Ma stapâneste de câteva zile un vers al marelui poet nationalist Octavian Goga: „Traieste-nfricosatorul vifor/ Al vremilor razbunatoare“. Si nu pentru ca matusa mea, madam Nuta Herisescu Bolintineanu era pereche la bridge cu sotia acestuia, controversata Veturia Goga. Este, dupa mine, un vers definitoriu (mai sunt si altele), pentru destinul românesc în succesiunea timpurilor. Îmi permit chiar o reflectie, ce-i drept amara, în acest sens: singuri ne provocam „viscolele“, si de la ele nu putem astepta decât vremuri razbunatoare.
Adaptând discutia la fotbalul nostru, cum ma obliga rubrica pe care o semnez – adesea cu un patos prea mare pentru hiatul pe care tot noi l-am provocat – singuri ne-am croit „vremurile razbunatoare“. si ne aflam doar la mijloc de octombrie, iar frigul ce s-a instalat cam repede anunta si în fotbal „viscole“ greu de trecut. Sa le anticipam pe îndelete.
Conul de sansa al participarilor cu numar mare de echipe în cupele europene, inventie populista a U.E.F.A., se va narui curînd. Câtiva ani, s-a fugit ca, dupa o fata morgana, doar dupa banii prezentei directe în elita Champions League prin echipa care câstiga campionatul. A fost, incontestabil, o emulatie, care ne-a determinat sa ajungem si sa asistam la o lupta cu cel mai mare numar de echipe concurând, uneori si prin prestatii de calitate, pentru primul loc. Dar s-au iscat si multe tenebre ce au sfidat legea în aceasta disputa. De aici, firesc, n-a mai fost pentru nimeni vreo supriza ca nu am depasit faza grupelor binefacatoare numai din punct de vedere pecuniar. Explicatia ar putea-o furniza o povata antica, din Persia Sasanizilor: „Un om slab, de conditie joasa este întotdeauna folositor si sincer pâna ce este numit într-o functie de care nu este demn“… Mai simplu, la noi, s-a petrecut un fapt firesc, caracteristic pentru fenomenologia Orientului si a unei parti a latinitatii: „Da-i omului puterea si vei vedea imediat cine este cu adevarat“. Am comentat aceasta realitate mai pe larg în numarul trecut, cu durerea ca suportam acest „viscol“ inuman declansat de neatentia noastra, care începe parca sa ne mature ca natie…
stim deja acum ca, prin aceasta superficialitate ce ne caracterizeaza, la noi au pus mâna pe bani oameni nepotriviti, prin mijloace, cu mici exceptii, straine de competenta autentica. si-au gasit un hobby în fotbal si l-au împins în cadere libera spre prapastia în care s-a prabusit aproape întreaga noastra societate. stiu ca o sa va surprind din nou dar în dictatura în care a trait generatia mea fotbalistica, lucrurile erau mult mai apropiate de preceptele si de profesionalismul real al Occidentului. Nu întâmplator, dupa 1980 trei echipe românesti au ajuns pâna în fazele finale ale competitiilor europene, Steaua primind chiar laurii unici ai trofeului cluburilor de pe încercatul nostru continent.
E drept ca majoritatea conducatorilor de pe teren de atunci, antrenori sau oameni în functii administrative, erau formati la scoala bunului-simt creata între cele doua razboaie mondiale, prin familie, învatamânt, biserica si armata. Chiar daca peste ei trecuse molima devastatoare a bolsevismului, cu închisorile si masurile ei de decimare nationala a elitelor. Am învatat de la ei, în primul rând, sa cunoastem secretele meseriei pe care o îmbratisasem. Era un concurs de selectie si de acesta depindea prezenta în vestiar. Pe atunci, nu aveau cum sa calce iarba jocurilor oficiale cei care dadeau aproximativ cu dreptul, care nu stiau cu stângul, iar de sarit la cap sareau de la înaltimea ziarului pus sub crampoane. Apoi, ne-au obligat sa ne comportam astfel încât sa nu cerem nimic; fiindca, daca meritam cu adevarat, vom primi cu siguranta, în limitele a ceea ce se putea primi pe atunci. Acum, prea multora le sunt necunoscute aceste exigente.
Mai simt nevoia sa precizez ceva. Anume ca fotbalul, patrunzând pe pamântul nostru prin filiera apuseana, profesorii nostri de gazon (si erau cu adevarat profesori!) ne-au obligat de la început sa respectam principiile britanice – ale celor care l-au creat si l-au exportat. Iata, deocamdata, sase dintre ele (mi se par cele mai importante): „Da si pleaca“, „Joaca dintr-o atingere“, „Totul se analizeaza de la joc la antrenament“ si „de la antrenament la joc“, si „Joci dupa cum te antrenezi“. Apoi, sa reamintesc ceea ce se respecta cu sfintenie, fapt vizibil înca de la prima ocheada atunci când patrunzi într-un vestiar britanic: Art. 1: „Antrenorul are întotdeauna dreptate!“, „Art. 2: „Când lipseste antrenorul, se aplica articolul 1!“… Peste acestea se mai poate comenta ceva? Unde ne situam noi în aceasta privinta cred ca nu mai are sens sa comentam… Mai ales acum, când conducem detasat în topul tarilor care au schimbat cel mai mare numar de antrenori în Europa, dupa doar zece etape! Sau când Federatia a dat un semn nelinistitor, anuntând ca ar fi necesara înfiintarea unei comisii care sa verifice capacitatea reala de pregatire a antrenorilor nostri! Pai, atunci cum mai explicam existenta instantei eliberatoare de diplome de antrenori la nivelul pretentiilor U.E.F.A de sub conducerea profesorului Mircea Radulescu? I-adevarat ca în primul an, sub directa supraveghere a sefului instructurilor U.E.F.A., belgianul Michel Sablon, s-a procedat corect, adica exigent. Chiar daca Michel ne stia bine si a stat pe gânduri pâna sa ne acorde aceasta învestitura; intuia cam ce
se-ntâmpla pe la noi, chiar daca au fost timpuri când eram numiti „Belgia Estului Europei“, înaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial! Presimtea asadar ca orice regula de-a lor ajunsa la noi va fi transformata imediat în smecherie fanariota.
Sa ne mai surprinda ca, „pusa la vânzare“, Roma Rosselei Sensi – cu Totti si Adriano, greu de pus pe cântar, si cu Vucinici dormind parca prin padurile Muntenegrului – ne-a depasit C.F.R.-ul la pas? Sau ca Napoli, în prima repriza „matrimoniala“ (precautii luate de antrenorul Mazzari pentru campionat si indiferenta fata de posibila forta de joc a Stelei), iar în cea de a doua a avut opt ocazii de a egala în ultimele 16-17 minute?
Iar pe fondul acestui „vifor“ socio-mental care a cuprins întreaga Românie, se anunta la orizont asa-zisa noastra prietena, Franta. Careia ar trebui sa fim capabili sa-i dam o lectie. În general, nu neaparat pentru segregationismul de sorginte fascista prin care ne-a tratat în ultimele luni, ci, mai ales, pentru ca e greu de precizat daca ne-a luat apararea, cu adevarat, vreodata. În schimb, Germania – tara complementara – care, prin printii de Zollern, ne-a rupt din iobagia Orientului, facându-ne cu adevarat o tara independenta, moderna, în rândul adevaratei lumi, am tradat-o de doua ori! Chiar asa suntem?
Autor: CORNEL DINUApărut în nr. 295