Volumul „G. Calinescu fata cu totalitarismul“ al lui Nicolae Mecu, publicat la Dacia XXI, s-a înscris ca una dintre cele mai importante aparitii editoriale ale anului 2011. Nu a fost (si nu este) o surpriza, din cel putin doua motive. Unul ar fi acela ca e o carte despre Calinescu. Celalalt tine de faptul ca poarta semnatura unui istoric literar, „critic de atelier“ si editor al carui nume este o marca garantata. Dar mai e ceva. Istoria literara poate fi pasionanta, mai pasionanta chiar decât critica, daca cei ce o fac o si scriu cu talent. Or, studiile si eseurile lui Nicolae Mecu din acest volum sunt si niste captivante naratiuni. Autorul s-a contaminat norocos de spiritul calinescian si, totodata, de conceptia genialului critic privind istoria literara.
Desi despre o personalitate si o opera atât de complexe e greu sa consideri si sa spui ca cineva ar putea sti totul, am sentimentul ca pentru Nicolae Mecu, „scriitorul total“ Calinescu, opera sa atât de vasta (numai publicistica pe care a editat-o, împreuna cu un colectiv de reputati cercetatori, la Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta a Academiei Române, în colectia „Opere fundamentale“, întemeiata si coordonata de EUGEN SIMION, însumeaza 10.000 de pagini) si atât de diversa practic nu mai au secrete. E limpede ca la ora actuala specialistii asa-zicând numarul unu în calinescologie (sa mi se ierte barbarismul, dar n-am alt termen la îndemâna) sunt Nicolae Mecu si Andrei Terian, acesta din urma autorul unei carti monumentale, la propriu si la figurat, pe masura subiectului, ce l-a consacrat, înca de la debutul editorial, ca unul dintre liderii de necontestat ai noii generatii de critici, teoreticieni si istorici literari care – remarca pe buna dreptate însusi Nicolae Mecu – „par sa fi terminat cu abordarea emotionala, resentimentara sau apologetica“.
De altfel, un alt lider al acestei generatii – Paul Cernat – le atragea atentia nu demult celor îmbatrâniti nu numaidecât biologic, ci mai degraba îmbatrâniti în rele, sa nu conteze pe el si pe congenerii sai în a privi literatura si pe scriitori prin prisma unor fapte ce tin exclusiv de biografia acestora, pe criterii extraestetice, chiar daca cele etice au, si ele, o anumita însemnatate ori, si mai rau, precum într-o epoca întunecata, pe baza de dosare întocmite de fosta securitate si manipulate acum de o institutie iremediabil compromisa. Cu alte cuvinte, o generatie care vrea sa construiasca, cu onestitate, sine ira et studio si sa se instaleze ferm într-o ilustra traditie: Maiorescu, Ibraileanu, Lovinescu, Calinescu si, nu în ultimul rând, în linia criticii saizeciste careia îi datoram redescoperirea si cultivarea valorilor, dupa o perioada de dogmatism sterilizant, dar si sincronizarea cu ceea ce s-a petrecut, înnoitor si fecund, în critica si teoria literara europeana din a doua jumatate a secolului trecut.
Nicolae Mecu reconstituie în fond traiectoria unui mare destin sau cu vorbele sale – „povestea unui mare artist cazut într-o istorie frauduloasa… Este, zice domnia sa, drama unei creatii frânte în chiar momentul ei de apogeu, dar si o drama a culturii române“. E mult adevar în aceasta observatie, dincolo de patetismul ei, pe care de altfel autorul si-l asuma. Adevarul întreg e ca G. Calinescu si opera lui s-au confruntat cu mai multe totalitarisme, ba chiar cu un soi de… corectitudine politica, avant la lettre, destinul sau devenind unul emblematic pentru cultura noastra în general, inclusiv pentru cea actuala, dominata de alte dogme, între care nu mai putin nociva este dogma privind libertatea de a spune prostii si de a face orice. O libertate care nu ar trebui tolerata.
În „studiile de genetica, variantistica si receptare“ din prima parte a cartii, Nicolae Mecu ne înfatiseaza cu cartile pe masa – a se citi cu toate documentele, marturiile si variantele în fata – „odiseea“ romanelor lui G. Calinescu. Ca observatie generala, în directa legatura cu afirmatia ce o faceam ceva mai sus, trebuie spus ca, daca ceea ce se întâmpla invalidant, profund condamnabil, în sinuosul, accidentatul drum al manuscrisului calinescian pâna la litera tiparita, mai ales în „obsedantul deceniu“, e mai ales din cauza factorului ideologic, a contextului politic, a unei „istorii frauduloase“, nu mai putin deplorabile sunt opacitatile privind receptarea critica, interpretarile tendentioase si comentariile în cheie falsa, deformatoare, si asta nu doar în perioada postbelica, ci si în glorioasa epoca interbelica. Aproape nu-ti vine sa crezi ca nume sonore ale criticii literare a vremii, si nu numai, au putut friza cu atâta suficienta ridicolul în cronicile lor de întâmpinare sau în opiniile formulate cu alte prilejuri. Oricum, nu mai putin dogmatici decât cutare cenzor sau politruc mi se par acei critici si publicisti cu pretentii de mari esteti care, ca sa dau un exemplu, l-au acuzat pe autorul romanului „Cartea nuntii“ de erotism si pornografie. Fiindca veni vorba, notez ca, urmarind cele doua etape distincte ale receptarii acestui roman – pâna la editia definitiva din 1965 si dupa aparitia ei –, Nicolae Mecu reface „tabloul integral“ al ei, revelându-ne astfel „un destin critic dintre cele mai contradictorii si mai surprinzatoare“. Iata ce scrie istoricul literar si editorul: „Paradoxal, dupa ce apar romanele mari ale lui Calinescu, „exercitiul“ initial („Cartea nuntii“ – nota mea) e luat din ce în ce mai serios ca un cap de serie în care unii radiografiaza schita tipologiilor ulterioare, ce sunt cuprinse în el ca într-un „cifru“
(S. Damian) sau ca expresia cea mai pura a teoriei calinesciene despre romanul modern si despre clasicism (Paul Georgescu). Ceea ce leaga aceste contributii este lectura primului roman prin raportare la celelalte, în general pornind de la vârful aproape de nimeni contestat („Enigma Otiliei“)… Strategia o aminteste pe aceea a lui Calinescu din „Istorie“, unde, cum s-a spus, literatura veche si cea pasoptista sunt citite dinspre clasicii junimisti si cei interbelici…“
Repovestind aventura editoriala si a receptarii operei romanesti a lui Calinescu, pe baza studiului sistematic si aprofundat, filologul fin si eseistul Nicolae Mecu scrie de fapt un microroman al romanelor calinesciene, cu episoade dramatice, cu situatii neprevazute, cu conflicte si personaje, unele celebre, dintr-o realitate devenita istorie, ca, de pilda, scena întrevederii vadit timorate a genialului critic cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ca termenul aventura nu e nicidecum exagerat o ilustreaza, între altele, cazul romanului „Enigma Otiliei“, care nu este totusi cel mai spectaculos. A fost tiparit pâna la editia critica, realizata de Nicolae Mecu, în nu mai putin de sase editii antume, a sasea definitiva, aparuta la EPL, între anii 1938-1961. Prin ce a trecut textul acestui roman de-a lungul a 23 de ani? „Nu numai cea din urma, dar nici una dintre celelalte aparitii nu reprezinta o simpla retiparire. Colationarea ne arata ca de fiecare data autorul a intervenit în text, cel mai probabil în timpul corecturii. Un alt fapt semnificativ, mai mult ca sigur, corectura nu a fost niciodata facuta prin confruntate cu originalul, ci prin lectura „la liber“. Mentionez ca „originalul“ a însemnat initial manuscrisul romanului, iar ulterior ultima editie de pâna atunci: editia 1938 pentru cea din 1946 s.a.m.d. Asa se explica faptul ca textul a suferit, în timp, si metamorfoze insolite, uneori bizare. S-a întâmplat ca, dat fiind aspectul manuscrisului, deseori greu de descifrat, culegatorul – dupa o faimoasa vorba – sa-si amestece condeiul cu cel al autorului. Unele dintre interventiile acestea au fost observate si corectate pe parcurs, altele niciodata, perpetuându-se în toate retiparirile romanului de pâna la editia mea critica.“
Si ca editor, Nicolae Mecu a retrait, cum se vede, odiseea romanelor lui Calinescu pe mai multe planuri, ca sa nu spun pe mai multe mari… (va urma)
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 362