Straja dragonilor


Autor: MIHAI IOVANEL
Cultura nr.:231 / 2009-07-09 / Sectiunea: Cultura literară : prezentări editoriale

Ion Negoitescu,Straja dragonilor, editia a doua editie ingrijita, prefata si note de Ion Vartic, cuvant inainte de Ioana Parvulescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009


Ion Negoitescu nu a ignorat regula nescrisa a criticilor literari romani, aceea de a comite memorii sau alte forme ale scrierii autobiografice. A apucat sa puna pe hartie, in ultimii ani de viata, doar primele doua capitole ale memoriilor: ele au fost publicate intr-un volum aparut sub titlul „Straja dragonilor“ (prima editie – Cluj, 1994).
Ion Negoitescu a fost un scriitor si cititor rafinat. Ion Negoitescu a fost homosexual: la fel ca acela anterior, acest detaliu nu evolueaza, in autobiografia-i partiala, in travesti. Dimpotriva: ambitia autorului e de a izola fotogramele procesului prin care homosexualitatea proprie s-a transformat, dintr-o elasticitate dubitativa, in obiectul unei propozitii afirmative; de a spune cat mai nealterat povestea unei ambiguitati initiale care se instaleaza intr-un dispozitiv.
Si povestea aceasta chiar se desfasoara, de-a lungul celor doua capitole (ce ajung pana la sfarsitul adolescentei), cu cruzime autoscopica ce pare de neinteles. Sexele soldatilor sau servitorilor amusinate cu aviditate, necunoscutii pipaiti in obscuritatea cinematografului, harjonelile homoerotice cu copii sau adolescenti de varste apropiate, melancoliile provocate de diversi pe care ii doreste inca neclar, indiferenta provocata de un baiat mai mare care ii suge penisul intr-un closet – toate aceste gros-planuri focalizate de memorie sunt livrate cu o fervoare netulburata, alaturi de altele similare, proxime sau diferite: relatii despre diverse personaje familiale, primele incercari literare, un vant tras in societatea din casa parintilor, cartile citite etc.etc.
Enumerarea anterioara ar putea parea ca mixeaza categorii neasortabile. Dar identitatea personajului Ion Negoitescu eludeaza astfel de precautii. Evident, nu sustin inacuratetea cum ca regiunea sexuala ar determina-o pe cea literara, sau invers. Ci doar ca la Negoitescu ele au o tulpina comuna: aceea instinctuala. Urmatorul fragment poate fi consultat ca simptom: „in afara de parinti, eu n-am iubit decat prin simturi. Iubirea «morala» nu are nici o consecinta asupra cui se naste dintr-insa; insul respectiv poate fi, de la inceput pana la sfarsit, prada instinctelor.“ (pag. 60)
Nu mi-am putut reprima vreodata un anumit sentiment de perplexitate in fata inexactitatii de a vedea in Negoitescu mai mult decat un cartofor al literaturii – lipsit de geniu, dar nu si de aparentele lui. Poezia lui – un placebo servit iluziei de a-l continua pe Ion Barbu. Cartile de critica – semipreparate etalate pe masa unei „Istorii a literaturii romane“ (cand primul si singurul volum al acesteia a aparut, s-a dovedit, oroare/ eroare culinara, a fi el insusi un semipreparat). La „Straja dragonilor“ am fost frapat de identitatea de structura dintre aceasta autobiografie si poemul „Uvedenrode“ al lui Ion Barbu: o proliferare didactica a sexualului (daca nu chiar a obscenului) pilotata de un patos muzical/ liric pe harta unui scenariu obscur sau orb. Aceasta asociere m-a facut – probabil fictionalizand puternic – sa vad in Negoitescu-memorialistul altceva decat un estet deceptionat care doreste sa ofere, inainte sa moara, o ultima provocare (Ion Vartic isi aminteste in prefata cartii cum exclama, „cu o satisfactie copilareasca“, „Asa ceva nu s-a mai scris la noi!“; de altfel, megalomania unicitatii sale a fost o calitate constanta a lui Negoitescu). Adica am continuat sa vad in el asta, numa ca forma perceperii s-a modificat: morga dandy-ului s-a scurs in dezordinea euforica a unei fiinte conectate la o tulpina organica ce o iriga printr-un flux frenetic, vital, elementar.   
Pulsiunile interfetei cel mai expuse/ vizibile ale ei (aceea a esteticului) se neutralizasera catre sfarsitul vietii; dezinteresul pentru terminarea „Istoriei...“, orientarea catre imediatul politicului, batranetea, boala sunt tot atatea indicii. Incepand sa isi scrie autobiografia, recuperand prin ea tulpina instinctelor pe care prin viata lui nu a facut decat sa le caligrafieze, Negoitescu a regasit probabil pulsul acelor emotii care l-au facut sa se simta, ca oricare altul din lumea asta, fericit sau mizerabil. Si-a regasit prin paginile pe care le scria fericirea si nefericirea, secretiile intime, s-a reintegrat in armoniile obscure si perverse ale universului sau; si a continuat sa-si traga viata din contractiile acestui puls regasit, pana cand acesta a incetat pentru ultima oara sa mai bata.