Istoria mare a celor marunti


(cu scroafa în roaba nationala)

Autor: NICOLAE COANDE
Cultura nr.:201 / 2008-11-27 / Sectiunea: Cultura cultura literara :

Când am aflat chiar din gura lui, desi în general e atât de discret, ca a fost nominalizat anul trecut la premiile CRP, mai întâi am fost mirat. Mirat, dar bucuros în acelasi timp. Cum adica, se pricep ziaristii la proza? Au avut ei, cei din juriul CRP, rabdare sa citeasca macar câteva din micile bijuterii scrise într-o gazeta din sud de un prozator care cu un an înainte luase Premiul Asociatiei Scriitorilor din Craiova pentru cea mai buna carte a anului? Uite ca avusesera – si editorialele aparte ale lui Cornel Mihai Ungureanu fusesera recunoscute la nivel national.


Premiul tot nu l-a luat: juriul, curajos doar pâna-n „finala“, nu a avut forta sa taie nodul gordian. În fond, poate ca de-asta sunt bune juriile: sa nominalizeze ce este mai bun în sezonul curent, dar sa-si dovedeasca limitele când vine vorba sa decida pentru viitor. Asa ca au lasat-o în coada de peste (Bruce Lee nu-l bate pe Van Dame…).
Acum ca articolele sale sunt reunite într-o carte cu titlu aparent de povestiri pentru copii („Recreatii cu Babi“, Ed. Brumar 2008), se poate vedea ce a scris Cornel Mihai Ungureanu în ultima vreme la „Gazeta de Sud“ si în „Suplimentul de Cultura, editia de Oltenia“: mici bijuterii reflexiv-melancolice pe teme foarte practice (cine cumpara volumul face o afacere: da bani pe un ziar si ia o carte). Iar scriitorul craiovean care-l caina ca-si iroseste fortele cu lucruri putin importante în presa cotidiana va avea ocazia sa-si dea seama, prea târziu, cum ne-a pacalit Cornel pe toti, si pe cititori, si pe sefii lui de la gazeta: cu totii am crezut ca scrie articol si, când acolo, el facea literatura.
Comentariile sale se transforma pe nesimtite în poveste, cu personaje care mai de care mai pitoresti si mai hâtre, peste care împarateste unul, Babi, ce pare sa detina o întelepciune care vine din afara zonei asteia. Un fel de Svejk cu doxa de gânditor. Uneori, citind sa vad ce mai zice Babi, mi se parea ca a trait cândva si acum vorbeste prin mediumul care este Cornel. Alteori, îl auzeam cum comenteaza întâmplari si fapte contemporane si realizam ca e vecin, totusi, cu noi. Parea un vechi, si totusi din lumea noastra recenta.
Babi mi se pare un heteronim al lui Cornel, mai ceva decât heteronimii lui Pessoa: cu viata lui proprie, cu vorbele lui mucalite, cu ideile lui paradoxale, cu scepticismul lui tonic, de ins care urmareste cum trece istoria pe sub gardul lui, cu „rezolutiile“ fabuloase pe care le pune nonsalant pe lucruri, pe oamenii ce-si duc traiul zilnic pe „globul pamântesc care e România“: cum ca votca si-ar pierde gradele pe masura ce o bei, dar securistii nu, ca prunii ar fi fost, poate, o solutie în locul palmierilor din centrul Craiovei, ca satisfactia cea mai mare în viata a unui om cinstit este sa-i vada pe altii cum muncesc, în timp ce tu stai si cugeti. Dar Babi nu e golan, cum v-ati putea închipui, ci un moralist care observa atent caracterele ce-i trec prin fata ochilor, un martor al istoriei mici, un însotitor al lumii care se coace si se lasa mâncata de poftele noastre (atunci când nu ne manânca ea pe noi). Si aici e meritul si excelenta articolelor lui Cornel Mihai Ungureanu: ca face dreptate si credit istoriei mici în lupta inegala cu istoria mare, ineleganta cum se dovedeste cea din urma, în care s-au suit alesii românilor dupa 1989 – ca scroafa din Pielesti în roaba în care fusese dusa la nunta cu vierul din sat. Atât de mult i-a placut Dânsei întâlnirea cu Dânsul, ca a doua zi s-a urcat din nou în roaba, guitându-si stapânul s-o plimbe iarasi într-acolo. Istoria româneasca, doamnelor si domnilor care nu va plimbati cu roaba, e o Scroafa ce se vrea plimbata în vehicolul cu o singura roata pâna în cocina alaturata, unde o asteapta un domn cu rât puternic.
Tot ce tine de politicul porcin, dar si intelectual-afanisit al vremii noastre, cu personaje cu rât partinic ce populeaza parlamentele, guvernele, editurile, televiziunile si ziarele epocii, este filtrat de Cornel Mihai Ungureanu printr-o sita fina a memoriei: e o anamneza individuala, precisa, la care participa memoria colectiva, prin spusele memorabile ale unor oameni  anonimizati de propria-le modestie (tanti Dida, tanti Sanda, tanti Marta, Luigi, unchiul Petre, epopeicul Babi), fara pretentii de a sari peste umbra lor. De altfel, matusile lui Cornel îmi par la fel de credibile precum cele ale lui Cosasu si chiar mai valabile, esteticeste vorbind, decât matusa lui Adrian Nastase.
Uneori, tonul acestor editoriale abil camuflate în proza parca vine din nuvelele lui Salinger, cu acea liniste care prevesteste furtuna din sufletul unui adolescent care se uita putin la soare pentru ca apoi sa se sinucida. Dar furtuna lui Cornel se amâna, caci el, ca un baiat cuminte interpretat cândva de Dan Nutu, pune, în ciuda luciditatii cu care scrie fiecare cuvânt, un curcubeu peste toate stimele lumii. Memoria lui buna, ca si inima sa loiala puritatii lumii, face dreptate celor care sunt sarea pamântului de o maniera ce refuza natural contondenta. Cornel scrie asa cum i-ar placea probabil lui Havel, cel care a scris cândva un eseu celebru azi: aaPuterea celor fara de putereaa. El pare sa creada în sententa de tip budhist dupa care bataia aripilor unui fluture la antipozi provoaca un tsunami lânga coastele maritime ale Americii. Face si asta parte din arta prozatorului – sa nu-si urasca personajele, desi poate sa râda cu ele si de ele, indiferent ca e canalia care-si iubeste patria pe bani (sau bonuri de masa), artistul gelos pe „femeile“ lui Cartarescu, soricelul care, beat, vrea sa manânce pisica sau sarpele boa cu cap de om (politic).
Cartea lui Babi este alcatuita din recreatii mari si mici, ca la scoala generala unde învatam (între recreatii) adunarea si scaderea, citirea, faceam gimnastica, muzica si instructiune civica. Si mai si chiuleam. Toate acestea sunt prezente în carte, în chip de capitole, si autorul vrea poate sa ne sugereze ca suntem cu totii, mai mult decât am putea crede, înca în perioada când socotim pe degete cât fac unu si cu unu, vocalizam nazal sau ne ascundem sub banca mâinile cu unghiile netaiate pentru a nu fi pedepsiti de „domnu“ Vucea“. Viata ne pune adesea în fata acestor operatii simple în care putem ajunge la adevarul versului eliotian din poemul „Miercurea Cenusii“: „… Acesta e pamântul / Pe care-aveti, bucata cu bucata / A-l împarti. Si împartirea-i una, aici, / Cu adunarea“. Acesta ar putea fi si avertismentul secret al cartii lui Cornel Mihai Ungureanu, desi autorul, stie toata lumea, nu da avertismente, nu plaseaza verdicte, nu judeca (pentru a nu fi judecat!). El noteaza cu grija doar, ca un prozator profesionist ce este, ce spun oamenii când cred ca nu sunt ascultati: literatura e în fata noastra, ca si lumea, nu trebuie decât sa întindem mâna dupa fructul ei, chiar daca uneori degetele ne ramân agatate în spini.
Dar care este fructul lumii asteia? Ar putea fi tineretea, dublata de iubire, acei ani în care totul pare posibil, desi este „anotimpul cel mai penibil în viata“, cum suna versul unui poet italian. Cornel Mihai Ungureanu este un autentic nostalgic dupa Eden-ul copilariei, cum îl arata inclusiv fotografia de pe coperta, în care se odihneste meditativ lânga ditamai ghiozdanul de „scoler“ silitor: ca orice scriitor, stie ca izvorul cu apa vie este înca acolo, în gradina unde ne tragem sufletul dupa ce am scapat de orele de aritmetica si citire.
Din seva acesteia, ca si dintr-o updatare (mai sa fie!) a stratului de povesti din noi, îsi trage scrisul sau autenticitatea si farmecul cuceritoare.