Nu aș putea face niciodată o analiză a peisajului literar românesc din ultimul an, nu una obiectivă, în orice caz. Asta nu doar pentru că nu am reușit să ajung la toate cărțile care m-ar fi interesat în 2024 (și la care, de fapt, voi ajunge probabil treptat). Dar și pentru că perspectiva mea este și va fi întotdeauna una destul de subiectivă. Voi filtra întotdeauna prin propria experiență și prin prejudecățile pe care mi le-am împământenit un pic cam bine cu privire la literatura română contemporană. O altă dificultate evidentă ar fi aceea că analiza prezentului va fi întotdeauna una cu dublu tăiș pentru că fără o distanță corespunzătoare, e destul de dificil să fii obiectiv (o distanță nu doar în timp, dar și ca emoție și implicare personală în lectură). Acestea fiind spuse, mi-ar fi în aceeași măsură imposibil să nu vorbesc despre lucrurile pe care le-am observat despre literatura română contemporană în 2024, chiar dacă această privire este una în mod necesar influențată de propriile experiențe și gânduri.
În cadrul unui eveniment la clasă la care am participat după debutul meu, cu elevi de liceu, am adus mai multe volume de poezie cu mine, printre care și „aer, păsări, bere” de Vlad Drăgoi. Dintre cărțile răsfoite, asta a fost printre preferatele adolescenților: e o carte cu un limbaj intenționat colocvial și jucăuș și am simțit atunci că ce i-a atras a fost nu doar simplitatea aceasta, ci și accesibilitatea. Le vorbea direct lor, pe limba lor și brusc literatura nu mai era pusă pe acest piedestal de neatins. Deci, probabil și-au spus, se poate scrie și așa? Cred că e unul dintre cele mai importante lucruri care au început să se întâmple și să se schimbe la noi, în peisajul literar, conștientizarea faptului că literatura se poate scrie și azi și nu e o treabă a scriitorilor morți pe care i-am cunoscut la clasă. Acest lucru s-a perpetuat bine în 2024, lucru pe care l-am putut observa mai ales la creatori de conținut în social media, mulți dintre ei adolescenți și studenți care au început să cocheteze cu literatura română contemporană. De multe ori, chiar și cu poezia contemporană!
Cu siguranță există încă și obișnuita prejudecată care se formulează zeflemitor: Ăsta e scris?! Păi asta pot să scriu și eu! La care eu aș răspunde întotdeauna: Atunci, te rog, scrie! Nu te oprește nimic. O privire critică sau neînțelegătoare este adesea sănătoasă și de cele mai multe ori inevitabilă, așa că am face bine s-o și fructificăm în vreun fel, dacă ea tot e predispusă să apară. Așadar, deși există opinii diverse, în 2024 aș spune că am observat o atitudine deschisă și ascendentă, mai mulți tineri au auzit de cărți scrise de autori români contemporani și au fost dispuși să le dea o șansă.
A analiza fenomenele literare atunci când ești în mijlocul lor, a face hermeneutica textului contemporan, a te detașa pentru obiectivitatea poate necesară — toate acestea sunt cel puțin dificile atunci când vorbim despre cărți scrise despre și în mijlocul lumii pe care o populezi, chiar și atunci când ești un cititor complex și versatil. Cât din ceea ce se întâmplă în prezent poate fi înțeles tot în prezent? Și totuși, cu tot acest scepticism, ar fi aproape ingrat să nu ne oprim să reflectăm și să privim concret literatura anului trecut. E responsabil să spunem că acest demers nu poate fi decât subiectiv, atunci când ești în mijlocul lucrurilor și că, în locul unei analize concrete a tendințelor, vorbim mai degrabă despre o experiență cu aceste tendințe.
Un scriitor spunea în cadrul unui atelier de creație la care-am participat în urmă cu câțiva ani că femeile din spațiul românesc au dat texte foarte bune de poezie, dar că nu sunt la fel de formidabile în scrierea romanului — nu cred că avea deloc dreptate și anul trecut ne ajută să vedem și acest aspect. Înțeleg însă ce a vrut să spună: faptul că poezia scrisă de femei a creat fenomene și tendințe și cred că nici anul 2024 nu a fost sărac în astfel de reprezentări și ne-a bucurat cu mai multe apariții și, cred eu, o posibilă alunecare înspre un stil nou. Observ că poezia s-a transformat în moduri nu neapărat surprinzătoare în ultimii ani. Poate că ultimul val intens de poezie scrisă fără ortografie și doar cu litere mici a început să se diminueze odată cu anul 2020. Observ o tendință tot mai accentuată de a scrie poeme mai atente la ortografie (literă mare la început, semne de punctuație prezente ici și colo), dar fără a integra acest obicei într-un mod sistematic și unitar. Cu alte cuvinte, volumele de poezie rămân în continuare versatile și amestecă stiluri și maniere de scriere. Dacă un poem e cu literă mică și altul începe cu literă mare, asta nu e o inconsecvență și poate că, în aceeași măsură, nu este niciun manifest, ci pur și simplu un fapt. Fie o influență directă a poeziei amestecate stilistic (privind un pic și la ce se întâmplă cu poezia străină, în special cea scrisă în engleză), dar și o încercare directă, conștientă.
În același sens mi se pare că simt un moment de cotitură continuat în 2024 și început poate cu volume ca „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru: această necesitate de a vorbi despre subiecte inconfortabile fără a o face neapărat într-o manieră violentă. Nu că ar fi ceva greșit în asta sau apus, de nefolosit în continuare — ci poate ca o expresie, dacă nu a noului sau distanțării, ci pur și simplu ca efect. Cum putem manipula blând limbajul, cum putem aduce blândețe, lumină, chiar „splendoare” în lucruri inconfortabile? Acest „dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există” promis de Radu Vancu în „Psalmi” începe aproape să se solidifice în manifestare. Poate că există și un anumit subiectivism în această perspectivă și este de analizat cum ar putea influența scrierea poeziei un astfel de artificiu (fie el voit sau pur și simplu ca influență, nu ceva conștient). Însă, în același timp, e greu să n-o vezi obsesiv, ca pe un exercițiu de îmblânzire a limbajului și de amestecare, de renunțare întrucâtva la violența vădită și căutată pe care au perpetuat-o formidabil și necesar unele poete. Mă pot gândi la Angela Marinescu, dar și la ceva mai recent Oana Cătălina Ninu („Mandala”, „Stările intense”) și Lena Chilari („O cană de noviciok la bătrânețe”).
În 2024 a fost plăcut să urmăresc această confluență, violența/inconfortabilul amestecate cu limbaj blând, dar fără a face din asta o anulare sau un exercițiu de înfrumusețare. Din contră, e un amestec natural și o văd ca pe o schimbare de stil survenită treptat în scrierea poeziei românești. Dacă acest lucru se va perpetua, vom urmări în perioada următoare. Foarte notabile din punct de vedere ale acestui shift stilistic sunt pentru mine „Un râs ca un zgomot de sticle sparte” (Cristina Drăghici, Cartier), „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” (Simona Sigartău, Casa de Editură Max Blecher), „Perfecțiunii îi e frică de noi” (Iarina Copuzaru, Editura Cartex). Iar două dintre cărțile de poezie care au stârnit pentru mine cel mai mult interes în 2024 și la care sper să ajung în următorul an (și care trebuie menționate din motive chiar obiective, fie pentru că ori au creat un val, ori erau anticipate de ceva vreme): „Sunt liniștită, mi-e frică” (Ștefania Mihalache, ilustrator Laurentiu Midvichi, Editura Paralela 45) și „Regatul disfuncției” (Sorina Rîndașu, Cartier).
Cert este că muzele nu au fost tăcute în 2024, iar acest lucru s-a putut vedea și prin multiplele antologii de poezie apărute, pe lângă Poesis Internațional care rezistă minunat și emblematic: o antologie de poezie undeground, „Antologeek” (Editura Pentru Artă și Literatură(, o nouă antologie „Morning Poets” (Brumar), o antologie de texte a clubului de lectură „Noise Poetry” (Eitura Cartex), antologia „Vederi” (Dezarticulat), precum și apariția unor colecții noi, ca cea pe care o coordonez eu la Editura Cartex (Amaterasu) sau cea apărută la editura Cartier.
Cred că cel mai important lucru care s-a întâmplat pe scena prozei scurte este tocmai antologia „Retroversiuni”, cu un al doilea volum, „Blocaje” coordonat de Cristina Ispas și Victor Cobuz. Într-un dialog pe care l-am avut cu Cristina Ispas, aceasta ne explică de ce e atât de importantă o antologie de proză scrisă de femei și voi întregi și eu această credință, tocmai pentru că este necesar ca acest spațiu să fie îmbogățit și de perspective ale femeilor scriitoare. Această antologie este și o ocazie perfectă de a lua pulsul nu doar prozei scurte în general, ci și a literaturii scrise de femei astăzi. Dacă este ceva cu care aș fi de acord, probabil ar fi faptul că există o similaritate stilistică între proza scurtă apărută în ultimii ani (și, deci, și în 2024). Se pare că multe subiecte converg, multe stiluri se aseamănă și cred că acesta este un proces firesc și va mai fi explorat în următorii ani. Dar, în același timp, trebuie spus că există și o dorință pentru mai mult: o ieșire din acest spațiu, o încercare de surprindere, un stil nou, ceva care să nu mai semene cu ce s-a scris până acum. Pentru că se scrie multă proză scurtă la noi și vorbim despre texte scurte bune și foarte bune, tocmai de aceea cred că survine această dorință de mai mult. De pildă, „Ce văd păsările” de Iulia Gherasim este un volum de proză scurtă excelent, dar care continuă tradiția stilistic și tematic. „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni”, noua carte de proză scurtă semnată de Cosmin Leucuța păstrează și ea stilul prozelor scurte din ultimele sale volume.
În ceea ce privește nonficțiunea, cred că se vede, în parte, influența jurnalismului narativ început puternic la noi de DoR și reflectat tot mai mult în diverse cărți de nonficțiune publicate de autori români. A fost foarte interesantă „Femei la graniță” (Editura Trei), mici scrisori între Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu, dar și antologia „Cum am devenit feministă” coordonată de Emanuela Ignățoiu-Sora și Ionela Băluță (Nemira). Poate că una dintre cele mai importante cărți apărute în 2024 pe scena literaturii românești e tot o carte de nonficțiune, o carte foarte scurtă, „Postpartum” de Felicia Simion (ZYX Books) care vorbește despre experiența depresiei postnatale. Este o carte care își propune să vorbească foarte intim și personal despre această experiență, dar care, în același timp, reușește să devină universală. Sunt sigură că foarte multe mame au înțeles și au simțit în cel mai primar mod posibil lucrurile despre care vorbește Felicia Simion, ceea ce este desigur o victorie, dar rămâne în analele foarte recente ale literaturii scrise de români pentru concizia și poezia pe care a reușit să le aducă într-o carte de nonficțiune. Este o relatare, dar în același timp este un eseu fragmentar cu o forță artistică poate neașteptată și revelatoare. Lucrurile n-au stat pe loc nici la categoria jurnal, Radu Vancu a venit cu un nou volum („Boala și războiul, jurnal 2020-2024”, editura Humanitas) și Ciprian Măceșaru a publicat o carte de eseuri și pagini de jurnal („Undița și ochiul”, Curtea Veche Publishing) care cred că strălucește în special pe partea de eseu.
Cred și că pot spera la o îmbogățire a romanului în peisajul literar românesc: asta pentru că se vede și o oarecare apetență pentru proza scurtă și, atunci, cititorii probabil se așteaptă, la fel ca mine, să pună mâna și pe romane care să-i dărâme. Cum a fost cazul în anii recenți cu romane ca „Între două fronturi” (Oana David, Hyperliteratura) sau „Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” (Alina Nelega, Polirom). Anul 2024 ne-a promis o zdruncinătură similară cu cel mai recent roman al lui Bogdan Alexandru Stănescu („Soarele negru”, Editura Trei), dar nu a fost singura surpriză. Cosmin Leucuța revine cu un roman scurt în colecția Prima Dragoste („Big in Japan”, Editura Paralela 45) după succesul cărții „Cerul ca oțelul”, dar avem și debuturi foarte puternice, ca „Noaptea nu uită” de Silvia Dumitru (Editura Humanitas), care aduce în sfârșit o voce efervescentă, rapidă, ceva care pare să meargă într-un fel pe urmele Tatianei Țîbuleac ca atmosferă intensă și concentrată. În vreme ce romane ca „Tăcerea vine prima” de Ioana Maria Stăncescu mențin deschis dialogul dintre generații, traume generaționale și legăturile încurcate și semnificative dintre generații diferite, păstrând și atmosfera narativă cu care ne-am obișnuit, bogată în reflecții despre semnificația și dificultățile acestor relații. Editura Paralela 45 deci continuă colecția „Prima dragoste”, iar Litera aduce o nouă colecție, Pantazi, și publică 8 titluri în 2024.
Un roman care cred că n-ar trebui ratat e „Camera de studiu” de Marin Kumamoto (Editura TracusArte), scris de un român care locuiește în Japonia. De altfel, nu este singurul care ne-a oferit literatură inedită din punctul acesta de vedere (dacă ne gândim și la Raluca Nagy, Sabina Yamamoto, George Moise). Scrie un roman controversat din anumite puncte de vedere — o linie fină între eros și thanatos, un roman erotic nelipsit de reflecții ușor filosofice, plasându-se aproape de marginea corectitudinii politice. Cartea e înțesată de referințe literare delicioase și dezvoltă un stil cât se poate de intrigant, un stil pe care l-aș plasa undeva între scriitorii Junichiro Tanizaki și Henry Miller. De fapt, protagonistul din „Camera de studiu” are ceva și din protagonistul lui Teru Miyamoto din romanul „Vis de primăvară”. Îndrăznesc să cred că Marin Kumamoto aduce și ceva nou literaturii române, nu știu cât un stil nou sau cât o perspectivă interculturală bogată și atent trasată, însă a fost într-adevăr una dintre cele mai mari surprize pentru mine din cărțile apărute în 2024 pe scena autohtonă.
Deși eu nu sunt atât de conectată la tot ceea ce înseamnă literatură Fantasy și Science-Fiction în România, totuși n-am putut să nu remarc că există mai mulți autori care s-au îndreptat spre zona de dark-romance-fantasy și că, fie prin intermediul unor edituri, fie prin intermediul publicării independente, încearcă să-și facă loc pe scena literaturii. Personal cred că este un neajuns faptul că nu suntem atât de atenți și la acest aspect — cu toate că nu putem citi toți din toate genurile literare, însă trebuie menționat că fenomenul există și devine tot mai persistent și în România. Aici ar fi totuși util să menționăm cel puțin apariția ultimului volum din trilogia „Ultimul împărat nemuritor”, o repovestire a basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Andrei Ruse („Cartea blestemelor”, Hyperliteratura). Munca de documentare pentru o asemenea carte este extraordinară, cu păstrarea unui limbaj arhaic și reprezentarea foarte specifică a unor detalii particulare care țin de viața internă a basmului (detalii despre desfășurarea vieții zmeilor, de pildă, sau construcția aproape socială a adunărilor de lighioane). Andrei Ruse aduce deci ceva extrem de nou spațiului românesc: un fantasy epic senzațional pornit dintr-o documentare serioasă (cum ne-a obișnuit poate de la „Zaraza”) și e poate printre aparițiile cele mai importante ale anului 2024. Cu toate că reticența pentru genul fantasy și această pretențiozitate pe care o avem în spațiul literar despre Literatura Mare ne va împiedica s-o vedem. Aceeași deficiență de interes o pățește poate și literatura pentru copii scrisă de autori români. Cu toate că volume din seria cu Țup și Olguța se bucură de popularitatea bine meritată, iar Ioana Chicet Macoveiciuc ne aduce o nouă carte, „Ema şi Eric descoperă Europa” (Didactica Publishing House). Alex Moldovan ne aduce o nouă carte în 2024, „Dani G. și castelul celor trei măgăruși” (Arthur), dar și Carmen Tiderle publică o nouă carte de poezii haioase, de data aceasta cu ilustrații de Daivd Petridean, „Homarul Homer” (Editura Cartex).
Literatura română contemporană nu a stat pe loc în 2024, din contră — s-a mișcat, cred, în moduri semnificative. Dacă a stat pe loc, a făcut-o productiv: de exemplu, nu am reușit să sesizez nicio tendință nouă în proza scurtă. Cred că se scrie foarte bine și se va mai scrie așa o perioadă bună de timp, dar există și o similaritate a textelor, precum și a temelor care ne interesează și obsedează. Ceea ce e firesc, în definitiv, și nu aș privi-o ca o involuție, ci ca un moment necesar. Când ne vom plictisi de asta, probabil că va avea loc o revoluție a genului, ceva surprinzător se va întâmpla. Acum suntem încă în faza post-experiment când trebuie să explorăm ceea ce am descoperit. În ceea ce privește romanul, simt că începe să se contureze ceva consistent de care ne vom bucura poate în anii care vor urma. Deși se face cu pași lenți, văd o transformare stilistică și manifestantă în poezie — însă nu aș putea spune că s-a întâmplat ceva brusc în 2024, din contră, totul se desfășoară treptat și lent. În acest sens, cred că cea mai mare transformare o văd totuși pe scena nonficțiunii românești unde am fost și surprinsă cât se poate de plăcut, dar și intrigată, cu un interes tot mai crescând pentru poveștile și realitățile pe care suntem pregătiți să le transmitem direct, iar în acest sens cea mai semnificativă pentru mine rămâne cu siguranță cartea Feliciei Simion, „Postpartum” care vine după „Nu te găsesc pe nicăieri”de Laura Ionescu (Editura Publica) apărută în 2021 — această transparență în discurs amestecată cu un limbaj uneori tăios, alteori mângâietor este o tendință pe care îmi doresc s-o observ și s-o asimilez cât mai mult în nonficțiunea scrisă la noi, întregită foarte frumos în colecția n’autor de la Nemira care ne-a oferit în 2023 și „Instrucțiuni de folosire” (Ioana Burtea) și „Despre memoriile femeii și alți dragoni” (Raluca Nagy).
Sunt conștientă însă că această analiză este în întregime bazată pe experiența personală, fie cu aceste lecturi, fie cu această privire ușor critică asupra fenomenelor care au acompaniat publicarea unor diverse volume în 2024. Diversitatea propusă de edituri este totuși încurajatoare în măsura în care ea trebuie să reflecte, măcar parțial, interesul cititorilor pentru literatura română contemporană.
