Au fost vremuri când o tapiserie era mai prețuită decât o pictură în ulei – în anii lui DaVinci și Rafael și chiar secole după aceea. Însă, începând cu impresionismul, ierarhia artelor plastice s-a schimbat radical.
Artele textile, fără a-și fi pierdut prestigiul artistic, au pierdut prim-planul percepției publice. Fabricarea industrială masivă a textilelor, începând cu era industrială, a contribuit și ea la această erodare a vizibilității. Însă, în spatele tuturor acestor fenomene, aceste arte și-au păstrat tradiția și viabilitatea, iar tendințe mai noi sau mai puțin noi – compozițiile abstracte, țesăturile sculpturale, obiectele compozite – recontextualizează techne-ul antic și preistoric în spații de inovare artistică.
Dintre toate medium-urile artei, țesăturile au fost printre cele mai reprezentate în spațiul românesc tradițional. Această memorie a locului dă școlii românești de arte textile o personalitate și o consistență speciale. Pe de altă parte, reculul provocat de scăderea globală a vizibilității reclamă și provoacă o creștere a creativității, atât în ceea ce privește tematica sau tehnicile, cât și în diversificarea obiectivelor finite. Artiștii din aceste discipline evoluează în direcții exuberante, integrându-și operele în instalații artistice complexe sau adoptând noi materiale, unele dintre ele surprinzătoare, și inovații tehnice, explorând textura specifică a obiectelor pe care le creează.
Expoziția „Maestru & Ucenic – 7 decenii de învățământ vocațional” include un mic repertoriu al unora dintre direcțiile principale în care explorează școala românească de textile. În același timp oferă și un reper cu nume de artiști consacrați – și care își pot transmite magisteriul –, dar și de autori emergenți, a căror evoluție merită urmărită. Dedicată Teodorei Stendl, artist multidisciplinar și profesor definitoriu al catedrei de arte textile de la Unarte, expoziția a inclus aproape 40 de artiști în formatul său fizic, la Biblioteca Academiei, iar o mare parte dintre aceste lucrări sunt prezentate în expoziția virtuală care continuă în online.
Sub aspectul noutății, operele sculpturale, tridimensionale, concepute a fi expuse în mijlocul spațiului, nu pe marginile sale, sunt primele care atrag atenția. Lucrările Cătălinei Cucu, reproducând pilaștri rupți ai unor vechi clădiri, descriu, printr-o tehnică mixtă, degradarea și abandonul, rafinând-le până la obține pattern-uri marmorate, aproape organice. O altă instalație, a Dianei Diaconescu, are ca obiectiv reconstrucția plastică, într-un obiect solid, a lichidității, undelor și reflexiilor apei. Pentru asta, materialele folosite depășesc cu mult limita celor pe care ne putem aștepta să le regăsim într-o operă de artă textilă.
Și mai departe de obișnuit, lucrările Denisei Elena Cîrstea (Cristescu) utilizează ca material coliere de plastic comune magazinelor de bricolaj, dar nemaintâlnite în expozițiile de artă. Compozițiile ei, intens conturate, care pleacă de la ideea modernistă a micromegasului, a reconstrucției la cu totul altă scară a unor elemente organice microscopice, elaborează o viziune nouă și radicală a țesăturilor.
Expuse cu ghergheful pe care sunt țesute sau chiar cu întreg războiul vertical pe care sunt lucrate, ca și cum opera ar fi încă în progres, alte câteva lucrări, ale mai multor artiști, schimbă și ele unghiul percepției asupra țesăturii. Operele capătă o vitalitate suplimentară, iar obiectele devin, integral sau în parte, translucide. De căutat în expoziție: Catrinel Lazăr, Anastasia Rusescu și Anna-Mária Orbán – profesorul coordonator și maestru al grupelor de studenți din selecție. Pentru lucrările sale, forța și maturitatea compozițiilor – în esență figurative – trebuie notate doar întrucât ele reprezintă provocări ale maestrului de a fi depășit, în deceniile viitoare, de discipolii săi încă tineri.
Dincolo de asemenea lucrări, tapiseria reprezintă în primul rând o artă parietală, menită a fi expusă pe pereți, a îmbrăca și a personaliza spațiul domestic și uman. Dialogând astfel cu primum movens din spatele artelor textile, unii dintre studenți aleg inclusiv cheia ironiei subtile, cum este lucrarea „Sacru & Profan” a Alexandrei Mihaela Stancu. Reproducând, figurativ și fidel, un fragment al picturii rupestre din Altamira, veche de minim 20 de mii de ani, opera întoarce demersul artistic spre originile sale și conturează o trilaterală semantică om-spațiu-artă în care techne-ul artistic poate fi văzut ca pasager sau ocazional.
Orice articol de acest tip, într-o selecție atât de mare de artiști și de lucrări – mai ales când ele sunt la un click distanță – va rata mențiunea tuturor notelor relevante și a tuturor artiștilor remarcabili și/sau de urmărit. Lista din final nu va face astfel dreptate autorilor, ci se dorește doar a constitui jaloane pentru cei care accesează linkul expoziției virtuale, pentru a nu rata lucrări cu propuneri de mare intensitate plastică: Oana Capotă, Richard Marinescu, Alexandra Mihaela Stancu, Alina Tudorache, Andreea Neagu, Cristina Daneș, Iona-Cristina Iorga, Pan Yimiao, Luana Năstase.
Precizarea din final, nenecesară în fond, este strict formală: prin înregistrarea fotografică a expoziției virtuale, multe dintre lucrări pierd textura și relieful specifice acestei discipline artistice și care constituie, prin alternanța fibrelor sau materialelor folosite, unul dintre elementele definitorii ale limbajului textil.
- Țesătura subtilă a artelor textile românești (expoziție virtuală) - 19 ianuarie 2026
- De la Netflix la TIFF Unlimited: streamingul în România, între divertisment de masă și film de autor - 14 ianuarie 2026
- UE plus/versus Statele Unite: filosofia politică, realitatea economică și urmările posibile - 12 ianuarie 2026