Interviu cu Claudiu Komartin
„Să publici un volum e lucrul cel mai simplu, sunt o droaie de edituri care nu-s altceva decât vanity press și fac contra cost un serviciu strict tipografic, dincolo de care nu se mai întâmplă nimic”
Claudiu Komartin este unul dintre poeții și editorii de referință ai literaturii române contemporane. În paralel cu activitatea sa de poet și editor, a inițiat Clubul de lectură Institutul Blecher, care funcționează de peste 16 ani și a creat un spațiu constant de dialog între autori și cititori, consolidând comunitatea literară românească.
În 2025, revista „Poesis internațional” a încheiat 15 ani de existență, menținându-se relevantă și activă prin trei serii (2010–2013, 2014–2020 și 2021–prezent), publicând peste 7300 de pagini cu 520 de autori străini din 84 de țări și 350 de autori români. Interviul de față urmărește să descopere cum a reușit Claudiu să mențină relevante atât clubul, cât și revista, să sprijine generațiile noi de poeți și să rămână activ pe piața literară românească și internațională.
Daniel Sur: 16 ani de discuții, dezbateri și întâlniri cu cititorii. Cum ai reușit să transformi un simplu club de lectură într-un spațiu atât de viu și durabil, care să adune generații de cititori și autori timp de peste un deceniu și jumătate?
Claudiu Komartin: Prin răbdare și perseverență. Când am început Institutul Blecher, nu aveam nicio idee cât va dura, l-am pornit fiindcă resimțeam absența unui asemenea spațiu de întâlnire și „verificare”, în care să se creeze solidarități și în același timp să fie încurajat tipul acela de competiție fecundă care mi-a prins foarte bine în prima parte a anilor 2000, când eram membru al Cenaclului „Euridice” condus de Marin Mincu – cu toate neînțelegerile și tensiunile dintre noi, moartea lui Mincu în decembrie 2009 a fost un eveniment bulversant, ce mi-a întărit convingerea că Institutul Blecher ar putea umple un gol. Bucureștiul era tot mai sărac în astfel de evenimente (în 2010, Răzvan Țupa a pus și el punct, după cinci ani în care s-a dedicat „Poeticilor cotidianului”, întâlnirilor pe care le organiza), pe fondul diminuării interesului pentru întâmplările de tip cenaclier – în momentul acela, după fervoarea din jurul site-ului clubliterar, părea că interacțiunile de acest gen se vor muta în online, dar mie nu-mi convenea un atare format. În anii cât am fost administratorul clubliterar (practic un fel de proto-rețea socială pentru scriitorii în curs de afirmare, ce a adunat o bună parte din energiile și entuziasmul pentru dezbatere și întrecere ale 2000-iștilor), m-am cam lămurit în legătură cu limitele interacțiunii mediate de ecran, așa încât formula aceasta a ajuns să nu mă mai mulțumească: comunitatea pe care o voiam eu agregată în jurul noutății trebuia să cuprindă oameni în carne și oase, lecturi, discuții și confruntări directe, rostite și auzite, în plus învățasem la „Euridice” din 2002-2005 cât e de important ca volumele să fie împrumutate, să circule din mână în mână și să fie disecate față către față, dinamicile astea neputând fi înlocuite de ciorovăielile din spatele tastaturii. Mai departe, lucrurile s-au întâmplat de la sine și, ceea ce cred că e foarte important, Institutul nu a devenit pentru cei care l-au frecventat în toți acești ani o rutină, iar asta și pentru că eu nu mi-am dat voie să mă rutinez și să continui să fac lucrurile, odată ce mecanismul s-a rodat, de parcă am repeta la fiecare ediție același ritual. Evitând orice fel de ritualizare și păstrând viu interesul pentru ceea ce se citește la întâlnirile acestea, s-a dus vorba că e un loc în care merită să vii pentru a asculta literatură contemporană, așa că an de an au apărut fețe noi, tineri care au citit prima dată în public „la Blecher”, apoi au publicat în revistă, iar după o vreme au ajuns în punctul în care să debuteze în volum – toate lucrurile astea s-au construit organic și iată că funcționează și astăzi.
D.S.: Clubul nu e doar un spațiu de lectură, ci un laborator de literatură. Simți că ai schimbat modul în care cititorii percep poezia și proza românească? Cum îți dai seama că proiectul are efect real în comunitate?
C.K.: Nu știu dacă s-a schimbat modul în care sunt percepute poezia și proza (asta ține în cea mai mare măsură de aerul vremii), eu am încercat să prezerv un statu quo al literaturii prezentului, să anticipez niște evoluții și să creez premisele pentru receptarea autorilor din stricta contemporaneitate care au ceva de spus prin expunerea lor la un public care îmbrățișează așa ceva sau al cărui gust pentru faptul de literatură poate și trebuie să fie în permanență format și nuanțat, dacă nu vrem să rămânem închiși în câteva sertărașe, direcții și găști. Instinctul meu a fost să explorez fără părtinire evoluțiile fenomenului în ansamblul lui și să curatoriez corect și echilibrat numeroasele tendințe, direcții și orientări care coexistă, tentația fiind adesea în lumea în care trăim de a ignora alteritatea și de a ne închide în „bule” autosuficiente, care privesc cu mefiență ceea ce fac unii cu practici și căutări distincte. Am învățat destul de devreme că nombrilismul ăsta ne face opaci, ne împiedică să mai gustăm ceea ce e diferit, cu toate că avem o mulțime de lucruri de învățat și de asimilat taman de la cei pe care îi ignorăm.
D.S.: Mediul online a schimbat complet modul în care oamenii citesc și discută literatura. Cum ai integrat tehnologia în Club și ce avantaje sau surprize neașteptate a adus aceasta în dinamica discuțiilor?
C.K.: După cum spuneam la început, experiența de acum 20 și ceva de ani de pe site-ul clubliterar m-a informat în legătură cu limitele online-ului pe cât de mult am avut de învățat din interacțiunile offline despre caducitatea formatului clasic-ritualizant de cenaclu, așa încât m-am străduit ca, prin alegerile făcute, să fiu surprinzător, să scutur mereu sacul, să-i potrivesc pe autorii invitați să citească și să moderez întâlnirile în așa fel încât să nu fie timpi morți și să nu las să se instaleze plictiseala. În ceea ce privește tehnologia, probabil că lucrul cel mai evident și mai vizibil în relație cu social media e că Institutul Blecher e transmis online pe facebook, fiecare ediție fiind urmărită în direct de zeci de oameni din întreaga lume (iar în zilele următoare de alte câteva sute, uneori și mai mulți, care se uită la înregistrare), așa încât Institutul funcționează și ca un fel de podcast literar. Iar reacțiile primite îmi demonstrează aproape ediție de ediție că formatul acesta funcționează și stârnește în continuare curiozitate. Dacă Institutul ar deveni mai „interactiv” de atât, it would defeat the purpose (care este, cu riscul de a mă repeta, acela de a aduce oameni laolaltă – că de miile de „prieteni” de pe rețelele de socializare sunt pe deplin lămurit).
D.S.: 15 ani de „Poesis internațional” înseamnă peste 7300 de pagini, sute de autori și evenimente. Care e „secretul” tău pentru ca o revistă să rămână relevantă și captivantă atât de mult timp, chiar și prin cele trei serii diferite?
C.K.: Secretul e să nu ajungă să te plictisească ceea ce faci, caz în care scad și șansele de a-i plictisi pe alții. Mi-am păstrat curiozitatea: pentru mine, să construiesc de două ori pe an aceste antologii de literatură mondială a devenit o metodă de a-mi înfrânge lehamitea pe care „lumea literară” românească, cu oportunismul și miopiile ei, ajunge să ți-o producă după ce ai avut de-a face cu ea atâta vreme… Dar esențiali sunt toți scriitorii, poeți, eseiști, traducători, cu care lucrez (cu unii de la bun început, în vreme ce alții, iviți pe parcurs, au împrospătat constant proiectul prin dinamismul, propunerile și opțiunile lor). În plus, cu fiecare nouă serie am încercat să schimb câte ceva în organizarea revistei (atât vizual, cât și conținutistic) așa încât să se adreseze cu înnoite energii cititorilor, fără a-și schimba pe de-a-ntregul coordonatele. Iar pentru asta îți trebuie puțină concentrare pentru a rămâne la curent cu schimbările care se petrec în ecosistemul literar și publicistic de la noi și de aiurea și de un dram de fler pentru a-ți da seama de ce e mai multă nevoie pentru a rămâne conectați la literatura mondială și de ce anume ar putea prezenta interes cititorului în momentul prezent.
D.S.: Chiar și în era digitală, tiparul are farmecul său. Ce anume au revistele tipărite – și care nu poate fi redat pe ecran – și de ce crezi că cititorii continuă să țină în mână „Poesis internațional”?
C.K.: Nu am de gând să mă îmbăt cu apă rece: tirajul revistei este de 500 de exemplare, dintre care 30-50 merg la autorii și traducătorii ce publică în ea. Într-o altă epocă, beneficiind de o promovare superioară celei pe care reușim noi să i-o facem și dacă nu ar fi fost un proiect care nu are parte decât poate o dată la câțiva ani de susținerea vreunei instituții, „Poesis internațional” ar fi apărut într-un tiraj mai mare și ar fi ajuns la mai mulți oameni. Dar acest proiect a luat naștere și funcționează într-o perioadă de declin al tipăriturilor și de diminuare a interesului general pentru lucrurile care mă pasionează și de care mă ocup eu. Am început conștient de asta și mi-am asumat dificultățile unei construcții care merge contra curentului. Pe de altă parte, revista are și un site pe care apar o parte dintre materialele publicate și care e accesat de o mulțime de cititori, cu toate rezervele pe care le am față de lectura grăbită și lipsită de aceeași concentrare (după cum o dovedesc toate studiile și analizele cognitive) pe care o impun ecranele. Asta este, de altfel, și ceea ce încerc în continuare să dovedesc (teză care, oricât de nepopulară, se impune oricui ține în mână revista): că lectura de pe hârtie poate fi determinantă pentru felul în care asimilăm informația, mai cu seamă dacă vorbim despre literatură, ce reclamă un tip de concentrare și de cufundare în text, de cântărire a cuvintelor și de reprezentare a ideii și a imaginii pe care scrollingul și lectura opacizantă de pe ecrane le duc invariabil în derizoriu.
D.S.: Peste 520 de autori străini din 84 de țări au trecut prin paginile revistei. Cum te simți să vezi că vocea revistei și literatura română călătoresc și ajung în colțuri atât de diverse ale lumii? Ce înseamnă pentru tine această recunoaștere globală?
C.K.: Înseamnă că mi-am făcut bine treaba. „Poesis internațional” a propus contacte și a creat legături fertile cu o mulțime de spații literare din țări și culturi diverse. Sute de autori excelenți din întreaga lume care poate că nu știau mai nimic despre România au putut fi citiți în traducere la noi, iar asta i-a îndemnat pe mulți dintre ei să afle mai multe despre limba și literatura română, așa încât acest proiect a devenit un mijlocitor al dialogului și al cunoașterii reciproce. Nu cred că-i chiar puțin lucru.
D.S.: Evenimentele literare sunt adesea efemere, dar tu le-ai făcut să reziste. Cum ai reușit să faci fiecare eveniment memorabil și să menții interesul publicului ani de zile? Care sunt ingredientele unei întâlniri literare de succes?
C.K.: Nu am o rețetă pentru asta și nu cred că poate fi formulat un astfel de îndreptar pentru un eveniment literar cu care niște oameni să nu-și fi pierdut vremea degeaba. Chiar și când nu au fost memorabile (e și greu să ne imaginăm că toate cele 330 de întâlniri pe care le-am organizat au fost excepționale sau pasionante), lecturile și discuțiile de la Institutul Blecher au fost revelatoare pentru viața lăuntrică și pentru explorările biografice și de limbaj ale unor oameni pe care alții au fost dispuși să le asculte și să împărtășească astfel niște momente de o anumită însemnătate intelectuală și sufletească. Institutul e și un respiro de la turbionul lumii în care trăim. Dar firește că nu-i doar atât. Vorba lui Léon Bloy (popularizată la noi de Noica): nu se știe cine dă și cine primește.
D.S.: Tinerii poeți vin cu energie și idei noi, dar piața poate fi dură. Cum reușești să-i integrezi și să-i sprijini fără să compromiți linia editorială și identitatea proiectelor tale? Care e strategia ta pentru a-i păstra motivați și implicați?
C.K.: Ai atins un punct foarte important pentru activitatea mea din ultimii 16 ani și ceva. Începând din a doua parte a anilor 2000 am fost preocupat de câteva întrebări, pornind de la aceasta: cum mai pot fi tinerii convinși că merită să se investească în toată tevatura asta cu scrisul în condițiile în care instituțiile altădată de prestigiu nu mai sunt relevante, iar, în lipsa confirmărilor, am văzut nu puțini inși foarte talentați care pur și simplu au renunțat să mai publice sau să rămână conectați la un fenomen văduvit de resorturile ce fac posibilă (și credibilă) validarea. Ce-i mai poate mâna în luptă și cum li se poate înlesni accesul la cărți, publicații, întâlniri semnificative în condițiile deplinei atomizări a acestui ecosistem literar atât de firav? Ca tânăr dornic să intri în vârtejul publicistic-editorial, e greu să te orientezi în absența reperelor. Acum câteva decenii lucrurile erau clare: revistele Uniunii Scriitorilor și editurile binecunoscute ofereau niște garanții, existau cenacluri centrale conduse de critici autorizați, cronică de întâmpinare, premii cu greutate. Astăzi, dinamica e cu totul alta, iar posibilitățile de afirmare – rare și nebuloase. Anomia fiind atotprezentă în societatea actuală, una dintre marile provocări e de a atrage și de a ține alerți și concentrați oamenii valoroși, scriitorii cu potențial de cursă lungă. Să publici un volum e lucrul cel mai simplu, sunt o droaie de edituri care nu-s altceva decât vanity press și fac contra cost un serviciu strict tipografic, dincolo de care nu se mai întâmplă nimic. E foarte ușor să fii dezamăgit după o asemenea experiență și să ai impresia că nu are rost să te dedici scrisului dacă nimeni nu pare să te ia în serios ca partener și/sau competitor. Având lucrurile astea în minte, am încercat să creez spații de dialog și de expunere publică, am construit o editură, o revistă și alte inițiative „acționiste” cu profit tangibil pentru aceia care au toate datele să devină scriitori importanți ai acestei literaturi, conștient că, pentru a nu se pierde în vacarmul generalizat, e vital să existe proiecte care să-i țină aproape, activi și încredințați că dedicarea lor are cu adevărat rost.
D.S.: Fiecare proiect de durată vine cu momente dificile. Care a fost cea mai neașteptată provocare pe care a trebuit să o depășești în toți acești ani și ce ai învățat despre a rămâne relevant pe termen lung?
C.K.: Motive de disperare găsești la tot pasul în lumea românească, iar tentația dezangajării e greu de ocolit. Dar nu te pui cu încăpățânarea cuiva care s-a dedicat integral proiectelor sale. Dacă ai motivația necesară și ai dat, ca mine, totul pentru asta, orice piedică ivită și orice căzătură te îndârjesc, te fortifică. Am fost faultat în anii ăștia în numeroase ocazii de berbecii establishment-ului, cărora le stau în gât de ani buni, dar nu au avut în cele din urmă cum să mă împiedice să-mi fac treaba fiindcă nu am depins niciodată de instituțiile și de lumea lor. O lume pe care o disprețuiesc, fiind clădită pe reciprocități, pe compromisuri și pe minciună. Sigur, până la urmă nu poți ocoli chestiunile financiare presante, iar dacă ești pe cont propriu, cum a fost echipa aceasta pe care o fac de un deceniu și jumătate cu artista și graficiana Ana Toma, te poți lovi de limitările economice care împiedică dezvoltarea unor proiecte a căror viziune o ai, nu însă și resursele de a le pune în practică. Dar, cu riscul de a mă repeta: cei care am construit ceva în literatura română recentă am probat că grupuri și inițiative restrânse, dar energice și inovatoare, pot ajunge să fie în centrul atenției, să modeleze noi structuri discursive și să ofere alternative la cultura brânzită în tocmeli instituționale.
D.S.: Ce planuri îndrăznețe ai pentru „Poesis internațional” și Clubul Institutul Blecher în următorii ani? Ce proiecte vrei să păstrezi, să schimbi sau să lansezi?
C.K.: Am început anul la Institut avându-i invitați pe trei dintre cei treizeci de poeți cuprinși în recenta antologie de poezie maghiară în traducerea lui Andrei Dósa, Concert de gală. Plănuiesc o lansare în oglindă a antologiei Amprente și sper să putem aduce două dintre cele douăzeci și nouă de poete poloneze traduse de Ioana Diaconu-Mureșan și Marina Ilie. Pe 15 februarie va fi o ediție cu poezie și proză, ai cărei protagoniști sunt Augustin Cupșa & Andrei Gamarț, cu cărțile lor apărute în toamna trecută, urmează să vină în martie Laura Francisca Pavel & Iulian Bocai, cu al patrulea volum de poezie al Laurei și cartea de povestiri a lui Iulian, iar mai departe am de gând să chem câțiva poeți tineri ale căror evoluții le urmăresc și pe care îi voi potrivi cu scriitori din întâlnirea cu care cred că ar putea ieși câștigați. Iar primul număr din 2026 al revistei, plănuit pentru sfârșitul lunii mai, se va concentra pe o seamă de poeți emigrați, care scriu acum în limbile țărilor de adopție, de la Andrei Codrescu la Alexandru Bulucz, Maria Stadnicka și Miguel Gane. Vorba reclamei la berea cu cea mai urâtă etichetă din univers, povestea merge mai departe.
D.S.: După 16 ani la Clubul de lectură și 15 ani la Casa de Editură Max Blecher și la revista „Poesis internațional”, ai construit proiecte impresionante. Privind în urmă, ești mulțumit cu ceea ce ai realizat până acum? Ce ți-a adus cea mai mare satisfacție și ce ai vrea să vezi continuând mai departe?
C.K.: Nu-mi place să mă plâng (decât poate în poezie, unde am excelat la tinerețe în asta), așa că voi spune că rezultatele acestei munci sunt mulțumitoare, cu toate că se putea mai mult (îndrăznesc să cred că nu și mai bine). De satisfacții am parte ori de câte ori cineva pe care am mizat confirmă și vine cu o carte răsunătoare, iar în ce privește „Poesis internațional”, exigențele pe care le avem – Ana Toma, eu și toți remarcabilii colaboratori ai acestei publicații – cred că ne vor împiedica să coborâm nivelul, mai ales că avem o mulțime de idei care nu sună deloc rău.
- ReefLine: sculptură subacvatică, laborator cultural și ecologic - 28 februarie 2026
- Liberal vs. conservator – despre resorturile psihologice ale politicii - 19 februarie 2026
- Orientul Mijlociu și reconfigurarea geografiei artei globale - 11 februarie 2026
Super! M-am abonat la INSTITUTUL BLECHER și la POESIS internațional.