosului valah.
Succesul tentativei lui Eftimiu, sustine autorul austriac, înseamna „fortificarea unui paladiu spiritual, ultimul care ne-a mai ramas pe acest pamânt zguduit de miriadele de pasi ai migratiei interne a popoarelor, de reaparitia barbarilor pe solul vechiului continent, sub a carei amenintare neslabita ne este dat sa traim“.
Cu siguranta, în epoca un text semnat de un nume prestigios a avut capacitatea de a atrage atentia publicului de limba germana. Aceste pagini – mai putin pasajele cu caracter general despre teatru – impresioneaza însa neplacut un cititor de limba româna, de ieri sau de azi, care stie câte ceva despre insignifianta si ifosele lui Eftimiu, omul care si-a ridicat statuie din timpul vietii, în curtea casei. Altminteri, modestul autor al lui „Prometeu“ a fost un exemplu de adaptabilitate, un om care a trait bine sub toate orânduirile. E remarcabil cum, la o prefata din anii 50 a pieselor sale, Eftimiu lauda „Prometeu“ pentru descrierea revoltei si a luptei de clasa, fara a uita sa aminteasca paginile ce i-au fost consacrate de celebrul scriitor austriac, pe care le va pomeni si într-un interviu din 1970.
Hofmannsthal poate fi înteles. E sugestiva evocarea sa, apartinând scriitorului german Walter Jens, reprodusa în acelasi numar al „Secolului 20“: „A fost un artist care scria la comanda, a lucrat pentru ziare si pentru teatru. A fost scriitor liber-profesionist… si nu unul chiar atât de bogat: asa ca trebuia sa linguseasca si sa cerseasca, trebuia sa se roage pentru vreme buna si pentru câteva rânduri amabile, trebuia sa redacteze si sa refaca, era nevoit sa tina seama de indicatii si sa se întinda cât îi era plapuma“. Sa amintim ca Arthur Schnitzler a fost iritat de felul cum prietenul sau Hofmannsthal îl lingusea într-o scrisoare pe Richard von Kralik, scriitor minor si om de o calitate îndoielnica, antisemit pe deasupra, pe care însa autorul „Electrei“ gasise util sa-l cultive.
Posteritatea nu a fost întotdeauna prea iertatoare cu aceste scaderi, daca e sa mentionam rezervele unor comentatori ca Marcel Reich-Ranicki sau Werner Helwig, exprimate prin formula sarcastica „poetul ca om de afaceri“ („Der Dichter als Geschäftsmann“), citata de Mihai Isbasescu în acelasi numar din „Secolul 20“. Conform germanistului român, „poate ca si unele scrisori, ca acelea adresate obscurului scriitor Josef Redlich în 1918, dupa ce acesta ajunsese ministru de finante al Austriei, ofera argumente pentru asemenea caracterizari, prin stilul admirativ si lingusitor în care Hofmannsthal îsi îmbraca cererile si solicitarea protectiei“.
Paradoxal, înaintea prefetei la tragedia lui Eftimiu, Hofmannsthal a lucrat ani buni la o piesa despre refuzul minciunilor cerute de viata sociala – comedia „Un om dificil“ („Der Schwierige“), încheiata în 1921. Eroul acesteia nu este un mizantrop, ci un om incapabil de ipocrizia vietii sociale; dificultatile lui în relatia cu semenii sunt dublate de neîncrederea în limbaj. Exegetii au vazut aici o replica la „Mizantropul“ lui Molière.
Criza limbajului, ce traduce o criza existentiala, este în centrul nuvelei „O scrisoare“ („Ein Brief“), cu siguranta cel mai celebru si mai analizat text al lui Hofmannsthal, aparut în 1902. Este scrisoarea imaginara, catre Francis Bacon, a unui tânar aristocrat englez, Philipp lord Chandos, care acuza „descurajarea si neputinta extrema statornicite definitiv în forul (sau) launtric“ – expresie a scepticismului lingvistic si constatare a incapacitatii limbajului de a descrie lumea. Dupa aceasta nuvela, Hofmannsthal a abandonat poezia.
Ca o concluzie, compromisurile unui autor de calibrul lui Hofmannsthal ne pot ajuta sa fim mai indulgenti cu scaderile unor oameni de mai mica anvergura din zilele noastre.
P.S.: Dupa încheierea acestui articol, am descoperit un text al universitarului ardelean Mircea Popa, „Hugo von Hofmannsthal si Victor Eftimiu“, publicat în 2002, în Analele Universitatii din Alba Iulia („Annales Universitatis Apulensis“).