V-ati întrebat vreodata ce anume viseaza actorii aflati la început de cariera?
Roluri, desigur. Grase, cum se spune.
Înca din primul an de facultate, fetele se vad jucând Julieta. Sau macar Ofelia. Altele sunt atrase si de volutele emotionale, când melancolic elegante, când nevrotic romantice ale „pescarusului“ Nina Zarecinaia.
Cât despre baieti, tinta lor e, fireste, Romeo. Sau Hamlet. Si Treplev e o optiune. Sau Richard.
E inevitabil ca studentii la actorie sa se viseze jucând marile roluri ale dramaturgiei universale. Si sanatos. E de înteles si o anume nerabdare care-i macina, pe masura ce anii trec si rolurile visate îi ocolesc. Grijile imediate – examenele de an, licenta, masteratul – le mai umplu timpul dedicat visarii si le diversifica gama idealurilor. Pentru ca, între timp, s-au întâlnit si cu alte personaje ofertante – poate, din Beckett, poate, din „Prostii sub clar de luna“. Dar de visat, tot roluri viseaza.
Dupa absolvire sau cel târziu dupa masterat, câtiva dintre ei (foarte, foarte putini) prind un angajament la stat, într-un teatru de repertoriu. Numai ca, acolo, rolurile visate s-au dat. Si nici invidia colegilor fara angajament nu-i consoleaza. Asa ca se consoleaza singuri, jucând ce li se da. Atunci când li se da. Si, chiar daca visele li s-au mai rarit, ele sunt populate în continuare de Julieta, Ofelia, Nina, respectiv Romeo, Hamlet ori Treplev. Ce se întâmpla însa cu cei 98-99% care n-au avut „norocul“ sa fie angajati la stat? Încep sa joace în productii independente. Locatiile s-au înmultit, tot mai multe cluburi, cafenele si baruri recurg la teatru pentru a atrage o clientela de calitate. Uneori, efortul lor e rasplatit cu câte 20-30 de lei pe seara, dupa doua luni de repetitii neplatite.
Iar timpul trece si frustrarile se acumuleaza. Viata e tot mai grea, mai ales atunci când apare si familia. Unii mai prind câte o reclama, altii fac vocile eroilor din desenele animate. Dar rolurile visate întârzie sa se întrevada, banii sunt putini iar gloria – o fantasma tot mai inconsistenta. Visele se raresc si chipurile personajelor visate se estompeaza. Cu fiecare zi care trece, e din ce în ce mai clar ca, undeva, la un moment dat, s-a strecurat o greseala. Dar unde?
Au intrat la facultatea pe care doreau s-o faca, au învatat meserie, au absolvit, fac teatru – fie la stat, fie pe unde apuca. Pâna aici, totul pare sa fi decurs conform planului. Nu cumva greseala s-a insinuat în… visele lor, amagindu-i cu fantasme care i-au purtat spre teluri iluzorii, pe drumuri perdante?
Seara, târziu, junele nostru actor nefericit mai prinde ceva din defilarea vedetelor pe micul ecran. Fie în sitcomuri sau telenovele de doi lei, fie în emisiuni penibile de divertisment, el vede insi care nu ar fi fost admisi nici macar la cursurile de actorie pentru amatori de la Casa de cultura din Bragadiru lafaindu-se într-o celebritate ce li se pare perfect legitima. Continua sa butoneze si… Brusc, îsi striga sotia care vine la timp ca sa-l vada pe cutare actor de la cutare teatru de prestigiu european scalâmbaindu-se suburban si fara pic de haz într-un „show“ jenant. „În puii mei“, îsi va fi spunând telespectatorul nostru, „asta joaca la unul dintre cele mai tari teatre, a avut parte de roluri grase si totusi uite în ce apare… Pai, daca asta n-are nicio jena, eu de ce as avea?“. Când penibilul show-ului începe sa-l doara, schimba canalul. Si da peste un serial la fel de cretin, în care recunoaste alti colegi celebri, actori cu experienta, rasfatati de premii si roluri prin teatrele în care continua sa joace.
Ne putem imagina ca, în visul care se instaleaza dupa ce actorul nostru reuseste sa adoarma, el urmeaza sa coboare la un moment dat dintr-o masina de fite, ca sa le dea autografe unor fani usor retardati. Înainte sa se dea jos, mâna mai cauta ceva prin masina… Dar ce? Sa fie coroana de print al Danemarcei? Nu. E sapca „jmechera“ pe care si-o pune cu cozorocul pe-o ureche. Apoi se da jos, în chiotele multimii, însotit de o pipita pe nume Ofelia. Pentru intimi, Ofe.
Acum, ca a învatat sa viseze ce trebuie, se va prezenta la primul casting pentru nu conteaza ce serial produs de nu conteaza ce televiziune. Si-l va lua.
În platou, va fi confruntat cu primele umilinte. Faptul ca e „doar“ actor îi va determina pe ceilalti (producator, regizor, scenarist, operatori etc.) sa-l trateze cu mai putina deferenta decât pe „vedetele“ care „joaca“ în serial. Fete de fete si baieti de baieti, ale caror unice calitati sunt impetuozitatea imbecila, fandoseala tâmpa si lipsa oricarei inhibitii, acestia si-au cucerit statutul de vedete media prezentând emisiuni lipsite de orice substanta sau lenjerie intima. Romeo al nostru – sau Hamlet, sau Treplev -, încaseaza ofensa, dar trece peste ea. Consistenta contractului si primele semne de notorietate îi alina ranile. Mai ales ca efortul creator pe care-l depune ca sa-si construiasca „personajul“ tinde spre zero. Si a scapat si de repetitiile lungi si adeseori chinuitoare. Ce usor se pot câstiga, în fond, banul si gloria.
La urma urmei, cât ar putea fi de greu – tehnic vorbind – pentru un tenor performant sa „cânte“ manele?
Pe masura ce savureaza avantajele otravite al noului sau statut, în sufletul actorului se insinueaza, perfid, si teama de scândura. Frica de a mai juca teatru ochi în ochi cu un public viu, real, care are reactii ce-l pot ridica în al noualea cer, dar îl pot arunca si în flacarile infernului. Cât de usor e la camera. Mai ales ca, daca nu-ti iese din prima, poti sa mai tragi o dubla si înca una, înconjurat de complicitatea încurajatoare a echipei. Si atunci, de ce s-ar mai întoarce pe scena? Show bizz-ul l-a luat ostatic, taindu-i orice cale de întoarcere.
În clipa în care si-a dat seama ce anume trebuie sa viseze, actorul nostru a reusit sa-si si atinga visul. Acum nu mai e actor. E vedeta. De visat, continua sa viseze. Dar nu personaje, ci lucruri concrete. Si tangibile. O masina mai scumpa, o vila cu piscina, o vacanta exotica.
Doar noi, consumatorii de teatru, când dam peste el seara, pe sticla, nu ne putem opri sa-l visam jucând Romeo sau Hamlet sau Treplev. Sau Richard: III, II…