Scriitorul fata cu „puterea si adevarul“


Autor: CONSTANTIN COROIU
Cultura nr.:243 / 2009-10-01 / Sectiunea: Cultura literară : texte şi contexte

Într-o „Istorie a literaturii române. Portrete contemporane“, criticul Ioan Holban ia în considerare privind literatura noastra contemporana, o perioada al carei început s-ar plasa la rascrucea deceniilor sase si sapte, el apreciind ca multi scriitori, oficializati, clasicizati, conform canonului timpului, în „obsedantul deceniu“, au murit din punct de vedere literar odata cu „realismul socialist“ care le fusese prielnic.


Proza contemporana ar începe, în opinia sa cu Petru Dumitriu, Marin Preda si Eugen Barbu, între ea si cea moderna interpunându-se, estetic vorbind, sterilul deceniu sase. Dar „Morometii“ si „Cronica de familie“ au aparut în 1955, iar „Groapa“ în 1957, în plin „obsedant deceniu“. Greu de despartit apele într-un relief atât de variat cum este literatura, arta în general, desi problema periodizarii i-a preocupat si îi preocupa pe mai toti istoricii literari din ultimele generatii, cel putin din motive didactice.  Tot în anii '50 a fost asa-zicând canonizat Titus Popovici, un prozator înzestrat cu un talent exceptional, pe care si l-a pus în slujba ideologiei epocii.
Autorul romanelor „Strainul“ (1955) si „Setea“ (1958) ilustreaza perfect ideea teoreticienilor lecturii si relecturii, între care Matei Calinescu, potrivit careia canonul literar nu poate fi constituit, desfiintat sau schimbat de un critic, fie el si genial, de un regim politic etc. Canonul este produsul democratiei „tacute“ a lecturii si, de fapt, a relecturii. O democratie infailibila în care decizia, puterea apartin cititorilor. Numai ei îl pot „îngropa“ definitiv ori pentru o vreme pe un scriitor. Titus Popovici intrase într-un puternic con de umbra mult înainte de disparitia sa fizica, petrecuta în urma cu 15 ani. Posteritatea prozatorului, una ce nu mai trecea dincolo de granita dictionarelor, a cunoscut totusi o oarecare animare. Dar nu ca efect al relecturii romanelor ce îl facusera clasic la o vârsta când altii abia spera sa debuteze, ci datorita aparitiei, în 1998, a unei „parodii de roman“ (Eugen Negrici) – „Cartierul Primaverii. Cap sau pajura“ – si a unui memorial, „Disciplina dezordinii“, un jurnal ratat, dupa judecata prea aspra, generata se pare de resentimente, altminteri justificate, a lui Nicolae Breban.
„Disciplina dezordinii“ este o scriere ce merita sa fie publicata si Alex Stefanescu a facut bine ca a editat-o si a comentat-o favorabil, sustinându-si convingator actul editorial. Se citeste cu un mare interes ce comporta desigur mai multe explicatii, inclusiv de natura conjuncturala. Foarte bine scrisa, cartea nu este nici un jurnal si nici memorii în care evenimentele, faptele, trairile sa fie consemnate, evocate cronologic si „realist“. Cu spiritul sau usor malefic si cu talentul de prozator, Titus Popovici a lasat în manuscris o „minciuna“, o naratiune în care autorul mizeaza pe ambiguitatea unei placeri – aproape perversa – consumata în complicitate cu cititorul. Un psihanalist i-ar putea diagnostica marturiile, plecând de la evocarea unor ascendenti. Portretizându-i fugar pe fratii tatalui sau, prozatorul memorialist scrie despre unul dintre ei, care se numea Sever, ca „era de-o lene metafizica si mincinos la modul poetic, fapt pentru care eu îl admiram, iar mama, când era foarte suparata pe mine, îmi spunea: „Esti leit unchiul tau Sever“. Odata, acesta a aparut la noi, la Oradea, plângând în hohote: «A murit Irina, sotia mea scumpa, si eu n-am un leu de copârseu!» Mama i-a dat toti banii ce-i aveam în casa; unchiul Sever a facut turul tuturor rudelor si cunostintelor si tocmai se pregatea sa intre cu suma la «Pisica albastra», când a dat piept în piept cu varul Anghel, inginer silvic, care mi-a inoculat patima vânatorii. «A murit draga mea sotie, Irina…». «- Bucura-te si veseleste-te, a zis Anghel, ca a înviat! Tocmai am vazut-o târguind la piata…»
În timpul ocupatiei unguresti, Sever a ramas în Oradea, sa pazeasca avutul unor familii înstarite de refugiati. A trait ca în sânul lui Avram, bându-le vinul si vânzându-le lucrurile pâna în 1944, când, desi avea spre 50 de ani, a fost luat catana la honvezi, a cazut prizonier undeva în jurul Vienei; s-a întors peste un an într-o uniforma americana nou-nouta, cu tot felul de «gadget»-uri care i-au asigurat o noua faima printre vecini, iar sfaturile politice pe care asigura ca i le-a dat lui Churchill si de Gaulle le repeta si le îmbunatatea cu atâta convingere, încât îmi facea placere sa arat ca le cred, ca sa le mai spuna o data“.
Avea dreptate mama viitorului scriitor! Nu-i va da el sugestii, ba chiar si sfaturi, lui Nicolae Ceausescu, ca, de altfel, si altor lideri ai partidului si statului? Nu-l aduce el la Bucuresti pe unul dintre cei patru arhitecti ai miracolului economic japonez? Nu este el consultat de Ceausescu în legatura cu epopeea nationala în cinematografie? Apropo, replica pe care fostul lider al României i-o da în legatura cu Avram Iancu este literalmente tulburatoare si definitorie pentru însusi destinul dictatorului. E de mirare ca un intelectual rasat ca Titus Popovici o ia în usor, „în desert“, cum însusi zice, ignorând inclusiv conotatia premonitorie ce o contine. Obsedat, între altele, conform propriilor sale marturisiri, de descoperirea de eroi si de aflarea „adevarului“ despre fenomenul revolutionar-comunist, Titus Popovici, mult mai mitoman decât se cuvine fie si când e vorba de un scriitor, îsi revede propria existenta si cariera, punându-le sub semnul eroismului, Al unui eroism uneori de parada, alteori de doi bani. Aflat mereu în relatii de tandrete sau cel putin cordiale cu PUTEREA, el rateaza constient ADEVARUL. Aceasta este ratarea lui esentiala: ca prozator, mai putin ca scenarist, ambii înzestrati cu un enorm talent, dar si ca om. Surprinzator, citind „Disciplina dezordinii“, ai impresia ca Titus Popovici – sarcastic – nu s-a prea luat în serios ca scriitor, desi e, poate, singurul din generatia sa care n-a avut niciodata „slujba“ si a carui „fisa de cadre“ înscrie, la rubrica profesie, de-a lungul întregii vieti, cuvântul scriitor. A fi însa scriitor înseamna mai mult decât o profesie; înseamna o demnitate. Probabil cea mai înalta. Dar, aidoma multor confrati ai sai de ieri si de astazi, el a preferat alte demnitati. Trecatoare, dar profitabile. A preferat apoi eroismul saltimbancului. Episodul moscovit în care eroul nostru din Carpati, cu buzunarele doldora de miile de ruble, chefuieste toata noaptea la restaurantul hotelului cu niste chelneri si o încheie cu imnul tarist, este agreabil ca literatura. Titus Popovici devine însa de-a dreptul ridicol când vrea sa ne convinga ca astfel a facut fie si o mica revolutie în capitala imperiului de la Rasarit, punând – vezi Doamne! – în stare de alerta autoritatile sovietice si misiunile diplomatice. El, un biet scriitor român, e drept nationalist, dar al carui „realism socialist“ era considerat exemplar…
Titus Popovici este, fara îndoiala, un spirit ludic, care, din pacate, confunda adeseori jocul superior, eventual cu efecte estetice la nivelul operei, cu joaca. El ia lucrurile „în desert“ pâna în clipa din urma a vietii… Nu pare a avea nimic din gravitatea, uneori poate antipatica si, în orice caz, incomoda a contemporanilor sai – Marin Preda, Eugen Barbu, Nicolae Breban, Augustin Buzura sau Stefan Banulescu. Unui mare scriitor, chiar si „lipsa de umor“, care îl oripileaza atât de mult pe Titus Popovici, îi sta bine. Când la faimoasa Junime, elita si caracuda se întreceau cu gluma si cu bataia cu perne, Eminescu se crispa si pleca dezamagit…
Exista însa în „Disciplina dezordinii“ pagini si portrete admirabile. Titus Popovici are stil si are umor. Parca n-ar fi ardelean. Si mai sunt acolo câteva personaje – reale sau inventate, nu importa! – care ar putea tine, asa-zicând, pe umerii lor o mare constructie epica. Gratie orizontului intelectual al autorului, ele se angajeaza nu o data în câte o dezbatere ce aminteste de eroii romanelor lui G. Calinescu ori ai lui Marin Preda. De pilda, acel revoltat, cu un destin tragic, basarabeanul scolit la Kiev si Sankt Petersburg – Pavel Covalenco, care are, pentru Rusia si a ei cultura, o admiratie aproape mistica. „El facea elogiul Rusiei pe care – de asemenea o ura – dar altfel decât pe noi românii: semana cu blasfemia aruncata de cei slabi unei divinitati care-i ignora“. Românilor le reprosa, între altele, ca nu au realizat „nimic temeinic, nimic profund. Superficialitate si obraznicie. Când ati intrat în Basarabia, în 1918, v-ati purtat ca într-o tara cucerita s…t Voi ati privit totdeauna Basrabia ca pe un fel de Siberie, buna sa exilati acolo toate ciurucurile societatii voastre balcanice s…t Priveste-te pe dumneata însuti, jeune homme! La vârsta dumitale, un tânar rus care se respecta facea parte din mai multe cercuri literare, stiintifice si sociale, clandestine bineînteles. Se preocupa de soarta societatii, cauta sa descifreze l'âme du peuple, tandis que vous? Stai pe malul apei, pescuiesti. Au moins, ai intuit vreun semnal, care sa te înfioare? Te-ai cutremurat în fata înteleptei cruzimi a naturii?“ Învatatul doctor moldovean de vita veche face un întreg rechizitoriu: scriitori români, cu exceptia lui Eminescu, „care nu e român…(Dar ce era?, ma înfioram eu. Moldovean – raspundea doctorul. O categorie nu etnica, ci biologica aparte) erau niste pigmei, comparati cu confratii lor rusi… Cosbuc? Da, ar fi ceva de capul lui, dar nu se mistuie suficient, nu se mistuie ca Necrasov! Alecsandri? Un boiernas nevizitat de nelinisti… Rebreanu? Suflet de jandarm austroungar…“ La aparitia în satul bihorean a primilor cercetasi sovietici, Covalenco, Pavel Kondratievici, cum îi placea sa i se spuna – „în vestonul lui lucios de alpaca, pantaloni albi, murdari, cu pince-nez-ul balanganindu-se pe pieptul vestei de pichet, agita palaria de Panama si bastonasul cu maciulie de aur, strigând: „- Au iarasi epoleti! Stalin («Mântuitorul», «Petru cel Mare al acestui veac»!) le-a dat iarasi epoleti. «Slava armatei ruse! Un fierbinte salut, dragii mei!» L-am revazut spre seara, într-un sant, împuscat în ceafa“.
Memorabila figura, acest Pavel Covalenco! Are ceva din marile personaje ale literaturii ruse si din sufletul lor abisal.
„Disciplina dezordinii“ este antijurnalul unui scriitor cu o biografie incomparabil mai interesanta decât opera. Aminteste întrucâtva, ca factura, de „Viata ca o prada“, dar departe de forta, nelinistea metafizica si demnitatea creatorului „Morometilor“…