Cititul perfomativ, zgârie-norii de cărți ca formă de rezistență și debuturi (ne)așteptate
De câțiva ani, a apărut o specie nouă de citit: cititul performativ. Cititul care implică și spectator/i și care de (cele) multe ori transcende afinități elective. Poate dezvălui poziționări ideologice, etice, tot felul de tipuri de apartenență. În mod evident, catalizatorul acestui tip de lectură (cu public, pentru public) și estetizarea acestuia sunt noile media, cu predilecție Facebook și Instagram, dar cititul performativ e un fapt social care, în mod contraintuitiv, nu e chiar atât de nou. În Roma Antică, de pildă, a citi filosofie greacă era un gest elitist, iar în mănăstirile medievale (spații de alfabetizare per se), lectura cu public era și o formă de semnalare a autorității, nu doar semn de generozitate intelectuală. Mai târziu, în epoca victoriană, în saloanele de lectură există o dimensiune morală performativă în titlurile alese, un proto-virtue signaling am spune.
După fiecare târg de carte, în social media proliferază turnurile de cărți – primite ca PR editorial sau achiziționate. Sunt afișate, expuse, etalate volume de ficțiune și non-ficțiune (cele mai interesante turnuri de cărți sunt cele ,,ecumenice” în care vezi coabitări interesante între ficțiune și non-ficțiune) în turnulețe și turnuri ca într-o cursă a înarmării. Metri de cultură, am spune. Ajungi inevitabil să intuiești lucruri despre un necunoscut ori cvasi-cunoscut doar văzându-i pagina de Facebook după Gaudeamus sau Bookfest.
Totuși, noile media au generat nu doar o nouă dinamică în relația dintre autor-cititor, cât o estetizare a lecturii. Cititul devine o activitate curatoriată. De multe ori, copertele sunt plasate în decoruri de vacanță, lângă palmieri sau cocktailuri, lângă hublouri și apusuri de avion sau, cu mai puțin glam, în cafenele sau pe noptiere. Cartea e uneori expusă în spațiul intim, lectura de noptieră devine lectura de dormitor public. Sau cartea apare în cele mai neverosimile contexte, cel mai neobișnuit pentru mine a fost să văd fotografia unei cărți lângă o piatră funerară (nu a autorului, din fericire), fără context. Sau un volum despre Holocaust pe o plajă. Probabil se impunea un nivel de hermeneutică la care nu am avut acces, dar tot m-au crispat și nedumerit alăturările.
E primul an când, pe fondul creșterii cote TVA la cărți, măsură care nu vulnerabilizează doar piața de carte, ci are reverberații în tot ce înseamnă infrastructură culturală, am privit aceste turnuri de cărți drept o formă de rezistență. De rezistență împotriva unei măsuri de austeritate pe care mulți o găsesc nejustificată și fără efecte substanțiale la nivel economic. Pare neverosimil dar sunt țări care au zero la TVA pentru cărți, Irlanda, Marea Britanie și Cehia, de pildă. Bineînțeles, avem și modelul danez, la care ne putem raporta cinic-aspirațional: Danemarca are TVA de 23% pentru carte, semn că nu e neapărat ceva putred acolo, ci că raportat la nivelul de trai și alți indicatori economici, nu e o tragedie.
În acest context, e primul an în care proliferarea bookStgrammerilor și bookTuberilor mi s-a părut aproape salvatoare. Cititori pasionați cvasi-îndeplinesc – cu mai mult sau mai puțin fler literar – rolul unor agenți literari (categorie inexistentă în România): prezintă volume, fac sinopsisuri și recomandări de lectură. Mărturisesc că până anul trecut am privit cu un aliaj improbabil de scepticism și seninătate această inflație a bookStgrammerilor și bookTuberilor. M-am întrebat inițial dacă fac sau nu un deserviciu autorilor, cărților, cititului în sine. Sau dacă reușesc să umple un vacuum de fapt, iar unii chiar reușesc cu succes.
De la distanță, acest tip de dinamică a cititului creează sau chiar forțează proximități: conform uzanțelor, autorii ajung să mulțumească dacă sunt tăguiți, menționați în reels, se ajunge la micro-dialoguri care altfel nu ar fi existat. O formă de industrializare a cititului: sunt numărate cărțile citite pe an, lună, e o competiție a numărului de pagini citite pe zi și presiunea de a termina o carte, sacrificând poate reflecția și înțelegerea profundă a textului. Dar ce le reușește e generarea unui sentiment de incluziune, de comunitate de cititori. Cititul nu mai e un act solitar, de recluziune, ci unul public, de agora, iar asta nu e puțin. În definitiv, încurajează cititul și consumul cultural, chiar dacă pentru nostalgicii criticii literare reprezintă o serie de faux-pas-uri.
Debuturi (ne)așteptate
Pentru mine, cel mai surprinzător și, în același timp așteptat debut a fost al lui Andrei Gogu. Volumul Tatăl meu care ești pe pământ (Litera, 2005) este ceea ce eu îmi doream de mult timp, după un alt volum cu mize similare: volumul de debut al Denisei Ștefan La fel ca mine (Polirom, 2024). Fiecare reprezintă romanul generației născute după 1990, care își spune propriul adevăr și o face cu voleuri de subtilitate, cu cele mai transparente emoții, când inteligent și ironic, când aproape malițios și totuși cathartic.
Marele merit al lui Andrei Gogu e că îi reușește o clivare atent și non-tezist ghidată în teme sociale grave: alcoolismul (tatălui, mutatis mutandis, alcoolismul taților), sexismul, rasismul, drepturile LGBT+, avortul și (lipsa de) educație sexuală, relațiile părinți-copii și, în fine, marile disonanțe între ceea se suntem și ceea cu o obstinație masochistă ne dorim să părem în ochii celuilalt.
În penumbră, dar la fel de puternice, se profilează tema monogamiei – între alegere continuă negociată, dar și condiționare infernală, anihilantă și doliul (cu specificitatea: doliul după mamă) și o altă formă de doliu ,,în viu” – doliul după prăbușirea tatălui în alcoolism: „Cel mai utilizat semn matematic în familia mea a fost minusul. Problemele din manualul de clasa a doua nu au fost despre oameni bogați care-și permiteau să dăruiască prietenilor câte 90 de ananași, ci despre câți mililitri de alcool face o rochie de mireasă. Dar o verighetă? Un cearșaf brodat de mână? Ceasul bunicului? Blana de vulpe? Și mama a fost nebună să stea vreo două decenii cu un asemenea om și să-l creadă de fiecare dată când i-a promis că nu va mai bea. A luat-o de la Dunărea ei și i-a dăruit în București un fluviu de alcool. ”
Debutul lui Andrei Gogu e, pentru mine, semnalul că așteptarea s-a încheiat: romanul generației de după 90 e aici și nu expiază de vină, ci condamnă; nu cruță, dar nici nu așteaptă vindecarea. E literatura noilor dureri, România noilor dureri.
La antipod, Sus e numele tău, Ila (Corint, 2025),volumul Andreei Ionescu-Berechet, reprezintă un debut matur și, din nou, pentru mine, așteptat: autoarea este cunoscută pentru analizele cinematografiei din comunism – Divele lui Stalin și Diva socialistă, iar trecerea la ficțiune istorică s-a făcut catifelat, cu metabolizări stilistice și maturitate compozițională. Dincolo de destinul tragic al personajului, de cruzimea neverosimilă a contextului politic și social, autoarei îi reușește un Buildungsroman cu structură hibridă (inserții de scrisori) care aproape universalizează povestea orfanei de război. Aleasă din cele patru surori să fie dată la orfelinat”, Ila simte de mică cruzimea respingerii, iar microtoposul orfelinatului – cu specii multiple de violență, cu foamea atroce și reveriile dureroase despre mâncarea de acasă dar și cu suroritate compactă, plenară – contribuie în mod fundamental la devenirea ei ca femeie.
„Oare lucrurile unei persoane, felul de a-și așeza cărțile, soiul lor îți pot aduce un portret chiar și vag al omului care este? […] Întorcându-mi din nou narcisist privirea către mine, încep din nou să mă necăjesc. Nu pot participa, sunt exclusă din acest joc. Eu nu am niciun loc și niciun obiect al meu. Hainele de pe mine sunt alese de Maria, au fost mai întâi ale ei, iar din dulap, ce a luat și mi-a dat, din nou, nu a fost alegerea mea. Cărți nu am, așa cum nu am niciun raft și niciun perete unde să îl atârn”.
Există o polifonie a vocilor feminine – mama ei, Maica, Agatha cea foarte iubită, Lica cea loială, Anne Melis, turcoaica mistică la care Ila va sta în gazdă la Constanța. Pariul curajos care îi iese Andreei Ionescu-Berechet transcende reușita unui personaj feminin întreg și demistifică foarte subtil un interbelic despre care sunt colportate mai degrabă imagini edulcorate când, în definitiv, a reprezentat niște decade marcate de sărăcie și suferință, alegeri individuale complicate, antisemitism, analfabetism, infracționalitate, mortalitate infantilă. O epocă în care instituții odios de violente, precum orfelinatele, erau botezate organizațional în cel mai ludic și plin de candoare mod: grădini de copii – când, de fapt, erau niște spații în care coabitau fragilitatea, sărăcia și suferința cu lecțiile de pian și bunele intenții ale Societăților de femei.
