În cadrul unui dosar dedicat de revista „Vatra” (no. 1-2/ 2013) situației învățământului românesc mi-a atras atenția un excelent articol semnat de Cosmin Borza și Claudiu Turcuș – „Învățământul românesc între mitologie și simulare”. Cum „Vatra” se găsește cu o anumită dificultate, iar site-ul său i-ar inspira lui Heidegger noi unghiuri de atac asupra problematicii nimicului, ofer în continuare câteva extrase din articolul lui Borza și Turcuș. 

Despre învățământul preuniversitar.

„Învățământul bazat pe competențe și centrat pe elev constituie subiectul major al tuturor reformelor postdecembriste. Conținuturile, zice-se, îl tâmpesc și-l extenuează pe elev, abia dobândirea competențelor deșteptându-l întru devenirea lui ca ființă socială. (…) conform ideologiei reformatoare, adolescentul nu trebuie doar să știe (savoir), ci să știe să facă (savoir faire), pentru ca, în final, să atingă dezideratul deodată inefabil și programatic: să știe să fie (savoir être). Numai că, tocmai aplicarea acestei viziuni s-a dovedit de-a dreptul incompetentă. De la clasa a cincea până la a douăsprezecea, programele au fost trunchiate în litera și foarte puțin în spiritul filosofiei didactice menționate. De vreme ce conținuturile sunt răul absolut, ele au fost supuse unui proces de exorcizare. De pildă, luând ca etalon limba și literatura română, la gimnaziu nu se mai studiază autori și opere literare, ci doar fragmente de text menite a servi drept suport pentru consolidarea unor deprinderi discursive generale. Valorile culturale și simbolice ale literaturii rămân doar amintiri dintr-o epocă de aur. Cu toate acestea, ghiozdanele se cântăresc și rezultă perpetuu o programă mult prea stufoasă, care se cere degrabă ușurată. La nivel de conținut, bineînțeles. Nici liceul n-are alte pretenții. Și aici, elevii, părinții, rudele, acompaniate de tot soiul de ONG-uri reformiste de rit european, se declară indignate de cantitatea uriașă și «inutilă» de informație exercitată asupra bieților școlari. În schimb, cine consultă documentele constată că, pentru a depăși bacalaureatul la română în 2012, un tânăr n-ar trebui să cunoască mai mult de vreo zece poeme, șase romane, o nuvelă, două piese de teatru, un basm. Totul, după patru ani de mers la școală! (…) Iată cum marota competenței presupune o drastică diminuare a conținuturilor – proces în permanentă radicalizare – care, de fapt, nu face decât să camufleze o realitate alarmantă: sporirea incompetenței, dezinteresul accentuat pentru construirea unui orizont cultural, delegitimarea dimensiunii intelectuale a formării.”

Despre învățământul universitar.

„Cândva, universitarul era un specialist, astăzi, doar câțiva reflectă subiectele predate în publicații colective sau de autor. Chiar și în cele patru mari universități naționale (București, Cluj, Iași, Timișoara) a pătruns o categorie de cadre didactice fără activitate științifică relevantă. Destui profesori/ coordonatori de doctorate e pot lăuda cu o singură carte substanțială – dacă se pot! –, activitatea lor academică rezumându-se la jurnalism cultural, adesea în reviste orășenești. Suporturile de curs litografiate sunt adevărate rarități, iar syllabus-urile, adesea, nu ar avea cum să treacă nici măcar de cea mai indulgentă comisie. Dar amurgul acestui mit (al specialistului) a cunoscut punctul critic de manifestare abia în ultimii ani, când bursele postdoctorale au devenit fenomen de masă. Aceste retribuții consistente impun diseminări științifice pe măsură: studii publicate în reviste cotate CNCS, ERIH, ISI și participări la prestigioase conferințe internaționale. Or, peste cea dintâi categorie s-au suprapus pagini semnate în gazete culturale, altfel respectabile: cronica de carte punctează câte o cercetare teoretică, eseul memorialistic, cu vagi inserții intelectualiste, prețuiește cât un studiu articulat, iar notele de călătorie pretind reflecții acumulate prin bibliotecile lumii în costisitoare stagii de mobilitate. Totul pentru propășirea cercetării, pentru formarea continuă a specialiștilor.”