Zdrente. Proprietati si parametri
- eseu despre proza lui Samuel Beckett -
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara »
Autor: Teodora Dumitru
„Era un om urcat pe-acoperisul unei masini, si care se adresa multimii. Cel putin asa am inteles eu. Tipa atat de tare ca franturi din discursul sau ajungeau pana la mine. Sindicat… fratii… Marx… capital… bifteck… iubire. Nu-ntelegeam nimic din toate astea. Masina era oprita langa trotuar, in fata mea, il vedeam pe orator din spate. Deodata el se-ntoarse si ma implica. Priviti-l pe asta, clama de zor, acest deseu, aceasta zdreanta. Nu umbla in patru labe, fiindca ii e frica de hingheri. Batran paduchios, putred, la gunoi. Sunt mii ca el, mai rau ca el, zece mii, douazeci de mii -. O voce, Treizeci de mii. Oratorul relua, Zilnic treceti prin fata lor si cand ati castigat la curse le mai dati cate-un banut. Oare va dati seama? Vocea, Nu. Sigur ca nu, relua oratorul, face parte din decor. Un penny, doua pence -. Vocea, Trei pence. Nu va trece niciodata prin cap, relua oratorul ca prin donatiile voastre criminale consacrati aservirea, indobitocirea, omorul organizat“ („Sfarsitul“).
Majoritatea receptorilor personajelor lui Beckett se inscriu in categoria vocilor de mai sus. Se comporta hinghereste sau compasional cand se prefigureaza contactul cu un asemenea specimen. Fie una, fie alta, conform unei gandiri maturizate etic si estetic, ei vad in actantii beckettieni niste lepre involuntare si la rigoare pitoresti, fara vreo vina interna, in afara de aceea de a ilustra prea explicit griparea mecanismelor sociale, umane, etc. si trista posibilitate ca acestea sa se specializeze strict in fabricarea deseurilor.
Antieroii beckettieni sunt insa altceva decat o medie a parazitismului social si a ontologiei closardului rezolvabile prin asistenta sociala. Sentimentul de mila, identificare sau repulsie igienica fata de ei si constituirea lor intr-o cauza reprezinta laturile unui catharsis total inadecvat. Ei nu masifica o cauza, nici o patologie, nici ordinul celor saraci cu duhul care vor invada dupa moarte imparatia cerurilor. in conditiile in care antieroul lui Beckett nu este o infra-fiinta pe care s-o mantuie Iisus. Sau Marx. Nu e o fiinta mantuibila, in sensul ca nu e parte a unui colectiv asupra caruia sa se poata exercita o doctrina. Molloy, Murphy, Malone s. cl. nu ilustreaza un grup, sunt heteronimii unui unicat, dotat naratologic si stilistic cu o singura voce, refractara la posibilitatile clasice de mantuire, fiindca nu s-a nascut inca nimeni care sa se oboseasca sa inventeze, pentru un target compus dintr-un singur individ, o ideologie noua, in care soarele sa nu mai rasara „punctual ca un calau“.
Alienarea si dezumanizarea de care se face integral caz in bibliografia critica a textelor lui Beckett sunt teorii pentru demonstrarea carora se apeleaza reductionist la argumentele debilitatii si mizeriei eroilor. Heteronimii „parazitului“ beckettian categoric nu sunt niste rebuturi. Intelectual vorbind, sunt foarte reusiti. Schimband ce e de schimbat, un Cioran, mai putin fanfaron si subventionat, ar arata ca ei.
in primul rand, ei scriu, nu se lasa scrisi, pasivitatea imputabila in general unui parazit nu e aici decat o aparenta. Decizia de a initia discursul, de a scrie la persoana I e o decizie luata de pe o pozitie de putere, cu constiinta ca cine scrie/ detine limbajul manipuleaza. Minimalismul ultrasemnalat in cazul textelor lui Beckett, ca reflex al umanitatii dezamorsate si alienate (fiinte limitate - limbaj precar) e o hermeneutica total nefericita raportata la proze. Daca actul emiterii unui discurs este o proba de inteligenta, Molloy construieste un text de o perfidie si un tehnicism greu de imaginat pentru o otreapa ordinara nemobilata la mansarda. Iata o mostra:
„imi intindea pe o farfurie desperecheata, un castron plin cu o zeama spalacita, probabil ceai verde cu zaharina si lapte praf. Asta nu-i tot, caci intre castron si farfurie se zarea, intr-un echilibru precar, o felie mare de paine uscata, despre care ma trezii spunand cu un fel de spaima, va cadea, va cadea, de parca ar fi avut vreo importanta de va cadea sau nu. O clipa mai tarziu tineam eu insumi, in palmele-mi tremurande, aceste cateva lucruri eterogene si instabile, unde elementul lichid se-nvecina cu cel solid si cu cel buretos, si fara sa-nteleg prea bine schimbul ce se petrecuse. Va voi spune un lucru, cand asistentele sociale va ofera, cu un gest gratios ceva ca sa nu dati ortul popii, ceea ce pentru ele e o adevarata obsesie, degeaba va-mpotriviti. Va vor urmari pana la capatul pamantului, cu vomitivul in mana. Cele de la armata salvarii nu-s mai de preferat. Nu, in fata gestului caritabil nu exista eschiva, dupa stiinta mea. Lasi capul in jos, intinzi maini tremuratoare, stanjenite, si spui multumesc, multumesc, doamna, multumesc, draga doamna. Celui ce n-are nimic ii e interzis sa nu-i placa rahatul.“ („Molloy“):
De urmarit versatilitatea deductiva cu care Molloy traduce semioza farfuriei - de la analiza fizico-chimica a continutului, la decorul manierat care o dubleaza (maini tremurate, stanjenite) - in crima de a nu poseda nimic. Deci asta e: Molloy nu poseda nimic. Paradoxul pe care el il ilustreaza continuu, si Malone, si „Expulzatul“ s. cl., este ca desi nu poseda nimic, strang dovezi ca poseda totul. Si fiindca primul simptom al posesiei este contabilizarea, Molloy, Malone s. cl. insira maniac inventare (calificativul „maniac“ s-ar putea totusi sa fie complet nepotrivit; daca tu, posesor al nimicului, inregistrezi, corectezi si aduci la zi cu acuitate variatele forme in care nu posezi nimic, mai bun ar fi diametralul „autoironic“). Daca tu, Molloy sau Malone, pe care societatea il trece in categoria nesolvabililor absoluti, poti afirma ca detii o suma de bunuri, carora le poti aplica posesivul „al meu“, esti asigurat. Filosofia vagabondului e incompatibila cu proprietatea imobila (pentru ca zidurile strang, iar oamenii stau „asediati“ in casele lor), dar nu cu proprietatea in general, fiindca daca nu e garantul absolut al identitatii, ofera macar un substitut al acestei sigurante. Legitimat de sergent (operatie recurenta), personajul beckettian n-are acte, adica proba unei identitati si a unui domiciliu stabile, dar are palarie: „i-am aratat initialele din interiorul palariei, ele nu dovedeau nimic, dar intareau probabilitatile“ („Expulzatul“). Cu alte cuvinte, palaria cu initialele coincidente cu ale mele creste probabilitatea ca al meu sa fiu/ sa fie eu. Faptul ca ele sunt bunuri derizorii si inconsistente („bicicleta mea“, „palaria mea“, elasticul meu de la palarie) e nerelevant, atata vreme cat sunt in stare sa probeze consecutia „habeo ergo sum“.
„Eu“ este deci o suma de obiecte (bocancii mei + bicicleta mea + pietrele mele de supt + …), nu o diferenta, nu o identitate obtinuta din comparatia cu omologi. Asa se dilata singuratatea absoluta a lui Molloy sau a lui Malone in mijlocul lucrurilor si senzatia lui Malone ca „E de ajuns sa nu auzi, intr-o gaura, timp de cateva zile, alt zgomot in afara de cel al lucrurilor, ca sa incepi sa te crezi ultimul reprezentant al speciei umane“ - senzatie care are partea ei de tragic, dar induce si orgoliul unicatului. Singur, cu obiectele adunate vasalic in pat in jurul lui, Malone are o pozitie imperiala. Heterologia e nula pe terenul prozelor beckettiene pentru simplul fapt ca raportarea la Altul analog e inexistenta. Molloy si Malone sunt etans continuti de limbajul lor, intr-o autarhie care invalideaza termenii oricarei raportari. Molloy nu stie daca „acesta“ este tinutul lui („tinutul meu“, raliabil seriei care incepe cu „bocancii mei“) fiindca nu a iesit niciodata din el, pentru a-l compara cu alte tinuturi. Conform acestei relatii, nu stie nici daca „eu“ este „eu“, fiindca nu a iesit niciodata din sine, nu s-a comparat, nu s-a diferentiat. Ramane recursul la retorica: „Tot numind-o viata mea voi sfarsi prin a o crede. E principiul publicitatii“ („Malone moare“). Identitate obtinuta in interiorul limbajului.
Dezideratul posesiunii se realizeaza prin pozitivare. Malone si Molloy pozitiveaza intens realitatile si oamenii cu care se confrunta: camera e „un cub perfect“, creionul are „cinci fete“, caietul e „cu patratele“, jiletca valetului e o suma de x proprietati etc. Molloy cuantifica - tot din obsesii posesive - hazardul (v. circuitul celor saisprezece pietre de supt in cele patru buzunare ale sale) si manageriaza suferinta propriilor picioare in relatie cu carjele. Dar, daca pozitivarea obiectelor e sinonima cu posedarea lor (daca nu in termeni reali, macar in termeni ideali, in sensul in care e posedat un obiect caruia i se distruge misterul), pozitivarea oamenilor e integral ironica. Molloy il decorticheaza pe sergentul de strada in aceeasi maniera in care imparte in componente anatomice un caine. Insistenta analitica cu care parazitul social il contempla pe reprezentanul ordinii si disciplinei stradale este extrem de condescendenta, face din acesta un pacient inconstient. Molloy priveste in jos si se balbaie cu sfiiciune la intrebarile identificatoare ale Uniformei, in timp ce-o descompune ca entomologul insecta. Atata vreme cat e in stare „sa ia masurile“ (si sa se opuna la „a i se lua masurile“), Molloy se simte integral si coerent, iar Malone nu moare inca.
Editiile citate:
„Molloy. Nuvele. Texte de nefiinta. Cum e. Mercier si Camier“, traducere de Gabriela Abaluta si Constantin Abaluta, prefata si tabel cronologic de Romul Munteanu, Ed. Univers, 1990;
„Malone moare“, traducere de Mioara Izverna Ed. Est, 2005.