Doru Căstăian este profesor de științe socio-umane la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” și la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați, profesor asociat de Gândire critică și bioetică la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Doru Căstăian publică articole de opinie în presa online și culturală și este autorul cărților: „Despre ce ne apropie și ce ne desparte”, „Cum și de ce (mai) educăm”.
În 2025 am asistat la proteste ale profesorilor privind măsurile asumate de Guvern prin Legea 141. Acum, la câteva luni bune de la începutul anului școlar, luând în calcul realitățile din teren, care vi se pare că a fost impactul creșterii normei didactice, respectiv al micșorării tarifului pentru plata cu ora în cazul profesorilor?
Eu cred că impactul acestor măsuri a fost unul strict contabil. Probabil că s-au făcut niște economii. Părerea mea de non-economist este că ele au fost cumva insignifiante în raport cu actualul și realul șoc pe care măsurile l-au produs în interiorul sistemului de învățământ. Se vede că asemenea decizii sunt luate de oameni care nu au o înțelegere profundă a sistemului. În momentul de față, sistemul de educație din România este profund alienat intelectual, moral și profesional. Domnește un ubicuu sentiment de nedreptate și zădărnicie, aș îndrăzni să spun, pentru că nu există o legătură intimă și reală cu forurile superioare de conducere. Cred că aceste măsuri nu au făcut altceva decât să adâncească acest sentiment. Ele poate că au un randament strict financiar, însă un randament economic sigur nu au. Chiar și un economist vă va spune că măsurile trebuie calibrate cumva cu efectele pe termen mediu și lung. Rezultatele, din acest punct de vedere, vor fi dezastruoase.
Imaginile cu coloana protestatarilor din București m-au impresionat și mi-au rămas în minte. Mă întreb dacă o astfel de reacție în stradă ar putea să fie obținută și pentru calitatea educației, pentru accesul copiilor la educație și, în general, pentru aspecte legate exclusiv de copii – beneficiari ai educației care nu au, totuși, o voce cu care să își strige nevoile. Din acest rol, al reprezentanților intereselor copiilor, vi se pare că profesorii sunt suficient de activi (personal sau prin sindicate) ca să susțină public nu atât nevoile lor financiare, cât interesele elevilor?
Mai degrabă nu. Mi se pare imposibilă acum, în România, o mișcare exclusiv pentru calitatea actului de învățământ, în sensul concret. Din mai multe motive. În primul rând, e concepția pedagogică a majorității profesorilor că în educație nu e nevoie de mai mult decât prezența în clasă a unui profesor, a unor instrumente și a disponibilității elevului de a învăța. Nu că acestea nu ar fi lucruri importante. Sunt chiar esențiale; și eu sunt foarte moderat în privința noilor entuziasme privind digitalizarea și alte tipuri de infuzie tehnologică în procesele de învățământ. Însă, aș spune că, din păcate, acțiunile majorității colegilor noștri nu pleacă dintr-o concepție pedagogică solidă și reflexivă, ci pleacă din nevoi imediate.
În al doilea rând, a iniția și a susține o mișcare doar în numele unei concepții privind felul în care ar trebui să se facă educație, cu elevul în centrul ei, mie îmi pare, în momentul de față, la un alt nivel etic, deontologic și de luciditate, în raport cu ce se întâmplă efectiv în sistem. Poate că e dur răspunsul meu, însă așa cred că stau lucrurile.
Cine sunt „profesorii Quijote”, care este rolul lor în procesele de educație și cum mai poate fi revitalizată motivația cadrelor didactice, după un an cu multiple schimbări, în care peste o mie de școli au fost reorganizate?
Cineva mi-a atras atenția și poate că nu Quijote ar fi trebuit să scriu în articol, pentru că Don Quijote trăiește într-o realitate alternativă despre care nu știe că e așa. Profesorii la care m-am gândit eu știu că lumea pe care ei o visează pentru școală și pentru elevii lor e deocamdată mai aproape de utopie decât de realitate. Pe scurt, pentru că nu vreau să poetizez inutil, profesorii-Quijote nu sunt altceva decât oamenii care se încăpățânează să țină ochii pe principii, pe ceea ce ei consideră că e corect și benefic pentru elevii lor, chiar dacă nimic din jur nu îi încurajează să facă asta. Am să iau un singur exemplu – sintagma (mult uzitată și cu patină de la folosirea excesivă) a elevului în centrul educației. E mai mult un slogan decât o realitate. Foarte multe măsuri nu se iau avându-l pe elev în grijă, ci se iau scriptic, doar pentru a bifa o corespondență formală cu niște principii abstracte, nu pentru a aduce în realitatea efectivă măsuri care să slujească acest truism. Pentru că este un truism. Toată infrastructura, tot ceea ce se întâmplă în patrimoniul văzut și nevăzut al învățământului are un singur scop: să formăm oameni buni, pregătiți, deștepți, critici, reflexivi. Oameni cărora să le fie bine mai târziu, prin educația pe care o primesc. Ori, atât timp cât lucrul ăsta rămâne mai degrabă o poveste frumoasă, nu un principiu reglator, lucrurile nu au cum să funcționeze cum trebuie. Profesorii-Quijote sunt cei care se încăpățânează să rămână cu ochii pe lucrurile importante.
Pe fondul unor dezbateri despre politizarea învățământului, fostul ministru al educației, Daniel David, ne spunea că „politica se oprește la poarta școlii”. Totuși, în 2025 discutăm, în continuare, despre inspectori generali și de specialitate detașați administrativ, despre o amânare a concursurilor pentru posturile de conducere din școli. Din dubla dumneavoastră perspectivă, a omului care e la curent cu realitatea politică, dar care activează în sistemul de învățământ, cum vi se pare că au interferat cele două planuri în 2025, comparativ cu alți ani?
Sloganul ăsta cum că politica se oprește la poarta școlii l-am tot auzit. Chiar aș spune că există o grijă aproape paranoică ca, în sălile de clasă, să nu fie abordate niciodată subiecte de actualitate, care au și o anumită componentă politică. Eu cred că e un lucru absolut posibil și fezabil, atunci când vorbim de elevi mari, cu o capacitate de reflecție, care simt nevoia să găsească în școală și chestiuni relevante sau un ghidaj pentru lucrurile care se întâmplă cu adevărat, nu doar pentru cele din trecutul îndepărtat sau pentru exemple complet teoretice. Nu aș ști să vă spun dacă 2025 a fost altfel în privința intersectării dintre dimensiunea pedagogică și cea politică, față de alți ani. Recunosc că nu am urmărit în mod particular această chestiune. Ce pot să spun e că sectoarele au rămas diferite. În sensul că deciziile politice au fost complet rupte de mediul real, au fost imune, surde, la orice feedback a venit din direcția noastră. Personal, îmi mărturisesc și eu dezamăgirea, înșelarea așteptărilor legate de ministrul David, pe care îl respect în continuare în calitate de universitar și profesionist, dar la care nu mă așteptam să aibă reflexul de a continua și întări, în anumite momente, practicile autoritare, chiar autoritariste, ale sistemului decizional de sus în jos, prin ignorarea consultării și excluderea profesorilor de la dialogul real.
Anul trecut am avut o grea moștenire a alegerilor anulate din 2024, la care s-a adăugat, în mai, o competiție electorală marcată de mesaje populiste, manipulative. În contextul acestei amenințări a dezinformării greu de controlat în mediul digital, cum îi dotează școala pe elevii cu filtre pentru ca ei să discearnă în jungla informațională din online?
Școala nu îi dotează pe elevi cu nimic. E radical ce am spus – iar eu nu sunt, în mod normal și structural, un radical, ci sunt un moderat și un partizan al moderației. Însă aici lucrurile nu mi se pare că admit nuanțe de vreun fel. Școala nu îi pregătește pe elevi pentru o mai bună gestionare a pericolelor virtuale și asociate cu mediul online. Pentru că acea educație critică la care vă gândiți dvs. este cvasi-absentă. E văzută ca un moft și ca o modă, mai degrabă decât ca o necesitate stringentă. Capacitatea școlii românești de a continua exclusiv în logica proprie, în moduri complet surde la provocările lumii reale este, după părerea mea, aproape imposibil de aproximat de către cineva care nu trăiește zi de zi în sistem și nu privește cu ochii unui profesionist aceste realități. Deconectarea școlii românești de lumea reală s-a produs demult, în moduri tragice și violente uneori, iar motorul acesta stricat, care turează în gol, continuă să trăiască în propria logică. Cea a bicicletei fără lanț, a autoperpetuării și, în niciun caz, nu e o logică a conectării la realitate. Aici nu e vorba doar de lipsa de pregătire a profesorilor sau de intențiile lor, ci de ceea ce valorizează și cuantifică, de ceea ce evaluează, măsoară și prețuiește sistemul. Ori, acest lucru nu este gândirea critică. De unde să existe competențe și abilități critice, când noi nu am părăsit, încă, complet disfuncționala și păguboasa superioritate prezumtivă a disciplinelor realiste în raport cu cele umaniste?
Din păcate, am preluat marota aceasta, rușinoasă realmente, din comunism atunci când nu era neapărat nevoie de prea multe minți umaniste și socio-umaniste, în schimb aveam mai mare nevoie de științe exacte și de activități legate de inginerie și tehnologii, cu tot respectul pentru aceste profesii. Astăzi s-au schimbat motivele acestui dispreț structural, nu mai e vorba neapărat de nevoia de a construi socialismul și o industrie conectată la avansul științific, ci e vorba de toate avantajele pe care le promit carierele în sectorul IT și alte domenii conexe. Deși această prejudecată nocivă își schimbă hainele, ea rămâne una dintre cele mai înrădăcinate idei din sistemul de învățământ – elevi, profesori, părinți. Exact aceste daruri ale filosofiei și abordării socio-umaniste sunt, astăzi, mai necesare decât oricând. Dacă vom continua să educăm prin: „taci și calculează!”, „taci și fă tema pentru pregătirea la examen, ca să poți ajunge să ai succes”, atunci lucrurile cu siguranță se vor agrava. Vedem deja efectele acestei abordări la nivelul întregii societăți românești, în textura aproape destrămată a societății, în incapacitatea de a purta un dialog public, argumentat, în lipsa de disponibilitate a taberelor în oricare fel de dispută.
Pericolele rețelelor de socializare sunt o chestiune complexă, în dezbatere la nivelul elitelor internaționale. Narațiunea cum că, într-o lume familiară, pe care o cunoaștem și o înțelegem, apare o tehnologie care presupune pericole, iar noi, înzestrați cu rațiune și discernământ vom face față acestor pericole și vom reuși fie să asimilăm tehnologia, fie să ne înțelegem cu ea, e mai degrabă un basm. Eu cred că asistăm la mutații civilizaționale, care vor fi urmate de mutații culturale uriașe, semnificative. Elevii noștri trăiesc de facto în ceea ce filosofii numesc civilizație algoritmică. Vă recomand cartea lui Constantin Vică pe baza acestui subiect. Discursul nostru și atitudinea noastră sfătoasă de adulți care îi țin departe de pericole pe copii, ajung foarte rar la ei. Ca educatorii, trebuie să fim atenți la a păzi sau a salvgarda lucrurile și valorile profund umane și ceea ce am cucerit cultural până acum. Nu știu dacă ar trebui să ne punem întrebarea despre cum să ținem departe copiii de niște tehnologii sau cum îi învățăm să le gestioneze, cât ar trebui să ne întrebăm cum vom reuși să păstrăm bunurile civilizației de până acum astfel încât să nu fie pulverizate de noua civilizație algoritmică?! De exemplu, cum vom reuși să păstrăm democrația în epoca fake news și deep fake-urilor create de AI? Cum vom reuși să prezervăm valorile, încrederea în bine, caritatea, acțiunea socială, drepturile ș.a.m.d.? Aceste întrebări nu sunt pur tehnice, ci filosofice. Atât timp cât vom funcționa în această logică a uneltei nărăvașe pe care trebuie să o îmblânzim, cred că vom rămâne la un nivel superficial al lucrurilor.
Într-un climat în care avem mesaje antiintelectualiste puternice, partide semidocte, miniștri plagiatori etc., își pun elevii dumneavoastră întrebări despre utilitatea educației în viața lor?
Elevii nu se întreabă cu privire la utilitatea educației pe care o facem noi în școli. Ei au răspuns deja la ea. Educația de azi din școli nu le este de folos. Spun asta nu din auzite, ci din ce văd de ani întregi că se întâmplă în sălile de clasă. Observ asta din atitudinea cvasigenerală de bifez formal ce mi se întâmplă ca să termin odată și să pot scăpa din purgatoriul ăsta, din observarea colapsului curiozității, a unor tipare care converg. Elevii s-ar putea întreba care este utilitatea educației, dacă i-am încuraja să facă asta, dacă măcar am deschide o discuție despre asta și dacă i-am asculta cu adevărat. Din păcate, noi, profesorii, părem închiși în acțiunile noastre autoconsolatoare. Noi înșine suntem obosiți și suntem lipsiți de frumusețea și savoarea profesiei acesteia pe care am ales-o, mulți dintre noi, din pasiune. De aceea am uitat să ascultăm – o calitate esențială pentru un pedagog. Tot din experiență spun că un elev care va vedea, va simți că e ascultat cu adevărat, aproape întotdeauna se va deschide.
Într-un articol recent din Dilema, afirmați: „noi credem (ȋn) orice tocmai pentru că nimic nu mai e ȋn principiu absurd”. Când încă nu au avut nici măcar șansa de a-și defini o personalitate, ce pot face sau unde își pot găsi copiii de astăzi reperele sănătoase pentru a putea să discearnă într-o lume a absurdului?
Una din funcțiile educației este de a transmite valori și credințe. E complet nesustenabilă teoria conform căreia școala poate fi neutră, perfect obiectivă, că ea poate prezenta un bufet suedez de opțiuni culturale din care elevii să aleagă pur și simplu. Noi trebuie să venim în fața lor cu anumite credințe care sunt, de fapt, prejudecățile noastre bune. Și să lucrăm la asimilarea lor de către ei. Sigur că nu într-o manieră orbească. Însă, în esență, educația transmite niște valori pe care le acceptăm pur și simplu, nu pe care le punem tot timpul în dezbatere. Ceea ce predai explicit trebuie dublat în atitudinea și în comportamentul tău, ca profesor. În momentul în care noi una spunem și alta fumăm, vorba bancului, atunci când noi afirmăm că prețuim profunzimea, curiozitatea și formarea adâncă, axiologică, în schimb nu arătăm asta în niciun moment, transmitem elevilor un mesaj ipocrit, pe care ei îl vor înțelege exact, anume că trebuie să ia în serios aceste lucruri doar în măsura în care le iau în serios profesorii lor…
Sunt și excepții, normal, dar judecând lucrurile la nivel macro, structural, există, în general, un divorț între valorile declarate sau puse în scenă și felul în care le întrupăm în fiecare zi. Valorile sunt prinse în textura vieții noastre sociale. Le acceptăm, le promovăm, le punem în practică sau le refuzăm în fiecare zi. Avem săptămâni verzi, de conștientizare a mediului, dar ținem luminile aprinse în clasă în plin soare de vară. E un exemplu banal, dar ele nu sunt închise de nimeni pentru că nimeni nu simte că ar conta sau că ar fi datoria lui să facă asta.
Sondajele din 2025 ne arată că cei mai mulți români sunt nemulțumiți de sistemul de educație. Există, totuși, ceva care chiar funcționează în sistemul de educație românesc și merită lăudat sau amintit în acest interviu?
Dacă prin acest ceva înțelegem e componentă majoră a sistemului, răspunsul este nu, sistemul este profund viciat. Dacă prin ceva înțelegem anumite practici în anumite locuri, da, sunt lucruri care mai funcționează. Se întâmplă acolo unde profesorii și-au înțeles misiunea mai larg, mai corect și mai în spiritul valorilor, dar și acolo unde s-au putut coagula în comunități, să își impună viziunile corecte la nivel instituțional. Cred că în fiecare școală luată separat o să găsim puncte tari și oameni buni, inițiative lăudabile, însă caracterul lor rămâne insular. Avem de a face cu un arhipelag al binelui într-o Siberie educațională. Nu știu dacă e cel mai înțelept lucru să vânăm oaze de sens, e clar că avem probleme sistemice. Eu, personal, cred că modelul centralist al sistemului nu se mai susține și aș spune că în ultima vreme au existat niște semnale interesante în direcția creșterii autonomiei școlilor. Le privesc cu scepticism, pentru că multe idei bune s-au pierdut pe drum, dar și cu interes.
Observați în 2025 că au fost făcuți pași înainte pentru combaterea a ceea ce numiți „învățarea exclusivă pentru examene”?
Nu. Nu văd și nu simt niciun pas suplimentar pentru a ieși din această logică. E realitatea dură, crudă, cruntă pe care o trăim în fiecare zi în sala de clasă. Există și profesori care iau în serios ideea de interes superior al copilului. Care au încrederea că acești copii trebuie pregătiți pentru viață și pentru traiul în societate, nu doar pentru a promova un examen. Atât timp cât vom avea examene cu o miză atât de mare pentru viitorul copiilor, care pot fi trecute algoritmic, prin abordarea unei scheme de succes, atât timp cât vom avea profesori plătiți, lăudați, evidențiați în sistem exclusiv pentru rezultatele acestor examene, lucrurile nu se vor schimba fundamental în bine. Nu e un simplu subiect teoretic. Pentru mine și pentru alți profesori este o formă de suferință zilnică. Pentru că această axare pe examene a elevilor nu face decât să îi închidă cognitiv, afectiv, axiologic. E o chestiunea complexă și de mare importanță, pe care orice reformă de educație trebuie să o aibă în vedere. Nu neg importanța examenelor, elevii pregătesc examene peste tot în lume, dar e un rol complet disproporționat, distopic, acordat promovării examenelor cu notă mare în România.
Dacă ne gândim la competențele pe care le vizează și la modul în care le instrumentalizează, cum formează noua programă pentru liceu structura morală și civică a unui elev?
Legat de programa pentru Logică, Argumentare și Comunicare, am avut niște păreri publice, pe care le-am transmis către Ministrul Educației, prin intermediul comunității MERITO. Știu sigur că au fost citite, din păcate nu și luate în considerare. Programele au fost aprobate. Există și aspecte bune, cum ar fi că avem o componentă mai consistentă de gândire critică, de care cred că este absolută nevoie și pe care vechea programă o acoperea destul de puțin. Ce nu cred că e foarte bine e faptul că e multă materie. Va trebui să galopăm prin materie, iar asta este o boală cronică a sistemului românesc. Mai mult: cred că logica se predă prea formalist și prea desprins de relevanța ei cotidiană. Acest formalism nu a fost subțiat prin noua programă, mai ales la o oră pe săptămână, acolo unde vorbim de o alfabetizare logică a elevilor de la toate profilurile. Din contra, s-au adăugat niște felii foarte consistente, care țin de logica predicatelor, propozițiilor compuse etc. Mă tem că asta nu va aduce nicio valoare adăugată, reală în sistem.
Cât despre competențele morale și civice, sunt mai multe programe care își propun să le formeze, mai ales că ele sunt competențe transversale. Problema este că noi nu lucrăm pe competențe, la modul real. Recităm poezia competențelor de foarte mulți ani, însă noi lucrăm, în continuare, pe asimilare brută de conținut. Aceste competențe morale și civice sunt greu de format în școală, indiferent de arta profesorului. Ele nu se formează prin simpla predare a unuia sau mai multor obiecte, ci printr-un soi de consistență morală și civică a profesorilor și a tuturor celor implicați în actul de predare în școală. Degeaba încerc să explic teoretic niște concepte abstracte legate de atitudinea civică, dacă eu însumi nu întrupez acele valori în fiecare zi. Școala este un mediu uman, social. Poate fi ea însăși locul unor manifestări civice și morale. Din acest punct de vedere, programele sunt generoase, și cele vechi și cele noi, dar nu cred că la nivelul structurii lor este problema.
vezi și Doru Căstăian: „Foarte mulți dintre noi nu facem ceea ce predicăm și nu suntem exemple pentru copii”