„(…) ființe de hârtie ciuruită de îndoieli mă spăl de tine de viață te speli / cât mai pot ține în spate curcubeul arc be my imaginary devil of the dark”
Volumul Lidiei Vianu: Poeme Foarte 1 2 3, apărut la editura Eikon, este un adevărat tur de forță prin straturile poetice adunate în ani de experimente moderne, moderniste, prin căutările hermeneutice ale unei cititoare profesioniste a poeziei euro-americane, dar în primul rând un spectaculos dans ritualic al comunicării. Inițial apărut în 1997, revizuit în forma actuală, volumul trebuie citit cu maximă atenție pentru că pune pe parcursul lecturii numeroase capcane cititorului; nu este un simplul „romanț poetic”, cum crede Adrian Alui Gheorghe, iar autoarea nu este doar o „traducătoare”, ci o cunoscută anglistă, eseistă, care a format la rândul ei generații de studenți deveniți ei înșiși scriitori. Spunând acestea, doresc să-mi explic experiența de lectură a volumului, pe care o voi contextualiza, pentru că există o legătură durabilă între acest volum în 3 cărți (1 2 3; Moderato; Foarte) și romanul autobiografic Kaleidoscop. Lidia Vianu este, dacă nu mă înșel, singurul critic care s-a ocupat, în spațiul culturii române, de opera celui mai mare poet modernist, T. S. Eliot, deci nu în calitate de traducător, ci de exeget și nu numai. A antologat și a scris prefețe pline de substanță pentru o serie de poeți britanici și americani (vezi site-ul Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan), ei înșiși parte a cursului de literatură pe care l-a susținut decenii. Pornind de la aceste date, voi aborda pe rând cele trei cărți/părți ale volumului de față, pentru că există diferențe notabile între ele; să mai adaug și observațiile cunoscutului anglist C. George Săndulescu, care scrie în scurta prefață: „Tocmai așa cum a prezis ea, în fața textului literar, omul se luptă liber. Limba rămânând factorul primordial între Om și Text. Iar definiția lui Ezra Pound despre literatură merită atenția noastră a tuturor: Literature is news which stays news”. Ceea ce este perfect adevărat, doar că, dacă Lidia Vianu și-ar fi scris propria prefață, l-ar fi citat pe Eliot (!) și sensul tradiției.
Între teoria fluxului memoriei, terenul fertil al modernismului, și lumea virtuală a computerului se țese o întreagă existență: o căutare a armoniei în numeroase momente de contradicție; și de aici începe povestea care, uneori, dă impresia că narează doar o serie de episoade de iubire. Există în aceste poeme un „el” și o „ea”? Aparent, da, în realitate este greu să distingi între voci: „ora trei noaptea ești acolo și știu gândești înainte visezi înapoi / ploi de secunde grele de așteptare de căutarea din noi / și – you are myself – întrebare / suntem iar noi”. Poemele acestei primei părți/cărți excelează în etalarea celor mai cunoscute „tehnicalități” ale poeziei moderniste, de la „ambuteiaje” lingvistice, la dislocări, fluidizări neașteptate marcate de staze, corelative obiective, „witticisms”, logopoeia poundiană (constatată atât de Ana Olos cât și de Adrian Alui Gheorghe), până la punerea în pagină printr-o dublare a discursului poetic cu imaginea vizuală (phanopoeia în teoria poundiană), ca la poeții metafizici. Acel „tu” poematic subliniază dimensiunea oralității, conferind dinamism oricărui discurs, de la antici încoace! Onirism, da, dar constant în concurență cu realul, cu o topografie precisă – și în acest sens, cititorul poate reface mental geografia în care se mișcă poeta în memorie; sunt locuri care apar constant desenate ca în cazul tablourilor suprarealistului-moderat, René Magritte. De fapt, fiecare parte/carte își are topografia ei, sugerând secvența spațiu-timp.
Celălalt apare uneori în ipostaze incisive, iar imaginea chirurgiei „sufletului” din Tu decizi este una dintre cele mai dramatice, revenind în surdină și în alte poeme. Tristețea, melancolia așteptării (melopeea) cu tot parcursul lor labirintic prin memorie se întrețes cu jocuri lingvistice – ținute cu inteligență și umor dincoace de alunecarea în sentimentalisme adolescentine (vezi Micro și macrocosmos). În această serie de poeme saltul metafizic este marcat prin logica negației (vezi Never say never sau Nu) sau prin asumarea „trenului emoțiilor”: „trenul emoțiilor trece șuierând visezi cu ochii deschiși (…) ceasul interior are rațiunile lui” (Să-mi pierd controlul asupra emoțiilor). Din această perspectivă, această parte a volumului pare o lectură afectivă, foarte personală a literaturii fluxului memoriei. Din aproape în aproape poeta ajunge la the language of the devil the Joycean monologue (vezi Ora noastră) și începem să percepem / citim printre rânduri vocea celuilalt, așteptările lui; și așa se conturează o poveste a poveștii, nu un „romanț de dragoste” ca atare. Nu este deloc surprinzătoare referința la Ulise, personajul homeric, mai puțin joycean în aparență, și, începând cu poemul Ți-am simțit căldura, periplul ulisid revine până la sfârșitul acestei părți, accentul mutându-se pe textualizarea imaginară a călătoriei celuilalt. Citind aceste poeme, m-am întrebat dacă nu cumva Penelopa este creatoarea călătoriei lui Ulise, iar întreaga epopee nu este rodul imaginației sale, altfel decât în celebrul monolog de la finalul romanului lui Joyce, care acoperă alt gen de gol de comunicare. Cu toate acestea, umbra discursului final al lui Molly Bloom se resimte în subtextul dialogic.
A doua parte/carte, Moderato, prelungește într-un fel drumul memoriei sub marca joyceană, iar locul își găsește o identitate: insula Snagov, cu mitologia ei. „Why the waste” narează un presupus dialog al unui Ulise cu o Penelopă despre zădărnicie, risipire, regăsire dar, în primul rând, despre voința celuilalt de a schimba trecutul; saltul metafizic imprimă profunzime recuperării: „(…) evadăm din suntem oglinzi / vedem totul pe dos data filozofică a morții cu capul în jos / în cele șapte cercuri amintirea îngrădește veșnic neîncercată iubirea / deschidem azi timpul adevărat un ochi ți-e curat altul pătat de jale”. Tocmai asumarea unui trecut irecuperabil creează un nod cu numeroase ramificații în cotidian, iar explorările limbajului sub semnul negației – tehnică subtilă a sintaxei și semanticii engleze transmutate în limba română („Fericirea pe care nu o meritam” sau „Nu a fost decât un vis”, cu superba aliterație „era destul să mă atingi ca să fiu fum” – subl. mea) construiesc solid dialogul cu incursiuni livrești care merg până la identificare cu vocea poetică, cum se citește în „My Finnegans-Wake mind”. De fapt, fiecare dintre aceste poeme sub semnul moderato este o lecție a comunicării mediate de textele joyceene, un amor intellectualis împărtășit, dar intrând în coliziune cu realul, de unde și spectacolul suprarealist al poemelor. Între timp aflăm și locul celuilalt, numit tot printr-o referință livrescă: „A sunny place for shady people” (fraza lui Somerset Maugham: „un loc însorit pentru oameni dubioși”, cu trimitere la Monaco). Insule ale singurătății asaltate de un cotidian uneori insuportabil intră într-o corespondență ale cărei resorturi sunt dezvăluite episodic, dar de cele mai multe ori rămân într-un clar-obscur bine dozat poetic.
1 2 3, la care se adaugă 7, cifra magică sub semnul căreia se află și poeta (născută în 7 iulie 1947), cum o spune explicit; urcând treapta cifrei 7, dimensiunea biografică creează din nou un nod cu deschideri spre un alt registru poetic. Începe de aici un traseu deloc ușor de înțeles al confruntării, pianissimo la început, apoi în crescendo, între tema creștină și cea a evreității (biblice): „îmi spui la ureche rugăciuni creștine our father ave maria thy will be done”. Subtil este și poemul „But there was nothing”, o rugăciune stranie în aparență, în care tema 1 2 3 capătă o nouă conotație: „ești crucea de care mă feresc cred tot așa cum iubesc / aici acolo ai mei una eu sfânta treime 1 2 3 și tu departe cu ei / nu înțelegi de ce mă frământă gratia plena spulberată în vânt / pogromuri crucificări”. Cu mai multă pregnanță revine tema acestei confruntări în ultima parte a volumului. Întrebarea dacă există o urmă de speranță în aceste poeme este cvasi-inutilă, pentru că implicit asistăm la o construcție de „hârtie” asumată, așa că orice speculație filozofică sau religioasă se oprește la spațiul unei foi de hârtie sau al unui ecran plin cu pixeli. La urma urmei, Lidia Vianu scrie o lecție de poezie postmodernă sau post-postmodernă extrasă din propria existență intelectuală și biografică; am numit această ciocnire / împletire a eurilor eu biografic, unde cuvântul însuși acoperă sfera semantică destul de complexă a poeziei, începând cu poezia modernă. „Castelele de hârtie” fac parte dintr-un topos locuit de ființe atemporale și aspațiale („Trăim amândoi atemporal și aspațial”) – iată o posibilă definiție a relației poetului, intelectualului cu poezia/literatura. Doar în acest spațiu se pot spune lucruri care nu rănesc, nu dor în aparență, doar aici imaginația literelor, cuvintelor se precipită în noi limbaje și peisaje emoțional-intelectuale: „pe nesimțite m-ai prins sunt ceață fără trup cu visul pe față / te caut ești fum abia acum pornim împreună la drum”. Însă conștiința poetică a Lidiei Vianu sesizează limitele livrescului, și această încercare de evadare o face să nu accepte pariul ludic modernist până la capăt. Un poem care începe cu ecouri argheziene: „Mai sunt doar două ore a încetat furtuna a plouat într-una cu gheață / albeață trecătoare dacă erai aici aveai răceală de înger la picioare”, alunecă într-o viziune cu ecouri filtrate prin W. Blake și Joyce: „ființe de hârtie ciuruită de îndoieli mă spăl de tine de viață te speli / cât mai pot ține în spate curcubeul de îndoieli mă spăl de tine de viață te speli / cât mai pot ține în spate curcubeul arc be my imaginary devil of the dark”. Am remarcat jocul dintre limba română și limba engleză, felul în care Lidia Vianu face să rimeze cele două limbi, ceea ce creează un supra-limbaj poetic romglez. Termenul pe care îl folosesc nu se referă la diversele calcuri lingvistice supărătoare din limba română contemporană, ci la citarea ca atare sau exprimarea poetică în limba engleză cu variate contextualizări.
A treia parte din Poeme Foarte 1 2 3 este inversul numărătorii, și un invers din mai multe puncte de vedere. Dacă primele în două părți poeta Lidia Vianu este în permanentă legătură cu temele și procedeele poeziei moderniste și supratextul comunicării intelectuale asumate, Foarte este un volum în care predomină intimitatea și coborârea într-un peisaj cu apăsate note autohtone – la prima vedere – care mi-a amintit întrucâtva de poezia în limba română a lui Benjamin Fundoianu.
Discursul local, care curge domol, este compensat de recurența „pipei” lui Magritte, ceea ce creează dintr-odată o altă dimensiune modernistă. Una dintre „ființele de hârtie” / vocile din părțile anterioare identifică și un chip, sau cel puțin așa deducem, în figura actorului Christopher Plummer: „te gândești la moarte mă agăț de Foarte nu mă iei în seamă / e doar un joc semeni cu Christopher Plummer”. Foarte conține, într-adevăr un fir narativ mult mai dramatic, o poveste a unor existențe paralele care, în mod neașteptat, se întâlnesc. Jocurile textuale, care nu lipsesc, se limpezesc prin confruntare, pentru că tentația spectacolului poetic se rarefiază.
În această parte poeta pune accentul pe realități istorice verificabile iar medierile textuale trimit și ele la literatura gulagului („O zi din viața lui Ivan Denisovici”); de fapt o bună parte a acestei cărți este construită pe tema ecourilor gulagului românesc: „Nu știi că merg de-a stânga ta cale înnămolită Periprava bocanci grei / ajun de Crăciun în drum spre baracă patul armei cizma rugăciunii” („Captain”). Deținutul politic din orice epocă sau țară își va retrăi anii de detenție cu întreaga lor încărcătură: „câte anotimpuri atâtea pipe fumegânde chipuri sluțite plăpânde / tortura e un fără de timpuri tinerețe prădată iarnă încenușată” („Patru zero nouă”). Gulagul românesc și alcătuirea lui monstruoasă hrănită din frică, suspiciune și tortură apare obsesiv într-o serie de poeme; dialogul nu mai este pur ficțional sau unul ludic intertextual ci la marginea confesiunilor dureroase: „simt iar cum ți-a nins peste carcera tinereții se scorojeau de adevăr pereții (…) mă gândesc cu jale la anii studenției / fata morgana a prieteniei I s-a spus că am denunțat-o la securitate / s-a prăbușit jumătate din restul naivității mele de mult irosite (…) sclipiri de soare apune stăm nemișcați de la amiază neputincioși / veghează toți securiștii din lume de comunism roși” ( „Prima noastră ceartă”).
Foarte pare că gravitează în jurul a două sărbători creștine: Crăciunul și Paștele, ambele descriind în subtext confruntarea dintre creștinătate și evreitate, ambele repere dureroase pentru trăitorii gulagului. „cine ne stoarce clipă de clipă îmbrâncindu-ne unde nimic nu se mai înfiripă/ am putea merge în miez de noapte creștină să luăm ca alții lumină (…) se aține duhul aproape ivire din moarte hai să ne înălțăm pe Foarte / sunt la răscruce de credințe crucifixul bunicii amintirile tale semințe / ieșirea din deșert e așa de aproape (…) nici crucea nici steaua să nu ne despartă” („Ne potrivim”). În alt poem căutarea identității și a convergențelor se deapănă într-un cimitir sătesc: „Noapte fân cer înstelat deschisă poarta cimitirului evreiesc din sat / sus în deal pietre vechi în ebraică șterse de tristețe iudaică / mai către noi lespezi pe românește mărul din Biblie supraviețuiește / în țara vestită Bethleem numită” („Am structură de pensionar”). La fel ca în cărțile anterioare, transcendentul capătă expresie poetică, dar este figurat în limbajul sfâșietor al sacrificiului cristic: „suntem nicăieri afundați în mireasmă retezată ieri ierburi pierite / bântuie a fost pasămite înnoptare în cimitir neființelor bir / le alinăm nerăbdarea îngăduim căutarea cerșesc altă viață / ecce homo răstignire povață (…)” (Idem).
Dacă 1 2 3 este / poate fi citit în părțile anterioare cu diverse conotații, Foarte capătă un sens precis, intens emoțional: este sinonimul iubirii (vezi poemul „Ne potrivim”). În câteva rânduri reapare sintagma 1 2 3, dar de fiecare dată cu trimitere la proba de microfon, la o legătură cu realitatea tangibilă. Cum am menționat deja, „pipa” lui Magritte conturează mesajul poetic punându-l în „mod suprarealist”, ceea ce ține poemele între limitele expresivității moderniste, conferind pendulării între modernism – tradițional acea notă a relativității ironice. Prin această dimensiune, Lidia Vianu se prefigurează în poezia actuală ca una dintre cele mai interesante făuritoare (de la faber) voci ale liricii noastre.
