Ce pret au scriitorii?


Autor: C. STANESCU
Cultura nr.:173 / 2008-05-15 / Sectiunea: Cultura revista revistelor :

Desi trecut prin multe, dl Mircea Radu Iacoban nu înceteaza sa se mire, (semn de tinerete spirituala), ba, cum spune într-o rubrica de Atitudini din „Saeculum“ (2/2008), „am ramas tablou“. De ce a ramas „tablou“ dl Iacoban?


Cum se-ntâmpla, descoperim la urma, când nimic nu mai e de facut, lucruri în preajma carora am trait, dar pe care nu le-am vazut. Nu-i o scuza, ci o acuzatie: traiam cu ochii cârpiti sau orbi de-a binelea ! Se întâmpla sa fim contemporani cu mari scriitori „interbelici“, unii dupa gratii, altii în detentie la domiciliu, ceilalti liberi sa taca si sa scrie pentru sertar : cu totii ne-au ramas straini, ca si necunoscuti. Se întâmpla sa fie arestate si cartile, când nu arse, puse la fondul secret : habar n-aveam, citeam în tiraje de masa peripetiile lui Pavel Korceaghin si epopeea micului turnator devenit erou, Pavlik Morozov, si râdeam cu gura pâna la urechi de bataia sora cu moartea pe care neamul femeiesc dintr-un aul i-o administra activistului pur si dur din „Pamânt destelenit“. Capodoperele zaceau în carantina, în timp ce noua maculatura era onorata cu premii de stat ale RPR : citind mai multe „calupuri“ de documente privitoare la prezenta intelectualului român în arhivele comunismului, dl Mircea Radu Iacoban da de „Lista scriitorilor distinsi cu titlul de Laureat al Premiului de Stat în perioada 1949-1963“, un simplu tabel cu 72 de nume ale unor condeieri de mult trecuti la cele vesnice. „Premiul de Stat, repede desfiintat de Ceausescu, încununa, teoretic – scrie dl Iacoban – cele mai reprezentative creatii românesti din toate domeniile. Valoric, oscila între 50.000 lei si 20.000 lei, în functie de clasa premiului, într-o vreme în care salariul mediu pe economie abia trecuse de 500 lei.“ Dar surpriza „uimitoare“ vine abia acum : „din 87 de «opere», una singura as zice ca merita distinsa cu un premiu national: «Morometii» lui Preda (vol. I., laureat în 1957). În rest, doar gunoi caznit …“ Gunoiul, adica maculatura literara, ca sa fim pudici, era la mare pret : pretul intelectualitatii române în ochii noilor conducatori ai statului de atunci. Desi regulamentul stipula clar ca Premiul de Stat ti se poate conferi o singura data în viata, dl Iacoban observa ca zelosul pe acea vreme Dan Desliu „l-a obtinut si în 1951 (cu rizibilul poem «Lazar de la Rusca») si în 1952 (cu si mai rizibilul «Minerii din Maramures»), Baranga, în 1952 si 1954, V. Em. Galan în 1952 si 1955, Davidoglu si Jebeleanu, în 1952 si 1954.“ „Baragan“, „Cetatea de foc“, „În satul lui Sahia“ sunt rasunatoarele capodopere ale maculaturii literare pentru care autorii au primit Premiul de Stat, sume de o suta de ori mai mari decât salariul mediu pe economie în acea vreme : dupa munca si rasplata. Printre creatiile premiate, se mai mira dl Iacoban, „nu se gasesc, de samânta, si texte probând oarece valoare – doar scriitorii în cauza n-au produs numai rumegus literar – ci, totdeauna, acelea care aveau sa-i coboare în penibil: «Mitrea Cocor» (Sadoveanu), «Meridiane sovietice» (Bogza) s.a. Ies în evidenta si mismasurile epocii: pentru a-si asigura succesul, scriitori cu solida experienta trebuiau sa recurga la «colaborari» cu marii politruci ai epocii. Cezar Petrescu a trebuit sa obtina semnatura «co-autorului» Novicov, altfel    n-avea sanse cu scenariul «Nepotii gornistului», Baranga s-a cuplat cu N. Moraru, semnând împreuna primitiva piesa «Pentru fericirea poporului», Crohmalniceanu cu Vitner si tot asa înainte“. Întristat, dl Iacoban varsa o lacrima neagra pe lista scriitorilor distinsi cu titlul de Laureat al Premiului de Stat în perioada 1949-1963 : „Vreme de 14 ani, o întreaga literatura nationala, ras-îndrumata, cocolosita, înghiontita, consistent sustinuta material si – corolar! – încununata cu premii instituite în numele statului român n-a izbutit sa furnizeze posteritatii decât un singur titlu – si acela fara unanima apreciere azi! A macinat 14 ani în gol moara literaturii române, daca ar fi sa luam de bun inventarul ierarhizat din premii oficiale. Ideal ar fi sa se poata spune ca nu conteaza ce s-a premiat, existau, la sertar, opere de greutate, altele tocmai se plamadeau din mers. As! Sertarele, goale. Dupa «Mitrea Cocor», Sadoveanu n-a mai dat nimic («Nicoara Potcoava» e reluarea „Soimilor“, din 1904), Arghezi, dupa premierea «Cântarii omului», asisderea. Premiul de Stat n-a fost, pentru scriitorul român, elixir de viata (literara) lunga, ci mai degraba i-a marcat sfârsitul…“ În cercetarea ce însoteste capitolul financiar al existentei scriitoricesti în acele vremuri, autorul (Alexandru Murad-Mironov) îi plaseaza pe acesti intelectuali „între categoria oamenilor obisnuiti si cea a conducatorilor, din punctul de vedere al privilegiilor de care se bucurau“. Nuantarile se impun si dl Iacoban, care stie atâtea, corecteaza tabloul: „Cel putin din punct de vedere material situatia scriitorului s-a modificat profund dupa 1965, situatia degradându-se an de an. Desigur ca-s exagerate si nemeritate sumele încasate de Beniuc pentru minunatele carti «Poeme despre Uniunea Sovietica» si «Partidul              m-a-nvatat», ambele aparute în 1954, dupa cum evident supraevaluat a fost volumul «Marul de lânga drum» (1962), onorat cu echivalentul a 60 de salarii medii brute. De necrezut sunt retribuirile lui Sadoveanu, ce se bucura de un venit mediu lunar însumând 47.594 lei, într-o vreme în care salariul celorlalti muritori se învârtea în jurul sumei de 600 lei. Pâna si mostenitorii scriitorilor decedati, care n-avusesra când si cum «sa se vânda» regimului, primeau sume mai mari decât totalul onorariilor încasate de respectivii autori de-a lungul întregii vieti : urmasii lui Caragiale – 228.926 lei, Agârbiceanu, 200.413 lei s.a. Ar mai fi, însa, de spus ca retribuiri consistente reveneau câtorva «vârfuri», restul scriitorimii trebuind sa se multumeasca cu venituri mai modeste, dar, oricum, onorabile.“ Dar privilegiatii, ei cum se vindeau? Ei ofera, nu se mai mira dl Iacoban, „spectacole de jenanta arghirofilie“. Cunoscut ca atare si în interbelic, când condeiul îi luneca frecvent spre cine da mai mult, Arghezi „a conditionat scrierea tabletei «O lacrima, la moartea lui Agârbiceanu», de retribuirea cu 1.000 de lei. Beniuc s-a bucurat : «Bine ca n-au fost doua lacrimi!». Iar Sadoveanu se spune ca n-a semnat „Apelul pentru pace“ pâna n-a primit 2.000 de lei !“ În afara de acest mod de retribuire a muncii literare, mai existau si alte sume si avantaje : „premii literare, case de creatie, calatorii în tarile socialiste, documentari platite s.a. Din acest punct de vedere – noteaza Mircea Radu Iacoban – se poate vorbi de o evidenta involutie în perioada ce a urmat – daca nu, cine mai stie, de o anume aducere catre normalitate“. Sa comparam cu situatia de azi ? – se întreaba dl Iacoban. Sa comparam, de ce sa nu comparam ! Am putea descoperi ca si în libertate cine „se vinde“ mai bine, mai atasant, pâna la urechi si pâna peste cap, se bucura de onorarii si privilegii pe masura ? Întrebarea ramâne deschisa, dar cum în general salariile, onorariile, primele etc. sunt în chip democratic discrete si confidentiale, ma tem ca totalul e greu de facut. Dl Iacoban constata ca dupa 1965 în general situatia veniturilor scriitoricesti a involuat: „Repede premiile de stat s-au desfiintat. Premiul Academiei era, în 1964, în valoare de 200.000 lei, suma enorma în epoca. Am primit si eu premiul Academiei Române, în 1977: o diploma tiparita pe-un carton albastru si nimic altceva. Din lunga lista a caselor de creatie ale scriitorilor încet-încet, una dupa alta, au disparut cele mai importante  Pelisor, Bran, Buftea, Olanesti, Calimanesti, Balcesti, Tusnad, Eforie, Govora, Mangalia, din 15 ramânând numai patru. Drepturile de autor, în sine, nu s-ar fi redus, dar sumele totale repartizate editurilor pentru onorarii au scazut an de an, asa ca degeaba îti dadea legea dreptul la cutare suma, daca editura    n-avea cum s-o plateasca. Tirajele s-au plafonat. Reeditarile s-au interzis… Astfel vazute lucrurile, concluzia lui Mironov „intelectualitatea din RPR s-a vândut pe un pret destul de redus“ s-ar cuveni însotita de constatarea ca, în RSR, s-a vândut pe si mai putin.“ În fine, încheind acest capitol de venituri si cheltuieli … literare, capitol plin de observatii si precizari pertinente si sugestive pentru o eventuala comparatie cu situatia de azi, dl Iacoban trece la lucruri si mai serioase ( !) aruncându-si ochii pe documentele referitoare la relatiile dintre partid si intelectualitate : „Domeniu delicat : nu se putea utiliza toroipanul, trebuia apelat la nuante si fineturi psihologice.“ Exemplele sunt elocvente, dar le las pe seama curiozitatii cititorilor mereu interesantei reviste „Pro Saeculum“.