Flaut zamislit
Din os împaratesc
Ademenind harul ceresc
Mi-ai prins sufletul în cerc
Asemenea cocorului
Îndragostit
Si neînchipuit de alb
Abia atins de gând
Osul argintat
S-a sfarâmat
Soptind durerea sunetului
Trecut ca o sageata
Prin transparenta
Linistii de piatra
Ce sunet nestiut
De nici o ureche
S-a-ntors din launtru
Albastrind copacii
Ca un zvon stelar
Lacrimat
Pe frunze de artar
Din osul rupt
Cu patima de menestrel
Ecoul s-a desprins hoinar
Silabisind prin nouri de clestar
Cu rece glas
Încercuit de timp
Dar din dar… Orfeu… Olimp
Oricarui iubitor de muzica îi este familiar sunetul de flaut care, asa cum marturiseste si poetul, pare a fi fost daruit omului într-una dintre glorioasele zile ale Facerii Lumii. Faptul ca mitologia atribuie zeilor crearea flautului confera acestuia o aura divina. Astfel, în mitologia greaca, legenda spune ca Pan este cel care ar fi inventat flautul (flûte de Pan) pentru a-i desfata, deopotriva, pe zei si pe oameni. Fiu al lui Zeus si al Penelopei, zeu al gradinilor si ogoarelor, nelipsit dintre pastori, cu o înfatisare ce provoca spaima – jumatate om, jumatate tap – Pan, cel îndragostit de nimfa Syrinx, fiica zeului râului Ladon, i-a atinut acesteia calea în padure. Speriata, Syrinx a fugit si s-a aruncat în apele ocrotitoare ale parintelui sau, care a preschimbat-o pe loc într-o trestie. Vibratiile acesteia în bataia vântului i-au parut lui Pan asemenea plânsului nimfei. A taiat atunci trestia în mai multe bucati, le-a îmbinat si, cu sufletul îndurerat, a prins a susura cântecul trist al dragostei neîmpartasite.
O alta legenda a mitologiei grecesti ne vorbeste despre crearea flautului de catre Atena, zeita întelepciunii si protectoarea artelor. La unul dintre banchetele organizate de zei, se întâmpla ca Atena, într-un moment de inspiratie, sa reuseasca a fauri un flaut dintr-un os de cerb. Zeitele Hera si Afrodita luara în batjocura creatia ei, datorita grimasei provocate pe chipul Atenei de suflatul în flaut. Suparata, aceasta se retrase în padure, unde îsi oglindi chipul în luciul apei. De-abia atunci întelese motivul batjocurii suratelor sale: figura sa era într-adevar ridicola, cu obrajii umflati de aerul ce urma sa dea nastere sunetelor. Enervata, Atena arunca instrumentul si blestema pe oricine avea sa îl ridice. Un pastor din Frigia, pe nume Marsyas, trecând din întâmplare prin acel loc, zari flautul azvârlit pe pamânt si, curios, îl ridica de jos. Treptat, pastorul deprinse mestesugul cântatului, iar muzica sa ajunse sa fascineze pe oricine se oprea sa-l asculte. Curând, Marsyas deveni celebru pentru arta sa si, mândru de aceasta, îl provoca la un duel artistic pe însusi Apollo, zeul muzicii si al poeziei. Nimfele care asistau la incitanta confruntare aveau sa-i judece, fara partinire, pe cei doi competitori pentru frumusetea artei lor. Ca sa-si atraga sufragiile, Apollo folosi un truc: alese sa cânte la lira, arpegiind acorduri pe toata întinderea instrumentului, ceea ce Marsyas nu putea face cu flautul, astfel ca fu declarat învins. Pentru îndrazneala sa de a se întrece cu o zeitate, bietul cioban fu legat de un copac si jupuit de viu. Satirii si nimfele îi plânsera moartea pâna când lacrimile lor formara un râu ce-i lua numele. Flautul lui Marsyas, purtat de suvoiul apei pâna la malurile Sicyonei, fu gasit de un alt cioban care, prin ironia soartei, îl consacra templului închinat de localnici lui Apollo însusi. Din pielea lui Marsyas se facu un burduf care fu asezat pe o coloana, în orasul sau natal, Celene. Legenda spune ca atunci când cineva cânta la flaut, burduful se misca în semn de satisfactie, iar când se cânta la lira, burduful ramânea nemiscat.
În legendele chinezesti, sunetul de flaut este harazit cu virtuti supra-naturale, ce pot stârni vânturile sau pot conduce un cuplu de îndragostiti spre o stare edenica. În conceptia taoista, flautul – construit din fier –, este asociat ideii de putere: „el taie radacina norilor si despica stâncile” (Kaltenmark M., „Le Lie-sien tchouan”, Beijing, 1953) si, fiind astfel pus în relatie cu trasnetul si cu ploaia, devine simbol al fecunditatii.
În Mesopotamia, flautul din trestie, folosit de musulmanii dervisi în cursul oratoriului spiritual însotit de dansuri (sama) simbolizeaza sufletul despartit de sursa lui divina, în aspiratia de a se reîntoarce la ea: „Noi suntem flautul, iar muzica vine de la Tine”, se adreseaza divinitatii Jalal-od-Din Rumi, întemeietorul Ordinului Mawlavisilor (dervisi ce-si desfasoara ritualurile rotindu-se în cerc)… Legenda spune ca profetul Mahomed i-ar fi încredintat ginerelui sau, Ali, anumite taine ce trebuiau pastrate cu sfintenie. Timp de patruzeci de zile acesta s-a straduit sa-si tina fagaduiala, dar, incapabil sa mai duca de unul singur povara acelor secrete, a plecat în pustiu spre a se elibera rostindu-le cu capul aplecat într-o fântâna. Din saliva ce i-a picurat în apa a rasarit o trestie pe care un pastor a taiat-o, i-a facut gauri si a cântat cu ea, vrajind pe oricine îl asculta, caci sunetul flautului sau se nascuse din însasi magia tainelor divine.
În India, flautul de trestie sau bambus avea atributii religioase bine definite, fiind considerat instrumentul preferat al lui Krishna: „Când Krishna cânta la flaut, întreaga lume se umple de dragoste. Râurile se opresc, pietrele stralucesc, florile de lotus freamata, gazelele, vacile si pasarile încremenesc, vrajite” („Bhagavata – Purana”).
Descrierea flautului se întâlneste si într-o alta culegere indiana, Mathanavî, care, de asemenea, se refera la esenta divina a instrumentului:
„Asculta trestia, atâtea lucruri povesteste! Ea spune tainele ascunse ale Celui de Sus; e palida la culoare si goala pe dinauntru, iar crestetul si l-a lasat în voia vântului când repeta: Doamne, Doamne, fara vorbe si nu într-o limba anume” („Mathanavî” I, 599).
Despre vraja exercitata de sunetul flautului aflam si din legendele amero-indiene. Marturiile acelor culturi ne demonstreaza faptul ca singurul instrument autentic, pe care bastinasii îl pastrau cu sfintenie, era chiar flautul. Acestia împartaseau credinta ca sunetul sau avea puterea de a subjuga inimile femeilor, fiind asadar cel mai potrivit instrument pentru cântecul de dragoste.
Legenda flautului vorbeste despre un tânar îndragostit de fata celui mai puternic om din tribul lor. Baiatul însa era sarac, nu putea deci sa-i ofere nimic fetei, asa încât nu-i era permis nici macar sa-i vorbeasca. Coplesit de tristete, tânarul se refugie în munti. Asezat sub un copac, îsi plângea cu disperare dragostea neîmpartasita. De mila lui, vântul începu sa adie în juru-i, pentru a-i zvânta lacrimile. În timpul acesta, chiar deasupra capului sau, o ciocanitoare batea cu forta în scoarta copacului, iar vântul care se agita în jurul baiatului deznadajduit, patrunzând prin gaurile perforate de pasare, dadu viata unor sunete calde, linistitoare. La un moment dat, creanga fermecata îi cazu la picioare. Înmarmurit, tânarul o culese de jos, convins în adâncul fiintei sale ca primise un semn divin. Pe drumul de întoarcere, el fu oprit si provocat la un duel muzical de catre un elan. Când animalul îsi dadu seama de nepriceperea baiatului, deveni îngaduitor si îl învata pe acesta un cântec de dragoste cu puteri magice. Patru nopti la rând, îndragostitul cânta sub balconul fetei, în speranta de a-i câstiga dragostea. Visul i se împlini în cea de a cincea zi, când tânara iesi la râu, sa aduca apa. La auzul încântatoarei melodii, ramase tintuita si se simti brusc cuprinsa de vraja miraculoasa pe care sunetele îngeresti ale acelui instrument nemaiîntâlnit o raspândea în jur. În acest fel, cei doi ramasera împreuna. Este primul cuplu de îndragostiti unit prin cântecul unui flaut.
Desenele pe roca descoperite pe tarâmurile Americilor ne înfatiseaza un personaj ciudat, pe numele sau Kokopelli, ce tine în mâna un flaut.
Kokopelli era un cuceritor de inimi, un vagabond cocosat (simbol al fertilitatii în civilizatiile amero-indiene), râvnit de femeile singure, ai caror barbati erau plecati la strânsul recoltelor. Sunetele flautului sau raspândeau pasiunea si dorinta vesnicului îndragostit.
Adevaratul sens al cuvântului flaut este pur si simplu acela de respiratie. Apoi, semnificatia se îndeparteaza de cea de fosnet, de susur al aerului produs prin respiratie, termenul ajungând sa caracterizeze un concept elevat: sunet contopit cu poezia. Plutarch, în tratatul sau despre apele curgatoare, descrie un soi de ierburi de pe malurile râului Marsyas, denumite flaut, care, în bataia vântului, produceau un sunet extrem de dulce si armonios. Poetul chinez Hu Yang-siu se refera în versurile sale la flaut pentru a descrie cântatul greierelui: „Un singur sunet suierat din departari/Staruitor precum al flautului/… Topindu-se-n tacere/Se-ntoarce înviorat/Un singur sunet este aici si nu e” (Raymond Meylan, „The Flute”, dupa o traducere de Su Lien-duan si Claude Roy, Amadeus Press Portland, Oregon, 1988, pag.9)
În zilele noastre este greu de reprodus sunetul instrumentului antic, pierdut în negura timpului. Anumite scrieri ne dezvaluie informatii pretioase legate de materialul din care se faureau flautele, precum fildesul, cornul, osul de cerb, trestia, lemnul de merisor, scorus sau laur, argint sau chiar otel. Din pacate, cum nici un fragment de muzica antica nu a supravietuit trecerii timpului, nu ne ramâne decât încercarea de a ne-o imagina cu ajutorul textelor si al fragmentelor de flaute expuse astazi în muzee. Se stie totusi cu siguranta ca instrumentul avea valente curative. Plutarch spunea ca „flautul calmeaza spiritul si patrunde în ureche cu un sunet dulce, care aduce pacea si tihna aproape de suflet. Din pricina sunetului dulce si gratios, supararea instalata în mintea noastra, îngrijorarea pe care nici vinul nu o poate alunga, se topesc într-un somn linistit, sunetul fiind ca un balsam pentru noi…“ (Plutarch, „Opere Morale”, 419 – 20).
Vorbind despre magia sunetului de flaut, Aristotel se dovedeste un fin observator al esentei acesteia: „Odata, am ascultat cu mare placere un cântec acompaniat de flaut, iar apoi un altul acompaniat de lira. Sunetul vocii umane si cel al flautului se îmbinau perfect, datorita afinitatilor si similitudinilor dintre ele, amândoua nascându-se prin respiratie, în timp ce sunetul lirei este produs total diferit. De aceea el nu se potriveste la fel de bine cu cel al vocii, tulburându-ne simturile si miscându-ne mai putin” (Aristotel, „Problemata”, XIX,43).
Toate instrumentele de suflat preistorice îsi au originea direct în natura, ele fiind confectionate din os, lemn, piatra, corn de animal sau scoica. În ceea ce priveste modalitatea de producere a sunetului, descoperirile importante dateaza înca din epoca preistorica si sunt practic neschimbate pâna în zilele noastre.
Cercetatorul Ivan Turk, doctor în Paleontologie la Academia de Stiinte din Ljubliana, a descoperit într-o pestera ce atesta urme ale vietii din epoca Neanderthal, un fragment dintr-un stravechi flaut de os (imagine tiparita cu acordul muzicologului Bob Fink), a carui vechime a fost stabilita între 43.000 si 82.000 de ani, motiv pentru care este considerat ca fiind cel mai vechi instrument muzical cunoscut pâna în prezent. Descoperirea este importanta si pentru implicatiile ei în ceea ce priveste teoria evolutiei gamelor muzicale. Orificiile flautului de Neanderthal sunt asezate la distante inegale, fapt ce ar putea conduce la concluzia ca au fost facute în urma unei masuratori gresite sau a unei neglijente de perforare. În realitate, însa, acestea se afla într-o relatie precisa între ele, demonstrând faptul ca cel care a faurit instrumentul nu si-a dorit producerea numai a unui singur sunet, ci a unui set de sunete: spatiul dintre orificiile 2 si 3 (de la stânga la dreapta) este de doua ori mai mare decât cel dintre deschizaturile 3 si 4, iar modul lor de aliniere ne indica faptul ca este vorba de flaut.
Cercetarile care au la baza ratiuni acustice demonstreaza faptul ca singurele game care pot fi emise cu orificii asezate la distante inegale sunt cele pentatonice sau diatonice. Pentru ca nu se stie cu precizie lungimea exacta a flautului si, implicit, dispunerea integrala a orificiilor, nu se pot determina înaltimile sunetelor emise, dar în mod clar, fragmentul studiat demostreaza ca avem de-a face cu o înlantuire de ton – semiton, iar o asemenea combinatie intervalica reprezinta nucleul a ceea ce va deveni mai târziu gama diatonica. Aceasta demonstratie întareste descoperirea profesorului Anne D.Kilmer de la facultatea Berkeley, care a descifrat pe o placa cu cuneiforme, veche de 4000 ani, un cântec scris într-un sistem diatonic, având si armonie.
O alta descoperire în sprijinul ideii ca instrumentele muzicale au fost create cu mult timp înainte de aparitia omului modern si ca stramosii acestuia aveau si notiuni muzicale, o reprezinta cele peste treizeci de flaute gasite în China, în satul Jiahu, provincia Henan, situata pe valea râului Galben. Acestea au fost datate ca apartinând perioadei neolitice, având o vârsta de peste 9000 ani î.Hr., mai vechi decât orice alt instrument folosit în Egiptul antic, Mesopotamia sau oricare alta civilizatie arhaica. Una dintre frumoasele legende chinezesti povesteste despre faptul ca sunetul de flaut avea darul de a hipnotiza cocorii, stoluri întregi oprindu-se din zbor în jurul flautistului. Probabil de aceea toate flautele excavate sunt din os de cocor. Ele se tin în pozitie verticala si au sapte orificii dispuse în linie, ce parcurg întinderea unei octave. Lânga cel din urma orificiu se mai afla unul mai mic, care se presupune ca avea rolul de a corecta anumite înaltimi. Majoritatea flautelor sunt deteriorate, unul singur pastrându-se într-o forma buna de cântat; un muzician a reusit sa interpreteze perfect un cântec popular chinezesc, folosind si orificiul pentru corectarea înaltimilor.
Sorgintea divina a flautului, omniprezenta sa în incantatiile ritualice si în hatisul superstitiilor, dar si marturiile arheologice îi confera aura de cel mai vechi instrument cunoscut pe pamânt, a carui menire era aceea de a primeni sufletele încercate, de a induce starea de meditatie si de beatitudine, de a crea un liant sonor între om si zeitati, ajungând sa fie parte integranta a vietii.