Reacțiile vehemente la anunțul funeraliilor naționale pentru Ion Iliescu au fost, cu siguranță, excesive în formă. Violența limbajului și caracterul disproporționat al unor manifestări nu pot fi justificate. În numele dreptății sau al democrației, nimeni nu se poate transforma în judecător. Și în niciun caz derapajele de limbaj nu pot fi justificate prin apărarea acestor valori fundamentale. Totuși, toate acestea sunt expresii ale unei revolte morale provocată de o problemă profundă a vieții publice: disfuncționalitatea sistemului de aplicare a legii în România, care generează frustrări legitime și creează un mediu propice pentru radicalizarea politică. În cazul de față, Ion Iliescu a fost condamnat post-mortem întrucât justiția a eșuat în a-și face treaba în cei peste 30 de ani pe care i-a avut la dispoziție de la mineriade și până acum.
Disfuncționalitatea sistemului judiciar
Organismele care trebuie să aplice legea în România transmit, prin acțiunile lor, imaginea unor instituții profund disfuncționale. Această percepție nu este neîntemeiată. Procese esențiale pentru viața democratică trenează cu deceniile: dosarul mineriadei din iunie 1990 nu a fost finalizat după 34 de ani, evenimentele din 10 august 2018 rămân fără consecințe juridice definitive, mari dosare de corupție se întind pe ani, iar multe încetează prin apariția termenului de prescripție.
Durata enormă nu este singurul factor problematic. Predictibilitatea judecătorească este, la rândul ei, extrem de scăzută. Hotărâri judecătorești de maximă importanță sunt frecvent răsturnate complet la instanțele superioare, fără ca din aceasta să rezulte concluzii care să ofere coerență jurisprudențială. Sau o responsalizare evidentă a instanțelor ale căror hotărâri au fost invalidate. Această lipsă a unor coerențe minimale de practică juridică se manifestă nu doar în dosarele penale de rezonanță, ci și în procesele civile obișnuite, afectând predictibilitatea întregului sistem legal. Frustrările generate nu afectează doar societatea civilă / organizațiile civice, ci pe mai toți cei care, de-a lungul timpului, au avut orice tip de proces, ca reclamanți sau ca învinuiți.
Singurele procese care par judecate cu celeritate sunt cele care privesc drepturile salariale sau alte venituri ale personalului din Justiție.Această selectivitate în aplicarea eficienței judiciare nu poate decât să erodeze credibilitatea sistemului.
Deși mecanismul MCV al Uniunii Europene a fost ridicat în urmă cu câțiva ani (pentru că, până la urmă, nu putea fi prelungit la nesfârșit!), situația justiției nu este radical îmbunătățită față de anii de dinaintea aderării la UE. Iar eșecul justiției de a participa la consolidarea vieții democratice și a statului de drept se reflectă în mod direct în revolta publică.
Disfuncții în alte organisme de aplicare a legii
Problema nu se limitează la instanțele judecătorești. Peste tot, aplicarea legii e inconsistentă, problematică și generează lipsă de credibilitate. Procuratura, ANAF, ANI, poliția și alte organisme de control manifestă aceleași inconsecvențe.
Un exemplu edificator este dosarul OMV-Petromservice, unde ANAF a luat o succesiune de decizii contradictorii prin care se impunea și se ridica succesiv taxarea cu TVA a transferului de proprietate, care dus, în cele din urmă la o hotărâre finală în urma căreia ANAF, în plină criză bugetară, va trebui să plătească către OMV peste 400 de milioane de lei, echivalentul TVA-ului încasat abuziv, dar asta în condițiile în care ANAF rambursase deja către Petromservice aproape 300 de milioane pe care nu-i mai poate recupera acum întrucât firma se află în faliment de mulți ani. Statul a ieșit de două ori păgubit. Când în joc sunt sume atât de mari (sau, în alte cazuri, când miza politică este majoră) prezumția unor erori neintenționate este greu de aplicat.
Politizarea greu de contestat a Curții Constituționale adaugă o dimensiune suplimentară acestei crize de credibilitate. Când și instanța supremă în materie constituțională pare să funcționeze după logici politice, întregul edificiu al statului de drept este pus sub semnul întrebării.
Alte exemple pot fi găsite în dosarele de la Colectiv, în gestionarea dosarelor privind abuzurile în justiție, sau în modul în care au fost instrumentate dosarele legate de achiziții publice în pandemie.
Statul începe în Parlament
Este greu de spus dacă aceste inconsistențe au ca epicentru sau doar ca un context defavorabil activitatea Parlamentului. (Evident, și pe cea a Guvernului, care prin OUG-uri, se constituie în cea mai importantă sursă de legislație).
Legile sunt foarte prost scrise. Modificările legislative sunt masive, rău programate, cu o capacitate foarte redusă de previzionare a efectelor ce pot fi produse. Volumul de acte normative, în fiecare an, este uriaș, de ordinul miilor. Dezagregarea consistenței juridice, prin legislația de tip „ordonațe-trenuleț”, creează probleme suplimentare în evidența reglementărilor legale și în stabilirea corelațiilor juridice.
În asemenea condiții, aplicarea legii este în mod inerent dificilă.
Însă asemenea teme majore nu și-au găsit niciodată expresia în vreuna dintre campaniile electorale. Revolta publică, în formele ei deosebit de pozitive, care vizează consolidarea statului de drept, sau în formele ei deosebit de nocive, care ia expresie de tip anarhic sau extremist, se concentrează pe aspecte punctuale sau pe expresii și sloganuri. O analiză profundă a lipsit întotdeauna.
Însă nu doar societatea civilă, alegătorii și partidele au ratat o asemenea dezbatere. Nu putem scuza apriori nici instituțiile care trebuie să aplice legea, nici pe cele judecătorești, nici pe cele administrative. Niciuna dintre aceste instituții, nici CSM și nici Înalta Curte de Justiție nu atrage atenția asupra problemelor grave pe care le pot genera legile rău făcute, insuficient precizate sau care sunt de natură să provoace practici juridice inconsistente. La rândul lor, judecătorii și personalul din judecătorii au intrat deseori în greve sau alte acțiuni de protest, dar calitatea legilor nu s-a aflat niciodată printre revendicări.
Revolta morală și limitele sale
În acest context, revolta morală privind funeraliile lui Ion Iliescu, deși violentă și excesivă în formă, devine comprehensibilă. Nu și justă. Nu ne putem transforma în judecători și nu avem dreptul să ne substituim justiției. Însă este de înțeles că, atunci când justiția refuză să se pronunțe definitiv asupra acuzațiilor din dosarul mineriadei, cetățenii să simtă că au fost lăsați fără răspunsuri pe care doar sistemul judiciar le putea oferi. Dacă instanțele ar fi oferit soluții definitive, temeinice juridic, astăzi nu am fi în situația că oricine judecă după propriile posibilități dosarul „iunie 1990”. Și nici pe cel al Revoluției, care, juridic, ar fi trebuit să fie mult mai simplu.
Această frustrare nu rămâne fără consecințe politice. Revolta, mai ales cronicizată, ia forme dintre cele mai diverse. Prima dintre reacții, și cea mai sănătoasă, a fost reprezentată de numeroasele manifestații pentru întărirea statului de drept. Însă progresele foarte lente, ca și numeroasele regrese, au dus la denaturarea unor expresii ale revoltei. De la violența de limbaj, la intoleranță și purism, chiar și atunci când cerințele rămân în spectrul democratic, provoacă mari rupturi sociale. Radicalismul crește chiar și în rândul susținătorilor valorilor civice. Însă nu doar acolo.
Creșterea radicalismului politic și a extremismului poate fi explicată, cel puțin parțial, prin convingerea că legile se aplică discreționar, că există o justiție pentru unii și alta pentru alții. Sigur, persoanele seduse de extremism nu înțeleg întotdeauna mecanismele complexe ale statului democratic sau diferența între cauze și efecte. Nu înțeleg nici că un rău nu poate fi tratat cu un rău și mai mare. Dar, pe fond, inconsistența în aplicarea legii creează un mediu toxic în care extremismul poate prolifera. Iar revolta legitimă se poate transforma într-un simplu și brutal mecanism de retaliere.
Revolta morală și contextul istoric
Ion Iliescu a cerut minerilor să vină în București și să stingă revolta studenților. Dacă acest gest al său avea o violență implicită era un lucru pe care instanțele trebuiau să-l hotărască, și n-au făcut-o. Prețul juridic al unui asemenea gest nu a fost niciodată plătit. Dar, în spiritul respectului față de fapte, prețul politic al mineriadelor a fost. Ion Iliescu, aproape în mod surprinzător, a pierdut alegerile din 1996. Totuși, după doar patru ani a revenit la Cotroceni, votat în bună măsură chiar și de către contestatarii săi din zona civică. Contextul este cel în care forțe mult mai puțin democratice l-au propulsat pe liderul ultranaționalist Corneliu Vadim-Tudor în finala alegerilor prezidențiale.
Acest simplu fapt descrie un context politico-social esențial pentru anii de după căderea comunismului. Fără a fi un lider profund democrat, Iliescu a fost totuși un element de echilibru și moderație în lunga tranziție spre democrație. Contestarea lui vehementă de pe poziții puriste este neproductivă și nu are ca finalitate nici creșterea spiritului democratic și nici buna înțelegere a lumii în care trăim.
Necesitatea unei reforme profunde
Soluția nu constă în mutarea judecății pe rețelele sociale sau în emisiuni televizate. Democrația presupune instituții funcționale.
Revolta morală rămâne justificată atâta timp cât aplicarea legii nu devine funcțională și predictibilă. Dar, pentru a fi eficientă, pentru a putea genera schimbare, este strict necesar ca ea să fie bine informată, să fie conștientă asupra lucrurilor complexe din societatea românească și să aibă ca scop generarea unui echilibru, nu a unor revanșe pasagere. Altfel, deturnarea ei către extremism este un risc major.
Cât timp este etică, revolta trebuie să fie un mediu al dialogului, nu să se transforme ea însăși într-un scurt-circuit al comunicării.
Fără o aplicare coerentă a legii, dialogul social constructiv și previzibilitatea funcționării statului sunt subminat. Iar fără aceste fundamente, democrația însăși devine fragilă în fața tentațiilor autoritare.
Responsabilitatea în exprimarea opiniilor
Chiar și în contexte de revoltă justificată, pertinența exprimării opiniilor, limbajul civilizat și recursul la argumente susținute cu date și informații reale rămân obligatorii. Violența verbală nu repară disfuncțiile sistemului – dimpotrivă, le amplifică și generează noi efecte nocive asupra coeziunii sociale.
Reforma sistemului de aplicare a legii nu este doar o necesitate tehnică, ci o condiție pentru supraviețuirea democrației românești. Până când această reformă nu va deveni realitate, vom continua să asistăm la cicluri repetate de frustrare socială și radicalizare politică, în care toată lumea pierde: instituțiile, democrația și cetățenii.
- Ce filme a propus de-a lungul timpului România la Oscar - 17 februarie 2026
- Țesătura subtilă a artelor textile românești (expoziție virtuală) - 19 ianuarie 2026
- De la Netflix la TIFF Unlimited: streamingul în România, între divertisment de masă și film de autor - 14 ianuarie 2026
„Ion Iliescu a cerut minerilor să vină în București și să stingă revolta studenților…”
Multe clișee, părtinitoare mai exact.
Niște oameni în condițiile în care Liga studenților se retrasese din Piață, o țineau ocupată la trei săptămâni după niște alegeri libere. Și unde nu fusese votat majoritar punctul de vedere al protestatarilor.