Totul despre cupluri
„TROIS“ by Julian Barnes
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara »
Autor: Elena Ciufu
El + ea = love. Dar, ce plictiseala, mai apare un el! Combinatiile se multiplica: el + ea + el = ménage à trois. Ca sa fim politically corecti si fara prejudecati, nici el + el nu trebuie lasati la o parte. Dar Barnes, desi le insinueaza subtil pe celelalte doua, ramane la prafuitul ea + el2, in timp ce el1 isi mistuie infrangerea, pana cand este convins - tot printr-un tertip cu iz clasic - ca ha! ha! a fost razbunat! Cea mai veche poveste din lume pe care Julian Barnes o da la reciclat si iese un roman fermecator, amuzant, in care literatura se scruteaza ironic si condescendent in oglinda propriei importante si isi da cu tifla coborand cu naturalete la vorbaria fara pretentii - asa cum autorul ne face cu ochiul inca din titlul „Talking it over“, sens pierdut in traducerea romaneasca.
Aici este trucul cartii - in echilibristica foarte sigura intre jocul de-a literatura si autenticitatea pe care Creatorul a stiut sa o simuleze stergand-o englezeste. Daca permiteti o analogie, „Trois“ seamana izbitor cu un reality show, cu „oameni luati de pe strada“ si lasati sa zburde intre cateva limite destul de vag trasate.
Cum poti totusi sa urnesti o vechitura anchilozata si sa o mai faci si sa danseze? Printr-un truc vechi, pe care Barnes l-a aflat mai intai de la Flaubert, descusut artistic in „Flaubert’s Parrot“ si care, in cuvintele ursului de la Croisset, suna pontifical: „Autorul, in opera lui, trebuie sa fie ca Dumnezeu in univers, prezent pretutindeni, vizibil nicaieri.“
in cartea de fata, degajat si postmodern, Barnes ne impinge fara avertizari prealabile intr-o sala, daca preferati, de teatru (dar, de ce nu?, langa canapeaua psihologului sau la o intrunire gen Suferinzii-de-amor Anonimi), unde se afla un singur scaun sub lumina reflectoarelor, ocupat democratic de toate personajele ce se inscriu cu aplomb la cuvant si… let’s talk about it, dupa refrenul auzit pana la greata si lesin dinspre dincolo de Ocean. Iar dvs., cititor rabduriu, deveniti andrisantul sporovaielii, care, culmea!, nici macar nu va plictiseste, caci maestrul papusar are toate trucurile la indemana. Stuart-cel-sters, Oliver-cel-sarmant, Gillian-cea-rezervata vin in stricta ordine englezeasca pe scaunul palavragelii si, preamarite sultan-cititor, aseaza-te confortabil pentru povestea Seherezadelor moderne. Pentru relief si inca un zvac de umor, Barnes ne mai pune fata in fata si cu ceva martori, dupa ce, pisicher, ne avertizase cu un proverb rusesc plasat ca motto ca „minte ca un martor ocular“. Cum am putea sa rezistam pimpantei Mrs. Wyatt, batranei doamne Dyer cu iz de pudra ranceda si de Agatha Christie sau lui Val (de la Valda), in timpul liber Hiperpsihiatra din Harley Street? Sau fugarului domn Wyatt ce isi reclama, de dupa umbra lui Humbert Humbert, un oarece drept de originalitate?
Asadar, suntem (noi & cei de mai sus) in cea mai plata istorie de amor - nu ni s-a facut nici macar hatarul unei povesti mai decoltate - si radiografiem sentimentul, fiecare dupa facultati… Detectam fara dificultati morbul tradarii si povestea se insira, previzibila ca o ploaie englezeasca, caci, am aflat de la Flaubert via Barnes, ca placerea anticiparii le intrece pe toate. Barnes nu ne lasa nici un mister de dezlegat, nici o trauma de ghicit, nici un adevar de recompus din tandarile unor povesti discontinue… Ba, dimpotriva, totul se leaga cu un firesc vecin cu banalul: „L-am cunoscut pe Stuart. M-am indragostit. M-am casatorit. Ce atata tevatura?“, ne taie Gillian cheful de despicat firul in patru. Sclipitorul Oliver atenteaza la onoarea de familist a greoiului, dar stabilului prieten si - cine s-ar fi gandit?! - mariajul intra rapid in la lune de l'absinthe si se destrama. Iar poanta finala, stratagema menita sa panseze sufletul celui parasit ce suspina leganat de slagarele country ale lui Patsy Cline... delicioasa!
De unde sarmul, atunci? Din ironia cand transparenta, cand subterana a cartii, din jocul grav si profund neserios al vorbitului despre sine si despre ceilalti, din falsa premisa a maximei onestitati de la care porneste, pentru a se impotmoli, cum altfel?, in prea multe cuvinte si indicibil… Caci, iac-asa, traitul transformat in poveste se altereaza si prinde miros de fals sau macar de incomplet. in placerea palavragelii se isca tot soiul de nedumeriri despre cum devine cu dragostea, cu indragostirea si dez-indragostirea, cand, cum si de ce? Personajele noastre, lipsite de fumurile fineturilor psihologice, isi declina competentele analitice si traiesc totul ca la carte, adica dau dintr-un cliseu intr-altul cu degajarea unor actori ce anticipeaza cu delicii asteptarile unei sali nepretentioase. Si iata-ne in plina comedie a dragostei si a literaturii. Daca Stuart are rolul ingrat al incornoratului lacrimand bovin peste ruinele fumegande ale amorului, daca Gillian sta pana catre sfarsit intr-o rezerva cam posaca, clovneriile, calambururile, ironiile si sensibleriile ii revin lui Oliver care isi respecta cu fidelitate si autoironie partitura de entertainer, lovit fara veste de febra amorului. Toate gesturile conventionale, toate frazele cam lipicioase sunt aici, reluate cu ironia implicita a pastisei si, in acelasi timp, cu un soi de onestitate perfect jucata de „traire adevarata“. Aici este trucul cartii - in echilibristica foarte sigura intre jocul de-a literatura si autenticitatea pe care Creatorul a stiut sa o simuleze stergand-o englezeste. Daca permiteti o analogie, „Trois“ seamana izbitor cu un reality show, cu „oameni luati de pe strada“ si lasati sa zburde intre cateva limite destul de vag trasate. Regizorul ramane in umbra, incercand noi poante si scenarii, in cautare disperata de… spontaneitate! Eh, ati fost trasi pe sfoara, dar ce mai conteaza, de vreme ce s-a straduit sa va minta frumos si, mai ales, autentic?
Daca, ajunsi la sfarsitul cartii, construit ca si in „Pana cand m-a cunoscut“ prin sarja si autoironia literaturii, va mai bazaie vreo intrebare despre amor si natura lui, daca tineti mortis sa capatati o concluzie ferma ca niste firi pozitive ce va aflati, cautati-l si in romanul urmator, „Love, etc.“ - in pregatire la Nemira - un sequel ce trambiteaza succesul formulei. Etc.-ul din titlu ar trebui sa va faca o idee… Pana una-alta, multumiti-va cu un raspuns dint-o carte ceva mai veche a aceluiasi domn: „Dragostea reuseste sau nu sa scoata la iveala bunatatea, sa satisfaca vanitatea si sa vindece tenul, dar nu duce la fericire“. Ceva nou?