Detractorii lui Eminescu


Autor: Constantin Coroiu
Cultura nr.:80 / 2007-07-12 / Sectiunea: Cultura literara : texte si contexte


In 2002, criticul Alexandru Dobrescu a publicat la Editura Junimea din Iasi, un prim volum dintr-o lucrare ce se anunta mult mai extinsa: „Detractorii lui Eminescu“. L-am comentat atunci, pe larg, in trei numere succesive ale revistei „Adevarul literar si artistic“. Era/ este vorba de o antologie de texte, aproape toate editate in volum pentru prima data, ale detractorilor (putem pune si ghilimele) lui Eminescu, contemporani cu marele poet si gazetar, prefatate de un amplu eseu de istorie a culturii si insotite de indispensabilele note. Autorul promitea sa ne ofere curand un al doilea volum, care sa-i cuprinda pe detractorii lui Eminescu din secolul al XX-lea. Atat de... curand, incat, peste circa trei ani, luandu-i un interviu, ce a aparut in acelasi ALIA, si intrebandu-l pe Alexandru Dobrescu ce se intampla cu cartea anuntata, el imi raspundea: „Pai, nu se intampla nimic. Asteapta de doi ani sa fie tiparita. Numai ca editura unde a aparut primul volum, Junimea pe numele ei de fata, a considerat ca nu e cazul sa-si onoreze contractul pana la capat. Asa ca, dupa ce a mimat o fierbinte dorinta de colaborare pe termen lung, m-a sters cu drag din plan. Ca sa fiu drept, nici eu nu m-am dus cu caciula in mana, cum am auzit ca s-ar obisnui, sa implor favoarea de a fi publicat. N-am facut asa ceva niciodata, socotind ca un angajament scris ori verbal intre oameni normali se deruleaza de la sine, fara salamalecuri si unguente menite a preveni scartaiturile. Pe de alta parte, umbla vorba, ca sa imprumut o expresie din vecini, ca atitudinea editurii n-ar fi fost chiar straina de anumite sugestii binevoitoare. Mai ales ca, spre deosebire de volumul intai, care se ocupa de autori ajunsi demult oale si ulcele si, de aceea, inofensivi, intre eroii celui de-al doilea figureaza si persoane cu o sanatate fizica infloritoare, ale caror susceptibilitati s-ar cuveni menajate. Si nu ma gandesc doar la junii ce declara cu infioratoare seninatate, inainte de a o citi, ca opera lui Eminescu e doar un obiect de muzeu, fara legatura cu sensibilitatea omului de azi, ci la distinsi comentatori care l-au minimalizat ori continua sa o faca tocmai mimand elogiul. Ca sa nu mai spun ca exista si o alta categorie de detractori, pe nedrept ignorata, promotoare a unui Eminescu pe felii: ori numai mare poet, insa gazetar lamentabil prin atitudinea partizana, ori numai gazetar de inalta clasa, dar poet sortit sa ramana definitiv prizonierul vremii sale. S-a adunat prea multa incompetenta si fatarnicie in jurul scrisului eminescian. Prea multi semidocti se agata de pulpanele poetului, nadajduind ca disperatele lor gesturi le vor asigura nemurirea“.

Aflu insa, cu intarziere – si asta in primul rand din cauza harababurii care, de peste 17 ani, este difuzarea cartii, harababura ce afecteaza grav editurile mici, calificativul neavand legatura cu valoarea productiei acestora, ci doar cu puterea lor financiara – ca a aparut in 2006, si un al doilea volum din „Detractorii...“ la Editura Floare Albastra din Bucuresti. De negasit, aveam sa ma conving, inclusiv la Iasi, orasul in care traieste si scrie, totusi, autorul lui. L-am obtinut insa, cu o saptamana in urma, chiar de la Al. Dobrescu si m-am mirat foarte tare vazand anul aparitiei.

Se impune, cred, data fiind si distanta in timp, sa reamintesc cateva idei ale criticului din eseul ce prefateaza volumul I.

Eminescu a fost adeseori victimizat. Intemeiat sau nu. Victima a adversarilor politici, a fortelor oculte, a „strainilor de neam“ si chiar a lui Maiorescu si a Junimii! Si lui Alexandru Dobrescu ii apare ca o victima a acestora din urma. Dar altfel. Adica nu direct, ci asa-zicand prin ricoseu. Eminescu – constata el – nu constituia principala tinta a detractorilor sai contemporani. Acestia, prin el, loveau de fapt in Maiorescu si in faimoasa societate Junimea. Este teza pe care Al. Dobrescu isi axeaza prefata la volumul in care sunt reunite articolele si studiile semnate de contemporanii poetului (perioada 1875 – 1903): „Daca Eminescu a devenit, dupa intrarea lui in sfera de interes a Junimii, calul de bataie al gazetelor timpului, e in primul rand pentru ca Maiorescu il folosise ca exemplu al directiei noi, plasandu-l aproape de varful scarii de valori a acesteia“. In titlul antologiei, Dobrescu nu pune cuvantul detractori in ghilimele, desi, din punctul sau de vedere, ar fi putut-o face si chiar o face, dar in textul din care am citat, si numai la un moment dat. Mai mult, criticul afirma fara echivoc: „De fapt, cultura romana nici nu cunoaste, exceptandu-l pe nefericitul Caion, detractori in sensul propriu al cuvantului.“ Oare portretul robot pe care i-l intocmeste Al. Dobrescu detractorului sa i se potriveasca doar „nefericitului Caion“? Sa fim noi oare o cultura fara detractori? Nu cred. Dar mai bine sa reliefez cateva linii din amintitul portret care e, in fond, al unui personaj de roman social: „Detractorul este, in acceptia curenta, persoana care lucreaza cu buna stiinta la stirbirea (sau distrugerea) bunei reputatii a cuiva. Carpaciul invidios pe mesterul pantofar din vecinatate este, atunci cand il ponegreste in fel si chip, doar-doar il va „ajuta“ sa-si piarda clientela, un detractor. La fel, artistul mediocru gelos pe gloria marelui artist devine, ori de cate ori carteste public impotriva-i, tot un detractor. Zoil fata de Homer, Caion vizavi de Caragiale. Limitandu-ne la sfera literaturii sa spunem ca, de obicei, intre cel care ponegreste si cel ponegrit este (sau ar trebui sa fie) o flagranta diferenta de valoare. Actiunea detractorului este ascendenta, vizandu-i pe cei ce-i sunt considerati superiori, niciodata pe aceia mai putin inzestrati decat el. Asta nu inseamna si ca detractorul ar avea constiinta propriei inferioritati. Dimpotriva, el pune desconsiderarea pe care i-o arata opinia publica in seama defectuoasei functionari a mecanismelor de selectie a valorilor, in special a imixtiunii criteriilor extraprofesionale“. Psihanalitic vorbind, detractorul ar fi „nascut din frustrare“ si el „iese in lume in chip de justitiar, actiunea sa putand fi usor confundata cu o tentativa de reconsiderare critica“, incat am putea crede ca este „animat exclusiv de ideea dreptatii si de nazuinta binelui public“. Numai ca nu ne poate pacali. Vehementa lui e cel putin suspecta. Ca sa meriti „titlul“ de detractor veritabil „trebuie sa fi respins macar o valoare socotita dincolo de indoiala“. Cine se ocupa cu respingerea plevustii ramane in veci un detractor fara vocatie, un veleitar, un impostor, un detinator fraudulos al unei asemenea demnitati. „Nimeni nu s-a gandit – observa Al. Dobrescu – sa-i treaca printre detractori pe cei care au scris apasat negativ despre poeziile lui Nicoleanu si Vlahuta, despre romanele lui Damian Stanoiu ori despre comediile lui Musatescu. Acest statut este „privilegiul“ celor care si-au permis opinii deloc magulitoare despre operele lui Eminescu, Creanga, Caragiale, Sadoveanu, Blaga sau Arghezi, adica despre scriitorii intrati in constiinta colectiva ca expresiile cele mai stralucite ale spiritului creator national“. Detractorii sunt, in opinia lui Al. Dobrescu, o specie rara si pretentioasa, care are nevoie de aerul tare al piscurilor (recunosc ca eu sunt mai putin epic), adica de „existenta valorilor de prima marime“, conditie „necesara, insa nu si suficienta“. Aceste valori trebuie „nu doar sa se bucure de pretuirea colectivitatii, dar sa fie inconjurate cu o iubire aproape mistica, sa fie tabuizate, sacralizate“. In concluzie, terenul detractorului este cel al „iubirii transformate in cult“. Dar, desi din enumerarea de mai sus se vadeste ca avem mai multe „expresii stralucite ale spiritului creator national“, cultura noastra „cunoaste un singur caz de scriitor decretat intrupare desavarsita a geniului artistic national si chintesenta a posibilitatilor de cunoastere, ridicat prin efort unanim si constant in tariile mitologiei, inconjurat cu un zid de iubire menit sa protejeze, dar reusind doar sa ascunda: Eminescu“. El a devenit – constata Dobrescu – „in ultimii ani de viata, dar mai ales indata dupa moarte, obiectul unui cult fanatic“, al unei „iubiri inchizitoriale“. De unde o „intoleranta care a facut si face destule victime“ si, lasa sa se inteleaga criticul iesean, falsi detractori. Printre „victime“ s-ar afla insusi Macedonski, lapidat moral pentru o epigrama presupus antieminesciana, si Anghel Demetriescu, condamnat, si el, postum pentru crima de „lese... Eminescu“. Judecatile lui, conchidea G. Calinescu, sunt „ale unui cretin“. Ei bine, „cretinul“ face obiectul unei reabilitari la care Alexandru Dobrescu procedeaza analizandu-i „studiile eminesciene“, fiindca ele „merita a fi scuturate de praful secular si reintegrate cercetarilor eminescologice romanesti“. Demetriescu ar fi un „nedreptatit“. Studiul sau „Mihai Eminescu“ este, considera Al. Dobrescu, crucial: „Aparitia studiului lui Demetriescu reprezinta, din punctul nostru de vedere, un moment de rascruce in istoria eminescologiei, de la care inainte se poate spune ca poetul s-a impus definitiv in constiinta criticii. Sa nu uitam ca exegetii de pana atunci (Maiorescu, Gherea, Petrascu, Dragomirescu, Vlahuta, Ibraileanu) ilustrau formele maximei adeziuni la poezia eminesciana. Majoritatea lor se regasea, prin natura sau educatie, in universul lui poetic, gusta titanismul gesturilor si expresia de o disciplinata dezordine. Demetriescu era, dimpotriva, o structura funciarmente clasica, prea sensibila la stridente si careia dezlantuirile romantice ii dadeau vertijuri. (...) E fara sens sa cautam in rezervele lui fata de poezia eminesciana cine stie ce pricini exterioare, cata vreme la mijloc e o nepotrivire structurala“. (subl. mea).

Pe langa studiul lui Anghel Demetriescu, in volumul I din „Detractorii lui Eminescu“ sunt incluse cele semnate de Petru Gradisteanu („Convorbirile literare“ si „Revista contimporana“), Gr. Gellianu („Schite literare. Poeziile d-lui Eminescu“), Alexandru Grama („Mihail Eminescu. Studiu critic“), Aron Densusianu („Literatura bolnava“). Intr-o nota asupra editiei, Al. Dobrescu informeaza ca, cu exceptia primului, inclus de Ovidiu Papadima in „Opere“ (1937), si a unui fragment din volumul canonicului Grama, publicat in Addenda la „Istoria scoalelor din Blaj“ (2000), toate celelalte nu au mai fost retiparite („probabil unde s-a considerat ca uitarea este cea mai nimerita rasplata pentru detractor“). Textele sunt nu doar reeditate, antologate de Al. Dobrescu, ci si analizate in contextul in care s-au produs. De asemenea, criticul are in vedere modul cum au fost ele receptate in timp de catre eminescologi.

Volumul II, in care asteptam sa-i vedem „incolonati“, pentru a-i „admira“ in toata splendoarea lor pe detractorii din veacul nu demult incheiat, cu cele doua faimoase decenii ale sale: „obsedantul deceniu“ (Marin Preda) si „deceniul gol“, 1990 – 2000 (Octavian Paler), este insa, practic, o extindere a analizei aceleiasi epoci de care Al. Dobrescu s-a ocupat in primul volum. De aceea el a si simtit nevoia sa precizeze in subtitlu... „A doua serie“. Voi reveni asupra acestei serii in numarul de saptamana viitoare.