Povesti in biblioteca
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 0000-00-00» cultura literara »
Autor: Dana Ionescu
Darurile pe care le are Stéphane Audeguy, scriitor „in toata puterea cuvintului“, chiar daca aflat la prima carte, sunt intru totul de invidiat. Le vedem in toata splendoarea in „Teoria norilor“, roman de debut, publicat anul trecut la Gallimard. A avut parte de recunoasterea criticilor din prima, de mai multe premii, de laudele tuturor. Dincolo de evidenta ca „are condei“, si inca unul fermecat, debutantul premiat etaleaza o inteligenta scanteietoare ce insoteste fara repaos o capacitate fabulatorie foarte nuantata. Primul lui roman este o inepuizabila cutie-minune, din care mereu mai iese ceva, adica altceva. in ultima propozitie - „Dar asta e alta poveste.“ - mecanismul este devoalat for good. El ar fi putut fi rodul unei simple impresii personale, dar iata ca se arata a fi o constatare.
Cred ca in „Teoria norilor“ se pune problema unui „desen din covor“, poate si de aceea romanul a avut asa un succes si atat de repede.
Ce e de gasit in „Teoria norilor“? As putea sa va raspund cu un cliseu haios care inseamna totul, deci nimic: „Fiecare, dupa facultati!“ Daca stiti ca o cutie precum cea mai sus descrisa, de exemplu, v-ar aduce o placere sau alta, e cazul sa va apropiati de acest roman. Pe de alta parte, chiar daca stiti ca la asa un obiect nu ati avea nicio tresarire, ganditi-va totusi la vorba aceea inteleapta: never say never! Mai mult descriptiva si poate mai putin analitica, aceasta cronica, despre care recunosc, cu un termen nu tocmai trendy, ca este un indemn, ar putea fi si un raspuns personal la intrebarea de mai sus.
Sky studies
Materia epica a romanului, ea insasi spectaculoasa, este incadrata intr-o rama care arareori a dat gres: Akira Kumo, un notoriu creator de moda japonez cu resedinta la Paris, ii povesteste lui Virginie Latour, pe care a angajat-o ca bibliotecara pentru colectia personala, si viceversa. Pe masura ce povestile in sine isi dau drumul, rama se misca si ea, se dilata, se contracta, isi schimba pozitia, substanta fluida din care se hraneste aratand stralucirea unei observatii psihologice poate la fel de emotionante si precise ca in „Ramasitele zilei“, cartea lui Kazuo Ishiguro. Povestile care se intretaie si se dezvolta neincetat in discursurile celor doi excentrici de secol XXI se intind pe intregul roman, dand forma si fond acestei rame vii care, incet-incet, isi pierde rolul traditional, static, de a separa mai multe spatii. Cele trei parti ale compozitiei atat de elaborate a lui Audeguy - „Studiul cerului“, „Catre alte altitudini“ si „Protocolul Abercrombie“ - imagineaza un drum pana la nasterea nefologiei (stiinta norilor), intr-un prim start, iar apoi se centreaza, cu o ironie zdrobitoare, pe acest fenomen al naturii, asa cum apare el in misteriosul Protocol Abercrombie, centrul care ii lipseste colectiei, depozitar al „principiului de izomorfie“. Povestile despre nori si despre oamenii obsedati de miscarile acestora pe cer incep odata cu relatarea lui Kumo despre cele patru tipuri de nori, clasificare propusa la inceput de secolul XIX de quakerul londonez Luke Howard. Prima piesa extrasa din cutia-minune face loc unei ample biografii imaginare a pictorului englez Carmichael, care picteaza nori o vara intreaga, hotarat fiind sa ramana la aceste sky studies. Pasiunea japonezului care imbatraneste la Paris, a carui data de nastere se ambiguizeaza si ea, se configureaza numai in relatie cu biblioteca personala si, mai nou, cu relatarile si reveriile pe care i le prilejuieste prezenta dorita a lui Virginie. Livrescul este prelucrat cu mare naturalete, nu se simte nicio cusatura artificiala in scriitura colorata a romancierului francez. Ea rezista la toate schimbarile, distorsiunile, variatiile. Tema generoasa subintinde toate povestile care se intalnesc in aceast aventuros roman livresc.
inainte de a-i da un rol activ obedientei bibliotecare, cand monologul complicat al lui Kumo este in toi, cand apele dintre cei doi manevranti de discurs sunt inca foarte tulburi, naratorul se opreste pentru o observatie: „De-a lungul verii lui 2005, povestirile lui Akira Kumo devin din ce in ce mai scurte, din ce in ce mai dezlanate. Povestirile sale sunt deopotriva din ce in ce mai triste, dar nu e vina lui: in chip confuz, pentru a o ajuta pe ascultatoarea sa sa inteleaga mai bine, el s-a conformat, mai mult sau mai putin, ordinii cronologice; e tot mai aproape de secolul XX. Sa fi fost un secol mai rau ca altele? Virginie Latour are impresia ca totul se posomoraste. Dar Akira Kumo nu-si da seama; dimpotriva, se arata cuprins de un fel de jubilatie nervoasa, incordata, la povestirea celor mai descumpanitoare intamplari.“ Dupa care urmeaza ramificata istorie a protocolului lui Richard Abercrombie si a posesorului, moment in care Virginie isi incepe actiunea de scena. Nu o sa dezvalui aici cum, ar fi de neiertat. O sa patrundeti odata cu Virginie insasi in aventura lui Richard, prin Borneo, Japonia, Filipine, Londra s.a. Citind biografia compusa de ea, impanata cu digresiuni, lucrand pe componente exotice, veti descoperi o alta Virginie si un alt Akira. Veti avea, din cand in cand, o atmosfera de roman gotic, parte a unei naratiuni care nu rateaza nimic, mizand pe gama tematica descoperire-revelatie-experienta. Nici cititorul hedonist, nici cel neparticipativ nu au cum sa scape.
Un „desen in covor“ in 2005
Punctul din care iradiaza substanta epica a celei de-a doua parti este, de fapt, colacul de salvare datorita caruia povestea capata un nou suflu. Este punctul in care incepe a doua viata a personajelor, trasata in functie de o misiune, asa cum se intampla in basme, romanele de aventuri, in romanele politiste etc. Jongland cu o materie densa si solicitanta, lasind goale toate spatiile de rigoare, naratiunea recurge cu succes la un truc: prinde mai multe fire deodata. Iata cum functioneaza transparentul tratament de care are parte, o serie de clisee de mai multe tipuri, astfel incat efectul sa fie exact desfiintarea statului de cliseu: „Akira Kumo vede sfarsitul apropiindu-se: curand nu va mai avea absolut nimic de povestit. Hazardul ii vine insa in ajutor la momentul potrivit. Akira Kumo primeste de la Londra vestea ca Abigail Abercrombie e pe moarte. Se pare ca orice colectie graviteaza in jurul unei piese lipsa, un soi de nucleu in jurul caruia se poate invarti la nesfarsit nebunia colectionarului - fie ca piesa respectiva trece drept iremediabil pierduta de ani de zile, fie ca proprietarul ei isi pastreaza cu strasnicie privilegiul de a se bucura el singur de ea. Documentul absent din colectia lui Akira Kumo poarta un nume celebru in mediile specializate: protocolul Abercrombie, care se intampla sa fie proprietatea fiicei autorului sau, Abigail. Iar Abigail este pe moarte, la Londra. Protocolul Abercrombie nu exista, desigur, decat intr-un singur exemplar; mai mult, nimeni sau aproape nimeni n-a fost autorizat sa-l consulte de cand a fost redactat. Caci asta e o alta originalitate a acestei piese: e celebra fara ca nimeni s-o fi citit sau chiar vazut vreodata.“
Sustin asadar ca Stéphane Audeguy a scris un roman reusit tocmai pentru ca, folosindu-se de un arsenal de procedee comune texelor postmoderne, adesea emanand un pronuntat iz de artificialitate, a atras atentia spre histoire si récit deopotriva, creand astfel o intensa impresie de autenticitate. A reciclat, ca orice scriitor al zilelor noastre, dar cu o finalitate pe care nu o gasesc deloc postmoderna, pentru ca nici mesajul, nici ideea de mesaj nu se pulverizeaza. Iar fragmentarismul are, de fapt, o constructie simetrica la care relativismul nu prea a contribuit. Iar romancierul nu a inaltat-o numai pentru a inchide in ea un vid si pentru a-si etala abilitatile artistice. Cred ca in „Teoria norilor“ se pune problema unui „desen din covor“, poate si de aceea romanul a avut asa un succes si atat de repede. Inteligenta speculativa pe care o ghicim in spatele cartii a pus elemente de arta, stiinta si istorie (care, s-a vazut, nu este nici una, nici alta) in acest „desen“, astfel incat niciun cititor nu poate ramane frustrat, intrucat nu este privat de vreun drept - mai nou sau mai vechi.