Barbati si pigmei


Autor: Augustin Buzura
Cultura nr.:95 / 2007-10-25 / Sectiunea: Cultura editorial :

Cine urmareste reactiile provocate de tele-justitia romana va observa ca, in general, cei vinovati sau cei, oricum, aflati prin zona vinovatiei isi exprima increderea totala, neabatuta in Jusitiie, in verdictele ei. Ceilalii, fara dosare si fara perspectiva de a le avea, cu foarte putine exceptii, nu ezita sa-si arate neincrederea in Justitia noastra, sublintind legatura acesteia cu politica: subordonarea ei necondtiionata faia de cei ce detin temporar painea si cuiitul, acceptand sa fie folosita in scopul compromiterii adversarilor. Ca este laudata de catre vinovati, corupii si alii asemenea, nu este de mirare: nu adevarul conteaza pe plaiurile noastre, ci balacareala, jocul de imagine, circul de prost-gust, asa ca, firesc, cine n-a scapat inca, va scapa curand deoarece partidele se schimba la putere si, in politica noastra, curaienta este un vechi si irealizabil deziderat. Cel putin, asa arata experienta de pana acum. Ieri sentiniele se dadeau la PCR de catre diversii secretari; de la Revoluiie incoace, ele nu se anunia in tribunale ca in vremurile pomenite, ci la televiziuni si sunt mai brutale decat ale oricarui complet de judecata. Caci, lipsind prezumtia de nevinovatie, orice invinuire devine automat si sentinia. In deplina libertate, Justitia apara alte baricade decat pe cele ale dreptatii si adevarului si nu da semne ca ar fi capabila sa se desprinda de politica. Oamenii se nasc, traiesc si mor, anii si istoria isi urmeaza cursul, dar moravurile locului raman neschimbate. Pana la urma, in libertate sau sub dictatura, suntem ceea ce am fost: nici invinsi, nici invingatori, zbor jos, pasiune pentru circ, incapacitate de a gandi macar cu o miscare inainte. Si, se subinielege, specialisti in compromiterea tuturor institutiilor statului, de unde, disparitia ideii de autoritate administrativa, morala, intelectuala etc. Se repeta cu indarjire lucruri stravechi, etape jalnice din trista noastra istorie de dupa razboi, dar, din moment ce acestea folosesc circului, distrugerii adversarului, nu are importania, sunt reluate in „conditii istorice noi.“ Iata, nu intamplator, imi amintesc de un episod din drama unui regretat prieten de la care am invaiat multe, intr-un moment cand asemenea lectii se pedepseau cu pierderea slujbei sau chiar cu inchisoarea. Despre cateva secvente, in care prietenul meu a devenit fara sa vrea personaj principal, am mai scris, cred, dar niciodata cat ar fi fost necesar. Inainte de razboi, Aurel Socol a fost avocat si deputat iaranist. Dupa rusinosul Diktat de la Viena, nu s-a refugiat ca atatia alii intelectuali in pe atat de nedrept ciuntita Romanie, ci a ramas in Cluj, alaturi de Emil Hatieganu, fratele celebrului profesor Iuliu Hatieganu, pentru a apara, atat cat era posibil, drepturile romanilor. Cei doi – recunoscuii ca lideri ai etniei romane – au refuzat sa creeze, cum le propusesera autoritatile horthyste, un partid al romanilor, deoarece oricarui partid i se putea contrapune un altul. S-au muliumit sa aleaga drumul cel mai greu: sa-si reprezinte natiunea in toate imprejurarile, mai ales in chestiunea retrocedarilor catre fostii stapani care, imediat dupa Marea Unire, in procesele „optaniilor“, mai fusesera o data despagubtii. In paranteza fie spus, acum se pare ca ne-am afla la a treia despagubire. Dupa revenirea Ardealului de Nord la patria mama, noii conducatori ai Romaniei nu au mai tinut seama de faptele lor extraordinare si de sacrificiile facute, ci i-au tratat ca pe niste reprezentanii ai partidelor istorice si, in urma unor procese mizerabile, au fost condamnati la inchisoare sau la Canalul Dunare-Marea Neagra, in prima lui versiune. Se incerca iarasi construirea unei iari pe idealuri de imprumut, cum ar spune Cioran.


De altfel, sacrificarea celor buni, a celor ce au facut ceva pentru iara intra in traditia noastra, din pacate. In afara de inmormantari, ne reusesc perfect si reabilitarile spectaculoase. Asa ca, la noi, nimeni nu e mort definitiv, dar nici viu, toate sunt intr-o permanenta agonie. De obicei, celor ce nu au facut nimic ori s-au complacut in rolul de simple unelte nu are ce sa li se reproseze. Dupa ultimul razboi, ca, de altfel si in zilele noastre, acestia judeca, dau sentinie ca doar sunt nepatati! Intr-un asemenea context, nici Aurel Socol nu avea cum sa faca exceptie, isi astepta resemnat randul la „rasplata“. Vazand insa ca arestarea lui intarzie, in timp ce alii colegi si prieteni, mai mici in grad in ierarhia partidului, fusesera deja condamnati, si-a pregatit pufoaica, eterna valiza de lemn cu minimumul necesar admis in inchisoare si s-a prezentat la Comandantul Securitatii. „Domnule Comandant, i-a spus, sunt avocatul Aurel Socol, deputat in regimul trecut si, vazand ca toii prietenii mei au fost arestati, imi dau seama ca trebuie sa imi vina si mie randul, nu pot fi o exceptie. Dorind sa-mi scutesc familia de spectacolul brutal al arestarii, m-am prezentat de bunavoie. Sunt pregatit pentru orice…“ Derutat, Comandantul a rasfoit niste liste cu diverse nume si i-a raspuns sec: „Regret, nu ati fost planificat!“ „Daca asa stau lucrurile, acasa nu ma mai intorc. Raman la hotelul de vizavi. Pe cartea mea de vizita gastii orele la care iau masa… Este suficient sa-mi dati un telefon si vin imediat“. Dupa o saptamana de asteptare, Aurel Socol se vazu nevoit sa dea iarasi telefon la Securitate. „Domnule Comandant, mi s-au terminat banii si tot n-am fost arestat. Rogu-va, mai verificati o data listele respective!“ „Inca nu sunteii planificat“, i-a raspuns sec Comandantul. „Daca asa stau lucrurile, sunt obligat sa ma intorc acasa, dar este suficient sa-mi dati un telefon…“ Pe la miezul noptii, si-au facut aparitia celebrele masini negre, usa a fost zguduita de cizmele soldatilor si, in sufragerie au navalit tocmai cei de care dorise sa-si pazeasca familia. Au rascolit totul, in cautarea unor „documente compromtiatoare“, i-au aruncat pe jos cariile din biblioteca, tablourile. Calm era doar avocatul: „Este adevarat, domnilor, ca pentru prima data in viata puneii mana pe o carte?“ Mai tarziu, a avut si explicatia faptului ca nu a primit telefonul de la Comandant: ceremonia arestarii era obligatorie, lumea din jur trebuia intimidata, convinsa ca oricui i se poate intampla asa ceva, ca pana la urma toii sunt suspecii. Aurel Socol a fost trimis la Pitesti, intrase in grija reeducatorului principal Turcanu, liderul Organizatiei Detinuiilor cu Convingeri Comuniste, dar, dupa primele batai a fost chemat la Comandant: se facuse o greseala, locul lui nu era la Pitesti, ci la Canal. Avusese, in sfarsit, un mare noroc! Sigur, povestea lui a fost mult mai complicata si, cu un alt prilej ma voi stradui sa o incrediniez hartiei. Caci Aurel Socol a fost unul din foarte numerosii nostri compatrioii care au dovedit cu prisosinia ca in iara aceasta au existat si barbati adevarati, nu numai pigmei politici si circari, ca, indiferent de asprimea mediului in care te afli si chiar in conditiile cele mai neprielnice, tii poii pastra demnitatea si convingerile. Dar, repet, nu mi-am amintit intamplator de episodul arestarii lui Aurel Socol. Circul a ramas constanta noastra cotidiana. Ieri, sub comunisti, azi, sub anticomunisti, ne petrecem izolarea si iresponsabilitatea facand spectacole minore, de o tragica lipsa de imaginatie, in care justitia si politica sunt actorii principali. Atat de mult s-a ingrosat cultul unor mediocritati in toate domeniile, incat nici chiar prostiile acestora nu sunt memorabile. Si nici idiotii care incearca sa-si asigure, prin orice mijloace, o clipa de glorie, nu sunt demni de retinut. Din pacate, intr-o asemenea situatie, nu poii face nimic decat sa strigi ce vezi si ce crezi. Mult? Putin? In aceasta galagie infernala, te aude, totusi, cineva? „In infinitul tristetii, spunea Cioran, Romania este un punct pe care incearca sa-l salveze deznadejdea mea“.