Criza care a explodat la sfârșitul anului 2025 și începutul lui 2026, marcată de proteste în fața Ministerului Culturii și de o petiție pentru demiterea ministrului, nu este o criză de comunicare și nu este o neînțelegere de moment. Este expresia unei incompatibilități fundamentale care reclamă, pe lângă larg invocata plecare din funcție a ministrului András Demeter, o reformă profundă a modului în care statul român își imaginează și administrează cultura.
Criza nu este cauzată de competențele reduse ale lui András Demeter, ci de aspecte structurale ale modului în care Ministerul Culturii funcționează de decenii. Și, mai ales, de decalajul din ce în ce mai mare dintre o comunitate culturală care s-a profesionalizat și modernizat și un minister care a rămas ancorat în logici birocratice post-comuniste, unde funcția publică rămâne o sinecură politică, nu o responsabilitate profesională.
Paradoxul acuzațiilor aduse lui András Demeter: totul este adevărat, nimic nu este nou
Toate acuzațiile aduse lui András Demeter sunt adevărate și justificate. Da, legea pe care o pregătește include reguli care favorizează numiri politice și exclud profesioniști competenți din sectorul independent. Da, managementul său este ineficient și sectorul cultural suferă sub conducerea sa. Da, tonul său este arogant, condescendent și lipsit de respect față de comunitate. Dar toate acestea au fost adevărate și pentru majoritatea predecesorilor săi.
András Demeter nu a inventat o cultură instituțională la Ministerul Culturii. El doar o personifică cu o sinceritate brutală care face vizibile mecanisme pe care alți miniștri doar le-au camuflat mai elegant.
Modul în care i s-a adresat regizoarei Alexandra Badea la consultarea publică este perfect ilustrativ: „Eu vă las să vorbiți, dar nu vă face bine. Arată că sunteți total nepregătită! Nu v-ați făcut lecțiile! Eu, în locul dumneavoastră, nu aș insista, dar treaba voastră. Nu ați citit regulamentul, nu cunoașteți legea, dar o comentați!”.
Aroganța, condescendența și lipsa de respect față de comunitatea culturală au fost prezente, în grade diferite, sub mulți miniștri. Diferența dintre Demeter și predecesorii săi e dată de faptul că ceilalți nu se prea deranjau să vorbească cu comunitatea, nu răspundeau la scrisori deschise, nu participau la consultări. De data aceasta, aroganța a fost sonoră și a făcut publică o atitudine mult timp manifestată în tăcere.
O atitudinea veche, prezentă de decenii, a devenit imposibil de ignorat. Iar aici este dovada clară a maturizării comunității culturale: transparentizarea pe care a solicitat-o regizoarea Alexandra Badea și publicarea de către Cultura la Dubă a înregistrării consultării publice.
Criza de încredere și apelul la reformă structurală
Criza de încredere și legitimitate, odată apărută și ajunsă la acest nivel, nu lansează doar o întrebare legată de cât timp mai poate rezista un sistem cultural fragil sub presiunea unui leadership contestat, ci una referitoare la când va fi statul român dispus să trateze cultura cu seriozitatea pe care o merită, să reformeze structural modul în care o administrează și să numească în funcții de conducere oameni aleși pentru competență și viziune.
Comunitatea culturală românească din 2026 nu mai seamănă cu cea din anii 2000. Mobilitatea internațională, accesul la rețele profesionale globale și experiența directă cu modele instituționale funcționale au creat o nouă generație de profesioniști cu așteptări clare și vocale. Regizorii, curatorii, artiștii și managerii culturali români lucrează astăzi în paralel în București, Paris, Berlin sau New York. Compară. Văd diferențele. Sunt pregătiți să nu mai accepte cu resemnare.
Această nouă generație vine cu un know-how actualizat pe care vechile structuri ministeriale nu pot sau nu vor să îl integreze. A învățat managementul cultural modern în universitățile europene. A organizat evenimente culturale relevante cu bugete mici, dar gestionate transparent. A dezvoltat modele de sustenabilitate financiară pentru proiecte independente. A creat parteneriate cross-sectoriale și a atras fonduri europene competitive. Știe cum arată un proces transparent de selecție, cum funcționează evaluarea bazată pe performanță, cum se construiește o strategie culturală coerentă. Mai mult, această comunitate a învățat să pretindă transparență în procesele decizionale și eficiență administrativă. Iar sectorul cultural independent a demonstrat că se poate lucra altfel decât știe și poate ministerul. Cu bugete mici, dar cu management transparent și rezultate măsurabile. Cu echipe tinere, dar profesioniste. Cu deschidere către public și responsabilitate față de finanțatori. Acest sector a devenit un model implicit de comparație care face și mai vizibile deficiențele instituțiilor publice.
În contrast absolut, Ministerul Culturii funcționează încă după logici moștenite din anii 1990, când statul se erija în singurul finanțator, avea control deplin și impunea unilateral regulile jocului. Deciziile importante – numiri, finanțări, strategii – se iau în cercuri restrânse, adesea pe criterii politice sau personale. Propunerile de reformă – fie că vorbim de digitalizare, de descentralizare, de evaluare bazată pe performanță – sunt fie evitate sistematic, fie implementate în moduri care urmăresc prezervarea și confortul sistemului. Foarte rar se recunoaște că lucrurile merg prost, iar, atunci când se recunoaște, responsabilitatea este întotdeauna externalizată. Când ministerul este antrenat să reziste cu succes oricărei schimbări care ar putea deranja echilibrul de putere existent, de vină este comunitatea care îi solicită atenția sau acțiunea. Niciodată propria incapacitate de a gestiona, de a planifica, de a proteja sectorul pe care ar trebui să-l servească.
Portretul colectiv al eșecului
Istoricul de neîncredere în Ministerul Culturii durează de decenii și este alimentat de neglijență și politizare. Cu câteva excepții, el constă într-o galerie tristă de miniștri care au tratat cultura cu indiferență, incompetență sau pur și simplu ca pe un teren de tranzit spre alte funcții politice mai prestigioase. Trecând peste nume ca Ion Caramitru sau Andrei Pleșu, ale căror performanțe personale și profesionale au precedat rolul de ministru și i-au legitimat dincolo de funcția publică, sau de nume ca Ionuț Vulpescu, Vlad Alexandrescu sau Corina Șuteu, care au avut un impact adesea limitat și el de mandatele scurte și de constrângerile sistemului politic, lista este lungă și descurajantă: miniștri care nu au lăsat în urmă decât o fotografie imensă pe prima pagină a site-ului ministerului în timpul mandatului. Prezenți, dar irelevanți. Pe fondul lipsei unor schimbări durabile care să repoziționeze ministerul în relația lui cu comunitatea, paradoxul pare să fie că tocmai cei care au încercat să reformeze și să dialogheze au avut adesea cele mai scurte mandate – Vlad Alexandrescu (USR) a fost demis după câteva luni, deși a existat o petiție publică de susținere și repunere în funcție, iar Ionuț Vulpescu (PSD) a fost contestat de propriul partid –, iar cei mediocri sau indiferenți au supraviețuit ani de zile în funcție.
Pe scurt, Ministerul Culturii și-a creat un profil din care nu pare dispus să iasă: un post de tranzit pentru politicieni fără expertiză în domeniu, un portofoliu distribuit nu pe criterii de competență profesională, ci pe criterii de echilibru politic, în negocierile de formare a guvernelor.
Concursul pentru conducerea TNB – anatomia unor practici distructive girate de minister
În timp ce miniștri avem oricând și oricum, nu avem un director pentru cel mai important teatru al țării. Legi, norme, prevederi, comisii, criterii și grile – toate gestionate de minister – fac imposibilă, timp de ani buni, ocuparea prin concurs a acestui post.
2022, ministrul Lucian Romașcanu: „În urma evaluării proiectelor de management, comisia în integralitatea sa a constatat o calitate generală care este sub ceea ce ar trebui să reprezinte un document ce stă la baza conducerii teatrului fanion al României pentru următorii cinci ani.”
2026, ministrul András Demeter: „Proiectele acestor candidaturi au relevat faptul că abordarea din mediul independent-privat, raportat la cerințele, la responsabilitățile și la complexitatea Teatrului Național din București nu este cea adecvată.”
Așadar, cam o dată la patru ani, un ministru ne spune că nimeni nu este destul de competent să treacă aceste concursuri. De notat aici câteva profiluri de candidați: Andrei Grosu, fondator și manager al unui teatru independent care performează în industria spectacolelor din București de peste 15 ani. Ada Hausvater, manager cu 20 de ani de experiență în conducerea unui teatru național, cel din Timișoara. Radu Popescu, director fondator al Teatrului Apropo și al Festivalului Bucharest Fringe, manager în peste 50 de proiecte finanțate prin granturi naționale și internaționale. Alexandra Badea, fondator și manager în două companii de teatru din Franța, unde a gestionat bugete de sute de mii de euro și turnee internaționale succesive.
Așadar, nimeni nu este destul de competent zice ministerul. Dar ministerul, cu tot cu instrumentele pe care le gestionează, este destul de competent să măsoare competența? Societatea civilă, luând în discuție doar ultimele reacții la noua lege a managementului cultural, avertizează că nu. Iar cele mai importante observații se referă la criteriile restrictive care elimină candidații din afara sistemului, ține la distanță performanțe și experiențe manageriale probate în sectorul independent și legiferează numiri politice, prin așa-zisa „invitare”.
(foto: petitieonline.com)
- Conflictul dintre Ministerul Culturii și comunitatea culturală nu mai poate fi ignorat - 6 februarie 2026
- Am văzut „Metamorfoza” la Excelsior și am înțeles de ce mergem la teatru - 3 ianuarie 2026
- Premiile FICȚIUNEA. Triumful poveștii - 16 noiembrie 2025