Ce au în comun ciobanul mioritic, Major Tom și Icar? Trei figuri care, din registre diferite, întruchipează o tensiune comună între aspirație și resemnare, între zbor și cădere, între destin și alegere. În pofida distanței dintre ele, toate exprimă o manifestare simbolică — aceeași voce care transcende timpul. Acest articol propune o lectură comparativă a elegiei ca formă de continuitate, de la bocetul arhaic la Recviemul german al lui Brahms, de la mitul antic la muzica spațiului. Într-o epocă în care algoritmii modelează viitorul, aceste glasuri ale eternității ne reamintesc că sensul se naște nu doar din date, ci din ceea înțelegem, transformăm și transmitem generațiilor viitoare.
Vocile durerii și speranței: de la Brahms la Pașcanu
În lucrarea Ein deutsches Requiem (1865–1868), Johannes Brahms se îndepărtează de tradiția liturgică a recviemului catolic, renunțând la limba latină și la textul canonic, în favoarea unor versete biblice alese în limba germană, din traducerea lui Luther. Această opțiune transformă partitura sa într-o elegie umanistă — o meditație asupra durerii și speranței.
Spiritul acestei elegii, care transcende formele consacrate, revine — într-o altă cheie — și în creația corală românească. În 1952, Paul Constantinescu compune Miorița, o lucrare pentru cor mixt a cappella, care, nici ea, nu se înscrie în tradiția liturgică, ci în cea a transfigurării orale. Cu titlul explicit al baladei considerate nucleu mitic al imaginarului românesc și versuri preluate din varianta publicată de Vasile Alecsandri, lucrarea este o transcripție muzicală fidelă a textului, de această dată într-un ambitus vocal-simbolic — o reconfigurare subtilă a modelului vocal-simfonic consacrat de Brahms.
Aproape două decenii mai târziu, în 1971, Alexandru Pașcanu creează Bocete străbune, un poem coral cu respirație amplă și profunzime ritualică, înrădăcinat în filonul arhaic al ritualurilor funerare. Spre deosebire de Paul Constantinescu, care intitulează lucrarea sa Miorița și folosește versurile baladei în forma publicată de Vasile Alecsandri, Pașcanu se inspiră din bocetele tradiționale, fără a recurge la textul propriu-zis al baladei. Lucrarea sa evocă ethosul mioritic într-o formă muzicală care nu transcrie, ci reconfigurează acest univers sonor. Lucrarea Bocete străbune poate fi astfel înțeleasă ca o întruchipare afectivă a spiritului Mioriței — nu prin citare, ci prin vibrație interioară.
Miorița, în ambele ipostaze, rămâne un nucleu de gravitație al gândirii artistice românești — o baladă care nu piere, ci se reîntrupează în noi forme de creație, inspirând compozitori, poeți și artiști să reinterpreteze substanța sa pastorală în registre expresive diverse. De la Brahms la Pașcanu, se conturează o linie metaforică a elegiei moderne — una care transcende granițele timpului și spațiului, dar păstrează funcția profundă a muzicii: aceea de a transforma durerea în sens și de a reda trecerea în neființă ca metamorfoză, nu ca sfârșit.
Zborul între mit, muzică și cosmos
Mitul lui Icar, cu rădăcini în Metamorfozele lui Ovidiu, este una dintre cele mai recognoscibile structuri arhetipale ale umanității: dorința de a depăși limitele, de a se ridica la cer, chiar cu riscul prăbușirii. Icar nu este doar un personaj legendar, ci un simbol al neascultării și libertății. Nu întâmplător, această figură a fost reactivată în secolul XX de artiști din cele mai diverse zone stilistice, fiecare oferindu-i o nouă prismă interpretativă.
În zona rockului poetic, David Bowie compune Space Oddity (1969), o piesă în care astronautul Major Tom devine o „figură icariană” postmodernă — dar cu o diferență esențială: el nu zboară din hybris, ci din responsabilitate exploratorie. Spre deosebire de mitul antic, unde zborul este o formă de sfidare a ordinii, Major Tom pășește în necunoscut cu demnitate — ca un militar profesionist, într-o misiune colectivă. El nu sfidează protocoale, nu ignoră avertismente, ci acceptă imprevizibilul. Destinul său este o desprindere lucidă, nu o cădere.
În zona heavy metalului, Iron Maiden oferă o versiune radical reinterpretată în piesa Flight of Icarus (1983). Aici, Icar nu mai este doar „fiul risipitor”, ci un simbol al emancipării adolescentine, iar tatăl — Daedalus — devine „figura autoritară” care trebuie contestată. Bruce Dickinson, solistul trupei, a declarat că a „răsturnat mitul”, transformându-l într-o alegorie a libertății personale și a riscului asumat. Între două expresii ale rockului — poetic și metalic — se poate contura o viziune simfonică, în care zborul se transformă într-o figură de stil orchestrală.
În muzica contemporană, acest ideal capătă o expresie suprarealistă în prima parte a lucrării Harmonielehre (1985) de John Adams. Inspirat de un vis în care un petrolier se ridică vertical din apele golfului San Francisco și decolează precum o rachetă Saturn V — după cum mărturisește chiar compozitorul — Adams construiește o deschidere orchestrală monumentală, în care energia reprimată a modernismului târziu erupe într-o reafirmare a unei psihologii abisale: o adâncime interioară care transcende structura muzicală și o metamorfozează în viziune.
De la elegie la revoltă, de la vis la prăbușire, zborul lui Icar rămâne o aspirație a condiției umane: aceea de a ne ridica, chiar și atunci când știm că soarele arde — ca în Knowing (2009), cunoscut în România sub titlul Numere fatale, unde o erupție solară mistuie Pământul — sau când gravitația unei găuri negre rotative de tip Kerr, precum Gargantua din Interstellar (2014), ne atrage spre limitele timpului și ale cunoașterii.
Continuități afective în muzica memoriei
De la ciobanul mioritic la Major Tom, de la bocetul arhaic la recviemul german, de la mitul lui Icar la zborul orchestral contemporan, pe aripile muzicii nemuritoare se conturează o axă simbolică a elegiei — o formă subtilă de rezistență poetică în fața efemerului. Muzica, în toate aceste ipostaze, nu este doar experiență estetică, ci vehicul de semnificație, arhivă vie a unei umanități care nu încetează să contemple și să accepte.
Elegia, astfel, nu este o simplă lamentație, ci o tehnologie a memoriei: ea transformă suferința în formă, dezintegrarea în ritm, tăcerea în armonie. În această lumină, lucrări precum Miorița de Paul Constantinescu, Bocete străbune de Alexandru Pașcanu, Ein deutsches Requiem de Brahms, Harmonielehre de John Adams sau Space Oddity de David Bowie nu sunt doar creații muzicale, ci punți între lumi — între mit și modernitate, între folclor și cosmos, între vocea omenirii și solitudinea exploratorului.
În cele din urmă, ceea ce le unește nu este doar sunetul, ci vocația de a da glas unei umanități care nu încetează să caute transcendența. Aceste voci, fie ele pastorale, mitice sau cosmice, nu cântă doar despre trecerea în necunoscut, ci despre ceea ce rămâne autentic în noi: dorința de a înțelege, de a transmite, de a transforma. Într-o epocă algoritmică, ele ne reamintesc că adevărata memorie nu este stocată, ci trăită — și că muzica, în formele ei cele mai profunde, nu doar însoțește eternitatea, ci o face recognoscibilă.
- Seasons of Now: muzica unei Europe vii - 6 februarie 2026
- Istorie recentă: Batalionul 21 – Acolo unde se avântă vulturii - 30 ianuarie 2026
- Ziua Culturii Naționale – între moștenire, responsabilitate și meritocrație - 23 ianuarie 2026