Un rechizitoriu balbait
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara »
Autor:
A critica spatiul intelectual romanesc a devenit o moda. Dupa succesul zgomotos a doua carti aparute cu cativa ani in urma (Ciprian Siulea - „Retori, simulacre, imposturi“ si Sorin Adam Matei - „Boierii mintii“), Editura Compania ne propune un volum, daca nu de acelasi calibru, macar de aceeasi factura. Mai mult, as spune ca, daca n-ar fi venit pe culoarul ideatic creat de celelalte volume, „Noii precupeti - Intelectualii publici din Romania de dupa 1989“ a lui Adrian Gavrilescu ar fi trecut neobservata.
Sub poza unui analist al actualitatii publice romanesti se ascunde un spirit conservator si moralist, care nu face decat sa acuze, dintr-un unghi unic, „prostituarea“ intelectualului.
E evident ca autorul ei a avut in vedere reteta cartilor anterioare. E, iarasi, evident faptul ca sintagma „noii precupeti“ raspunde in oglinda formulei de succes, mult calchiate a lui Sorin Adam Matei („boierii mintii“). Cartile anterioare nu sunt doar necesare puncte de raport - autorul nici nu le citeaza -, ci mai degraba tipare de succes, care merita imitate. De aceea, autorului i se poate imputa din start faptul ca a privit mai degraba spre un model livresc decat spre realitatea societatii romanesti. O diferenta de directie desparte, insa, „boierii mintii“ lui Adam Matei de „noii precupeti“ ai lui Gavrilescu, desi amandoi acuza „grupurile de prestigiu“ sau „retelele intelectuale“: daca, in primul caz, intelectualii erau acuzati de o atitudine elitista, aici li se formuleaza un rechizitoriu tocmai pentru coborarea in economic si in politic.
De altfel, poate e nedrept sa stabilesti o paralela intre cartea lui Adam Matei si cea a lui Gavrilescu pentru simplul motiv ca aceasta din urma e conceputa intr-un stil extrem de superficial si de confuz. Pe parcursul intregii analize, autorul nu face decat sa reactualizeze teza din anii 20 a lui Julien Benda, conform careia intelectualii ar fi abdicat de la misiunea lor universalista si morala. Daca volumul filozofului francez mustea de subtilitati, Gavrilescu aplica mecanic o viziune conservatoare, considerand ca „singurul instrument de apreciere a muncii intelectualului ar trebui sa fie integritatea judecatilor“. Sub poza unui analist al actualitatii publice romanesti se ascunde un spirit conservator si moralist, care nu face decat sa acuze, dintr-un unghi unic, „prostituarea“ intelectualului. Relatia foarte complexa a intelectualului cu capitalismul si cu fenomenele media nu e privita nici o clipa ca o posibilitate de concurenta reala pe piata libera a ideilor, ci ca un permanent razboi de interese. Sunt foarte sceptic cu privire la insasi notiunea de „intelectual public“ sau de vedetism cultural la noi, in contextul in care se discuta, inca, posibilitatile de refacere a relatiei distorsionate de sistemul totalitar dintre intelectual si public. E abuziv sa vorbesti la noi de o „mediocratie“ in contextul in care pot fi numarati pe degete intelectualii realmente vizibili pentru publicul larg sau in contextul in care identitati precum cea de „jurnalist cultural“ intra de abia acum, timid, in dezbatere. Problema elitelor romanesti de tranzitie e tocmai aceea de a nu se sti adresa clasei de mijloc in formare. Se poate vorbi, in acest context, de „mass-mediatizarea culturii“ dupa modelul francez sau american invocat la tot pasul? Gavrilescu nu intra, insa, in particularitatile romanesti (sau estice) ale spatiului intelectual postcomunist decat din unghiul punerii la zid a intelectualilor care au facut viraje ideologice spectaculoase dupa ’90.
Confuziile studiului sunt, insa, mai profunde. in primul rand, din ghiveciul teoretic al cartii nu reiese prea exact obiectul rechizitoriului formulat de Adrian Gavrilescu. Caci una e sa refuzi capitalismul in bloc si alta e sa respingi diferitele escrocherii individuale care se strecoara in bresele sistemului capitalist. De altfel, aceasta imprecizie e vizibila in trecerea de la primul capitol - o panoramare a statutului intelectualilor in secolulul 20 - la celelalte segmente ale cartii, ce trateaza „aplicat“ problemele intelectualilor romani. Translatia dinspre un discurs generalizator despre intelectuali catre „cazuri“ particulare e cam abrupta. Daca in primele fragmente Gavrilescu taxa mai degraba „sistemul“, intelectualii nefiind decat victime „seduse de mass-media si obligate sa se elimine reciproc“, in partea „aplicata“ realitatii romanesti e incriminata mai ales initiativa personala a diferitilor actori publici. Volumul lui Gavrilescu intretine, pe tot parcursul, confuzia dintre intelectual ca victima si intelectual ca arhitect al unui sistem viciat. Din ideologia tulbure a studiului nu se poate trage decat o concluzie dilematica: ori volumul e un reflex al unei viziuni de stanga, dar autorul n-o stie, ori, dimpotriva, avem de a face cu o perspectiva de dreapta ilustrata foarte prost.
Centrul de greutate il constituie comentariile la adresa societatii romanesti, cu o focalizare asupra problemei analistilor politici, a spatiului cultural-literar sau a fenomenului talk-show-ului. in prima chestiune, cea a analistilor politici, studiul lui Gavrilescu face opera de demascare: unor figuri proeminente precum Silviu Brucan, Vasile Secares Daniel Barbu, dar si discipolilor lor li se alcatuiesc adevarate dosare inchizitoriale. Pentru a le demasca oportunismul, autorul se concentreaza asupra derapajelor ideologice majore din discursul lor, dar si asupra pozitiei obediente a discipolilor in cautare de „sinecuri“ universitare sau mediatice. Nici o problema cu aceste pagini, care merita apreciate pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Problema vine din faptul ca demersul lui Gavrilescu exclude total criteriul valoric al selectiei intelectualilor sau afinitatile reale din asa-zisele „retele intelectuale“. I-as reprosa lui Gavrilescu ceea ce cred ca i se poate imputa si lui Sorin Adam Matei: incapacitatea de a distinge convingator intre grupurile de prestigiu, coagulate pe baza unor interese vinovate, si grupurile reunite de interese culturale reale (poate ca n-ar fi stricat, aici, o referinta la conceptul de habitus al lui Bourdieu care ar putea rezolva, intr-o oarecare masura, aceasta aporie). Cartea lui Gavrilescu e cu atat mai insidioasa cu cat, sub aparenta unui ton neutru si rece se ascunde o perspectiva apocaliptica: nici unul dintre intelectualii romani nu-si justifica statutul, toti sufera de grave misplacement-uri. Notiuni ca obiectivitate, etica sau tensiune ideatica autentica sunt puse intotdeauna intre ghilimele de un autor care sufera de „suspectivita“ cronica.
Exista, totusi, si personaje pozitive, invocate ca modele, in acest proces generalizat intentat de Gavrilescu spatiului public romanesc. in treacat fie spus, solutiile pe care le ofera studiul sunt la fel de confuze precum premisele. Asadar, „un model posibil“ al intelectualului public ar fi William Schneider, analistul politic al CNN. Nici o problema cu aceasta afirmatie, doar ca in cazul intelectualului american, obiectivitatea e, pentru Gavrilescu, de la sine inteleasa. Mai mult, goana dupa bani si interese nu deformeaza in nici un chip onestitatea perspectivei, asa cum o pateaza pe cea a analistilor romani. Daca Emil Hurezeanu doar mimeaza tonul obiectiv si neutru, cel al personalitatilor de tipul lui Schneider e dincolo de indoiala. Exista, asadar, ne spune in subtext cartea lui Gavrilescu, si casnicii compatibile intre firma si angajatul intelectual, doar ca acestea sunt de neconceput in Romania actuala. Purtat de aceeasi manie a suspiciunii, autorul trateaza in mod diferit doua situatii identice.
Reprosul cu privire la inflatia de analisti politici de dupa Revolutie precum si specializarea in discurs ideologic a multor neprofesionisti merita cateva nuantari. Nu doar din setea de vizibilitate au adoptat discursul politic intelectualii romani, ci pentru ca, in timpul regimului totalitar, acesta era cu totul blocat in clisee si stereotipii. Pot fi acuzati, de pilda, Nicolae Manolescu sau Adrian Marino pentru cartile politice de dupa ’90? Acesta din urma afirma, mai cu seama, ca a fost intotdeauna un ideolog deghizat - din cauza represiunilor cenzurii - in critic literar. Tot Marino saluta, in „Pentru Europa“, cristalizarea unei incipiente politologii romanesti, disciplina practic absenta la noi, pe care Gavrilescu o acuza nediferentiat. Ceea ce omite autorul „Noilor precupeti“ este faptul ca retragerea intelectualului in „turnul de fildes“ e reflexul unei inertii mostenite din sistemul totalitar. Solutiile pe care le ofera studiul lui Gavrilescu se bat cap in cap: daca, pornind de la ideile lui Posner, autorul militeaza pentru transparenta actelor intelectualilor, in capitolul „Telecratie si saltimbanci“ el propune modelul academic american, in care „gulerele albe se spala in familie“.
Reusite sunt cateva fragmente despre moravurile intelectualitatii publice romanesti, precum cel in care se face inventarul revistelor culturale care acorda premii propriilor colaboratori sau redactori, de la „Romania literara“ la „Arges“ sau la „Convorbiri literare“. Cu totul necreditabil e, insa, capitolul in care autorul inventariaza conflictele de grup ale intelectualilor romani de la sectiunea de revista presei a celor mai importante publicatii culturale. Aproape hilar, acest capitol demonteaza din interior intreaga teza a cartii: se mai poate vorbi de „retele intelectuale“ sau de coagulari de interese in momentul in care intreaga intelectualitate romaneasca participa la ele? Fragmentul acesta readuce in prim plan deficitul major al cartii. Gavrilescu nu stie, in fond, pe cine sa acuze. La urma urmei, cartea lui e un rechizitoriu balbait la adresa patronilor de presa, a editorilor, a criticilor care fac politica editurilor, a analistilor politici etc., etc. Aceasta taxare generalizata e pigmentata, pe alocuri, cu cateva cazuri particulare, in care studiul teoretic e mixat cu confesiunea (aflam, de pilda, ca Filon Morar era „cam timid cu studentii“). Te intrebi intr-adevar, fara sa vrei, cate dintre mobilurile acestui studiu nu provin din sentimentele de frustrare ale unui absolvent SNSPA vizavi de fostii sai profesori. Caci, de la un moment dat, studiul lui Adrian Gavrilescu coboara pe o panta fantasmatica evidenta. Ticuri verbale de tipul „ne putem usor imagina ca numarul lor este mult mai mare“ comuta accentul pe dimensiunea imaginativa si personala a studiului. Caci daca nu ni s-ar recomanda ca o analiza serioasa si obiectiva a spatiului public romanesc, volumul „Noii precupeti“ ar constitui un curat roman de moravuri, care lanseaza o voce conservatoare si didactica ce bate intransigent la fund intreaga intelectualitate romaneasca.