Dan Coman, Casnicie

Dan Coman, Căsnicie, Editura Polirom, 2015, 248 p.

 “L’adultère, songe Juliette, rien que le mot évoquait le drame bourgeois et le vaudeville poussiéreux” (Nelly Alard, autoarea romanului Moment d’un couple, Gallimard, 2013)

Nelly Alard a luat premiul Interallié pentru un roman, dacă e să reducem motivul, despre adulter: asta în contextul în care motivul (ca obsesie a romanului estetizat) a colonizat permanent literatura franceză, încă de la Laclos. Cumva, oricâte curente ar fi apărut sau oricâte generaţii s-au străduit să revigoreze tematic proza în ultimul secol, obsesia rămâne în picioare: cum se face că în interiorul vieţii moderne (citeşte contemporane) confortul generează infidelitate. Pe cât de veche şi banală tema, pe atât de mult reciclată: cum se modifică peisajul (spre exemplu, la Alard, mediul corporatist şi angoasele noului Paris), cum motivul îşi bagă coada.

Într-un fel, regula se aplică şi romanului românesc. Sunt câteva feluri în care se poate scrie despre familie. De fapt sunt două: utopic şi distopic. Dar cine şi-ar propune vreodată să scrie un roman despre o familie reuşită în care toate lucrurile se întâmplă comod şi converg către binele final? Aproape nimeni. Aşadar, o „carte neagră a căsniciei” (Bogdan Alexandu-Stănescu) este şi romanul Căsnicie al lui Dan Coman. Continue reading

Va putea Uniunea Europeana sa supravietuiasca dupa alegerile din Grecia?

Va putea Uniunea Europeană să supravieţuiască după alegerile din Grecia?

CLAUDE KARNOOUH

 MOTTO: „Străine, du-te şi spune Lacedemoniei că am murit aici, credincioşi legilor ei” (după bătălia de la Termopile)

Ajungerea la putere în Grecia a grupării Syriza, care se prezintă ca o stângă parţial radicală, nu e în sine o mare noutate. Formaţiuni de stânga mai mult sau mai puţin critice au fost alese şi în alte ţări ale Uniunii Europene – vezi Partidul Socialist francez, aliat cu comuniştii, în 1981, apoi Partidul Socialist spaniol ieşit din clandestinitate şi aliat, de asemenea, cu comuniştii, şi iarăşi Partidul Socialist francez în 2013, aliat cu ecologiştii, sau guvernele SPD germane. Ce a venit însă ca o lovitură de trăsnet pe cerul turmentat al UE este faptul că, odată aleşi, oricât de temperat le-ar fi fost discursul, responsabilii din Syriza şi îndeosebi charismaticul său lider Tsipras n-au cedat, până acum, cererilor Bruxelles-ului cu referire la segmentul economic şi social din programul lor electoral. Deci, grecii nu ies a priori din zona euro, dar îşi renegociază datoria aşa încât să contrabalanseze efectele a ceea, din 2010 încoace, s-a dovedit a fi jefuirea sistematică a acestei ţări de către celebra şi hulita Troică (FMI, Comisia Europeană şi BCE), jaf care i-a dus la ruină pe majoritatea cetăţenilor greci (mai bine de o treime dintre ei intrând într-o stare de sărăcie lucie, iar o altă treime având ceea ce se numeşte un trai precar). Căci, oricât de corupte ar fi fost guvernele greceşti de dinaintea Syrizei, mai ales în ce priveşte tradiţia marii evaziuni fiscale, tot nu e de ajuns pentru a explica ori a justifica jaful căreia această ţară i-a căzut victimă. Continue reading

Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici

Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Editura Art, București, 2014, 360 p.

La grea misie se înhamă debutantul Cosmin Borza când își propune reeavaluarea producției poetice a lui Marin Sorescu! În loc să opteze pentru un autor underground, gata să-i permită răsturnări canonice la îndemână, sau pentru unul complicat ideologic, în ale cărui contradicții să-și ascută inteligența (așa cum au făcut mulți dintre criticii generației sale), Borza alege calea cea mai anevoioasă: aceea a reconsiderării unui clasic. Aparent, tânărul critic are în față „un dosar declarat închis și pecetluit cu semnele canonizării”. În realitate, slaba problematizare din ultimele decenii a operei lui Sorescu, tot mai marginalizată în afara „festivalurilor și recitalurilor comemorativ-omagiale”, denotă, într-adevăr, faptul că „poezia soresciană sfârșește mai mereu în ariergardă, fiind inclusă artificial în panoplia învingătorilor”. Continue reading

Ovio Olaru, Pilotul

Ovio Olaru, Pilotul, Editura Charmides, 2014, 84 p.

 „Clişeele cu pornografismul sau măcar pansexualismul, mizerabilismul, visceralitatea şi aşa mai departe sunt nişte inepţii, infirmabile oricând statistic. Mă îndoiesc că mai mult de unul din zece douămiişti posesor de, să zicem, batâr vreo zece cronici semnate de nume serioase va fi folosit vreodată în textele lui un cuvânt buruienos.”(Radu Vancu, în Vatra, Nr. 3 / 2009, Bilanţul douămiismului)

Fie, „a generaliza înseamnă a fi idiot”. Dar, din păcate, a nu generaliza – în ceea ce priveşte poezia ultimelor decenii – înseamnă a nu pune pe masă (a se citi „înţelege”) o obsesie critică a prezentului: venind adesea din partea seniorilor, preluată deseori de congeneri, interpretarea are câteva fire roşii previzibile. Primul este acela că sexualitatea este o constantă în poezia milenaristă. Dar, în plin contrast cu această idee, realitatea modelelor literare ale ultimei generaţii pare să spună că poeţii care „au rămas” în discuţiile actuale nu au abuzat de motiv şi nu au detabuizat excesiv: l-au luat ca fapt normal. Al doilea, minimalismul, este aplicabil (devin tot mai pertinente categoriile) unei nişe.

Discuţia despre sexualitate în poeticile ultimului deceniu vine în siajul liberalizărilor de tot soiul. Însă teoria pornografiei sau a sexualităţii este tricky. Continue reading

Anonima, dar o semnez

Pe ultima pagină din România literară, sub semnătura anonimă „Cronicar”, este muștruluit Marius Chivu, care înțeleg că se îndoise în Dilema veche de realizările guvernului Ponta, ale ICR-ului si ale USR-ului. Marius este pus la punct, amintindu-i-se că a beneficiat atât de deplasări finanțate de ICR-Marga și ICR-Zamfiroiu, cât și de premii USR etc.

Dar faza tare vine abia după aceea, în pasajul care răspunde reproșurilor lui Chivu cum că

„Premiile literare se acorda în circuit închis, șefii își premiază subalternii și viceversa”.

Iată ce răspunde „Cronicarul”:

„Să înțelegem că Pleșu și Chivu sunt subalternii mei, de vreme ce au fost nominalizați sau premiați de USR?”

Curat autodemascare!

Scandalul Premiului Eminescu: numaratoarea voturilor

Mircea Martin susține că Nicolae Manolescu le-a cerut membrilor juriului câte două voturi.

Când s-a întâmplat asta?

Conform listei cu voturile din ultimul număr al „României literare”, reiese că doar Ioan Holban a dat două voturi în primul tur:

 „Votul juriului de la Premiul „Eminescu“ – Botoşani s-a desfăşurat în două tururi. În primul tur, Al. Cistelecan a votat pentru Aurel Pantea, Mircea A. Diaconu pentru Gabriel Chifu, Ioan Holban pentru Gabriel Chifu şi Marta Petreu (fără preferinţă), Mircea Martin pentru Marta Petreu, Ion Pop pentru Mircea Cărtărescu, Cornel Ungureanu pentru Mircea Cărtărescu, N. Manolescu pentru Gabriel Chifu. Au intrat în turul doi Mircea Cărtărescu cu 2 voturi, Gabriel Chifu cu 2 (3), Marta Petreu cu 1 (2) vot, Aurel Pantea cu 1 vot. În turul 2, Al. Cistelecan, Ion Pop şi Cornel Ungureanu au votat pentru Mircea Cărtărescu (3 voturi) iar Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, Mircea Martin şi N. Manolescu au votat pentru Gabriel Chifu (4 voturi). A fost declarat câştigător Gabriel Chifu“ (v. “România literara”, apud “Observator cultural”).

Prin urmare, decurge cu necesitate că opțiunile secunde au fost oferite, la cererea lui Nicolae Manolescu, la începutul turului al doilea în care, conform „României literare”, au intrat Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Marta Petreu, Aurel Pantea

Ce s-a întâmplat mai departe?

Pe baza voturilor anunțate de „România literară”, putem formaliza astfel situația în cele două tururi (acceptând că Manolescu a cerut tuturor criticilor să ofere o a doua opțiune):

 

Cistelecan: turul I: Pantea; turul II: Pantea și Cărtărescu;

Diaconu: turul I: Chifu; turul II: Chifu + ?;

Holban: turul I: Chifu + Petreu; turul Chifu + Petreu;

Manolescu: turul I – Chifu; turul II: Chifu + ?;

Martin: turul I – Petreu; turul II: Petreu +Chifu;

Pop: I: turul Cărtărescu; turul II: Cărtărescu + ?;

Ungureanu: turul I: Cărtărescu; turul II: Cărtărescu+?.

 

Nu cunoaștem așadar cel de-al doilea vot al criticilor Diaconu, Manolescu, Pop, Ungureanu: în total patru puncte.

 

Potrivit comunicatului „România literară”, Chifu l-a învins cu patru voturi pe Cărtărescu (trei voturi).

De aici decurg  următoarele consecințe:

  1. Nici Diaconu, nici Manolescu nu l-au avut ca opțiune secundă pe Cărtărescu;
  2. Nici Pop, nici Ungureanu nu au votat cu Chifu;
  3. Nici Diaconu, nici Manolescu, nici Pop, nici Ungureanu nu au votat cu Marta Petreu – dacă aceasta (două voturi) ar fi avut încă un vot, ar fi fost la egalitate de puncte cu Cărtărescu, detaliu ce ar fi trebuit semnalat în „România literară”.

Deci:

  1. Pop și Ungureanu, nevotând nici cu Chifu, nici cu Petreu, au votat cu Aurel Pantea.
  2. Diaconu si Manolescu, nevotând nici cu Cărtărescu, nici cu Petreu, au votat cu Pantea.

Deci:

  1. Aurel Pantea a avut 5 voturi, cu un vot mai mult decât Chifu, câștigând astfel Premiul Eminescu.

Ceea ce este absurd. Deci,

Ipoteză 1: Membrii juriului nu au fost anunțați de Manolescu care sunt finaliștii, votând astfel în turul al doilea, ca opțiune secundă, cu poeți care nu intraseră în turul al doilea. Ceea ce e suficient pentru a anula valabilitatea votului.

Ipoteză 2: Manolescu a manipulat voturile cum a dorit (inclusiv ascunzând voturi): în această ipoteză, care nu merită dezvoltată matematic (deși ar fi banal), votul e de asemenea lovit de nulitate.

 CUM AR FI TREBUIT SĂ DECURGĂ UN PROCES CORECT DE VOTARE:

Mai întâi, în primul tur, trebuia lămurit votul dublu al lui Holban; fie 1. ori-ori, fie 2. câte o jumătate de punct fiecăruia nominalizat de Holban.

La sfârșitul primului tur, situația arăta astfel (considerând că votul lui Holban fusese împărțit în două jumătăți de punct):

Mircea Cărtărescu –2 voturi

Gabriel Chifu – 2 ½ voturi

Marta Petreu – 1 ½ voturi

Aurel Pantea – 1 vot.

 

Aici apăreau următoarele variante:

  1. Toți cei votați intră în turul al doilea, caz în care membrii juriului sunt anunțați în legătură cu punctajul și exprimă noi opțiuni de vot (câte un vot pentru fiecare critic), ținând cont de noua configurație (caz în care, se presupune, Al. Cistelecan, văzându-și votatul din primul tur clasat fără șanse, ar fi avut toate motivele să activeze o opțiune no 2);
  2. Doar primii doi clasați (sau doar primii trei clasați) întră în turul al doilea: deci Chifu, Cărtărescu (plus, eventual, Marta Petreu). Și în acest caz, Manolescu trebuia să anunțe membrii juriului în legătură cu situația voturilor, trecându-se la o nouă departajare/ votare. Dacă se mersese pe soluția cu trei poeți intrați în turul al doilea, iar noile voturi nu ar fi stabilit un câștigător cu 4 din 7, ar fi urmat un tur al treilea în care câștigătorul era ușor de decis (dat fiind numărul impar al juraților); dacă în turul al doilea ar fi rămas doar doi poeți (Chifu, Cărtărescu), câștigătorul urma să fie ales chiar din turul al doilea.

 

Dar nu s-a întâmplat așa.

Scandalul premiului Eminescu. E prea mult

În loc să fie prilej de festivism inofensiv și plictisitor, ca de obicei, 15 ianuarie 2015 a devenit o mică dată în istoria recentă a vieții literare românești. Nu-mi amintesc, în ultimul deceniu, o mai aprigă încăierare a lumii literare de la noi, cu mișcări de trupe și cu luări de poziție atât de vii. Pe o rețea de socializare cineva vorbea, mai mult sau mai puțin ironic, de un adevărat „11 septembrie” literar – din care bănuiesc că reținea mai mult sensul de cutremur decât cel de atac terorist.

Ce s-a întâmplat și ce e în joc aici, de fapt? Continue reading

Cosmin Borza, Marin Sorescu – singur printre canonici

Cosmin Borza, Marin Sorescu – singur printre canonici, Editura Art, București, 2014, 360 p.

Cum există un anumit tipar al debuturilor în critica literară (în mare parte proiecte monografice sau studii de caz), există şi o formulă prestabilită în interiorul acestora. Studiul monografic pe care îl propune Cosmin Borza în Marin Sorescu – Singur printre canonici permite desfăşurarea unui astfel de argument. În primul rând, majoritatea lucrărilor de gen ţintesc o translaţie de autoritate: plecând de la un autor particular, demonstraţia vizează un cadru general – de obicei teză canonică sau reevaluare a contextului social. Continue reading

Cornel Ban, Dependenta si dezvoltare. Economia politica a capitalismului romanesc: Introducere

O istorie (neo)polanyiană

CORNEL BAN

 Cadrul analitic polanyian are o contribuție distinctă la studiul economiei politice a capitalismului.[i] Teza de la care se revendică școala (neo)polanyiană este că economia nu e un domeniu separat de societate, un fel de dronă neoclasică pe pilot automat, ci este un domeniu încastrat întotdeauna în societate; departe de a fi condiția „naturală” a omenirii, economia capitalistă a fost planificată de stat în zorii revoluției industriale.

Ordinea capitalistă nu este însă statică, ci pendulează între integrismul pieței și coordonare socială prin alte mecanisme decât piața. În această interpretare, statul nu este doar un modest paznic de noapte al ordinii capitaliste, paznic înzestrat cu atribuții minimale, ci un gestionar activ al conflictului dintre tendințele integrismului de piață și rezistența socială la el. Continue reading

Occupy Iași!

Din momentul când am primit telefonul lui Florin Lăzărescu, cu care nu mai vorbisem niciodată, dar care m-a tratat ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață, mi-am dat seama de ingredientele secrete ale FILIT-ului, festival de mare succes de la prima ediție: atmosfera de prietenie și de relaxare, vizibilă în toate manifestările de la Iași. Am văzut, la FILIT, timp de cinci zile, discuții și dezbateri degajate și omenești, fără morgă și fără pretenții – condimentate doar de o anumită (auto)ironie de bun gust. A se vedea în acest sens excelentul logo video al festivalului, dar și expoziția de postere de la Casa FILIT, în care sunt parodiate cu simpatie (a se citi: apropiate de public) câteva dintre cărțile evergreen ale literaturii de la noi și de aiurea. Așteptându-l pe Godot e transpus filmic în așteptarea într-o haltă CFR mizeră, Castelul lui Kafka nu-i decât castelul praghez invadat acum de suveniruri kitsch, în timp ce în alt poster, Gogol mai poate fi recuperat de public doar prin revalorizarea lui în sigla Google. Continue reading

Ovidiu Nimigean, nanabozo & nu-ţi garantează nimeni nimic

O. Nimigean, „nu-ţi garantează nimeni nimic” (antologie), MaxBlecher, 2014, 368 p.

O. Nimigean, „nanabozo”, Cartea Românească, 2014, 110 p.

 motto: „(nu te speria dacă nu mai poţi scrie

poezia nu înseamnă depăşirea producţiei la hectar)”

(ciorna), O. Nimigean, „nanabozo”

 În revista „Timpul”, o încercare lăudabilă de readucere în discuţia actuală a poetului (deci a categoriei autorului) O. Nimigean. Nu spun că nu e necesar, în ultima vreme am avut parte de mişcări ample în jurul cronicii literare (au renunţat, pe rând, mai toţi criticii douămiişti la a mai scrie recenzii, au murit câteva reviste), iar discuţiile par să intre într-o nouă fază de bilanţ poetic. O. Nimigean, evaluat ca poet doar „din mers” în ultima vreme, ca mai toţi nouăzeciştii care au părăsit arena, trebuia să intre (sau să fie băgat) în discuţie cumva: de unde un dosar (de ce omagial, totuşi, nu ştiu) odată cu lansarea antologiei „Nimeni nu îţi garantează nimic”, publicată la Max Blecher în 2014. Însă ceea ce-i va surprinde de-a dreptul pe cititorii acestui dosar, pe lângă aerul de ianuarie aniversar (’80) în presa culturală pe care îl respiră gestul (laudatio premeditat şi nemediat), este lumina proastă în care, involuntar, recenzenţii (parteneri ai unui soi de dialog despre condiţia „poetului bun”) îl pun pe autor. Continue reading

Danut Ungureanu, Marian Truta, Vegetal

Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Vegetal, după o idee de Marian Truţă, prefaţă de Cătălin Badea-Gheracostea, Editura Nemira, Bucureşti, 2014, 248 pagini

În Vegetal, romanul autorului bicefal Dănuţ Ungureanu – Marian Truţă (sau, variantă mai ritmată, Truţă Ungureanu), un familiar al SF-ului românesc va observa imediat omagiul nostalgic strecurat la adresa genului. Continue reading

Shalom Auslander, Speranța: o tragedie

Shalom Auslander, Speranța: o tragedie, traducere și note de Carmen Scarlet, Editura Univers, București, 2014, 268 pagini

Speranța: o tragedie de Shalom Auslander (n. 1970) este prima apariție din colecția Globus coordonată de luciat, autoarea blogului Terorism de cititoare, care își face astfel un come back imprevizibil după câțiva ani de absență din peisaj.

Poanta romanului stă în descoperirea pe care Solomon Kugel, nefericitul personaj central, o face în primele capitole: dl. K o găsește în podul casei în care tocmai s-a mutat pe Anne Frank, înaintată în vârstă, trăind în niște condiții dezgustătoare olfactiv, hrănindu-se cu păsări și cu animale mici (inclusiv cu pisica vecinilor), dar continuând să scrie, să lucreze asupra unui manuscris nesfârșit care ar trebui să o confirme ca scriitoare în raport cu celebrul jurnal vândut în peste 32 de milioane de exemplare.

Umorul lui Auslander este foarte negru și crud – o referință proximă ar fi filmul A Serious Man al fraților Coen, și el o satiră cu multe poante la limită despre universul evreilor americani. La Auslander apar pasaje – legate de ironizarea memoriei Holocaustului sau a politicii Israelului – pe care un non-evreu ar fi ezitat să le aștearnă pe hârtie; pentru o șarjă mai venială, A Serious Man a fost acuzat de antisemitism în legătură cu o presupusă incidență a urii de sine evreiești.

Însă, dincolo de unele faze & fraze aparent discutabile, romanul lui Auslander pune problema amintirii Holocaustului într-un mod eficient prin corporalitatea provocator-fetidă a materializării Annei Frank în podul casei lui Solomon Kugel și prin întrebarea deloc oblică pe care o adresează: dacă așa arată un supraviețuitor (iar supraviețuirea nu a fost niciodată o chestiune de igienă), câți dintre voi ați adăposti-o pe Anne Frank – nu în fanteziile voastre umaniste, ci în viața voastră concretă, în casa voastră concretă?

Speranța este o carte de concept (o bună parte din impact derivă din ideea Anne-Frank-în-viață-și-în-pod), așa că presupun că formatul mai redus al unei novella s-ar fi adecvat mai bine: romanul are unele lungimi și repetiții – desigur, necesare pentru a crea acea angoasă și senzație de paralizie onirică, de impotență in progress din scrierile lui Kafka, dar care ar fi putut fi pierdute fără daune majore. Oricum, am citit-o până la capăt și presupun că n-am s-o uit prea curând.

 

Dan Sociu, Vino cu mine stiu exact unde mergem: review de Adriana Stan

Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Editura Tracus Arte, 2013

review de ADRIANA STAN

Un autor destul de productiv, dacă-i socotim şi traducerile, Dan Sociu a evoluat la pas cu mersul de ansamblu al douămiismului poetic: a început într-un discurs de o directeţe autenticistă nervoasă, a făcut loc prozei în a doua jumătate a anilor 2000, pentru ca apoi să revină la poezie mai experimental, mai reflexiv, cu o anumită moderaţie de sensibilitate. Spre deosebire însă de alţi colegi de generaţie (nişte sclipitori la început Marius Ianuş sau Ruxandra Novac, pierduţi pe parcurs), lui răcirea aceasta de tonus i-a prins bine. Căci, în ciuda unor proze submediocre pe care (doar el ştie de ce) insistă să le scrie, Dan Sociu şi-a păstrat nu numai capitalul de simpatie, consfinţit acum câţiva ani în premii/topuri şi rămas activ între timp, ci şi resursele poetice. Continue reading