Eugen Barbu (I)
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: Eugen Simion
„Ianus“, romanul postum al lui Eugen Barbu, n-a atras in chip special atentia criticii literare. in genere, opera acestui important prozator postbelic a fost si este, in continuare, ignorata din motive pe care nu are rostul sa le discut aici. Va trebui sa treaca, probabil, oarecare vreme pentru ca spiritele sa se linisteasca si critica literara sa reuseasca sa-i judece cu obiectivitate scrierile fara a tine seama de complicatiile, compromisurile omului care a scris-o.
Cand lucrarile sale vor fi stranse in volume, se va vedea care este valoarea lor intelectuala si cat de mare este compromisul pe care autorul l-a facut intr-o epoca in care nu putea face decat gazetarie politica.
Primele 150 de pagini din „Ianus“ (1993) sunt bune, dense, cu fragmente admirabile (descrieri succesive ale cromaticii marine), cu o intriga noua in proza sa, pagini care atesta ceea ce comentatorii sai au numit imaginatia senzoriala, toate scrise cu o libertate de spirit care place. Vin, apoi, alte capitole care ne duc in Elvetia, la Londra, Paris, in America de Sud, de nu ma insel chiar si in insulele Bahamas... Naratorul (un arhitect care a stat la inchisoare din cauza unei expozitii) circula peste tot si, daca circula, povesteste initiativele sale erotice, descrie (inspirat, trebuie sa recunoastem!) orasele pe care le viziteaza, face reflectii despre starea morala a lumii, ia masa cu prietenii si, dupa bunul obicei al prozatorului realist, infatiseaza expert gastronomia specifica...
Impresia de improvizatie, de colaj, de inconsistenta epica nu poate fi insa indepartata la lectura, cu toata verva reporterului care stie sa vada elementul de surpriza intr-un tablou. Primele 150 de pagini, repet, sunt unitare si substantiale. Eugen Barbu iese din perimetrul uman care-i consacrase talentul (periferia urbana), iese si din epoca fanariota in care se refugiase („Princepele“, „Saptamana nebunilor“) pentru a scrie un roman de actualitate, nu despre activisti cinstiti si carieristi feroci, ci despre noua lume, cinica si destrabalata, din interiorul sau din marginea sistemului. O proza acida, dezamagita, cu referinte directe la oamenii politici ai vremii, cu multe aluzii la evenimente si personalitati pe care nu a vrut dintr-un motiv sau altul sa le numeasca. Roman, care va sa zica, politic pentru ca se refera la viata politica si are ca tema esentiala destinul creatorului in cadrul unui sistem totalitar (un arhitect cu spiritul liber). Si cum politicul angajeaza morala indivizilor, Eugen Barbu vrea sa scrie si un roman de moravuri, ceea ce inseamna: portrete, pamflete, reflectii despre viata nomenclaturii, note acide despre justitie si lasitate. il scrie cu furia si intransigenta omului pacalit. Omul care a intrat in sistem, l-a servit si, apoi, i-a cazut victima. Multi scriitori au trecut prin aceasta experienta si, la un moment dat, au depus marturie. Unii au facut-o din oportunism (cazul Titus Popovici), sarind dintr-o barca in alta, altii cu sentimentul ca repara o eroare.
„Ianus“ debuteaza cu prezentarea unei sedinte solemne, aceea in care „Reformatorul“ (Ceausescu?) denunta cultul personalitatii „Mustaciosului“ (I.V. Stalin, desigur). Scena epica buna: portretele ipochimenilor (vechii si noii activisti), atmosfera solemna, „spaima bestiala“ care este in spatele discursurilor, proaspetele acte de lasitate etc. Un „Bizant fictiv“, zice naratorul care asista la acest spectacol in care frica si ipocrizia colaboreaza intens. Naratorul este secondat mereu de un pamfletar redutabil si de un portretist vitriolant. Defileaza in aceste pagini, menite sa introduca lectorul in atmosfera epocii, figuri de spaima din politica romaneasca, unele in carne si oase, altele in amintirile naratorului, cum ar fi „muierea aia cu parul retezat à la Mery Pickford“ sau asasinii lui Patrascanu. Care ar putea fi rostul acestor evocari? Rostul epic nu se vede imediat, dar trebuie spus ca pamfletele, portretele sunt bune. Iesit din sedinta, naratorul evadeaza in istorie. Propria istorie. Povesteste, altfel zis, viata lui de tanar intelectual boem intr-un Bucuresti postbelic suprarealist. Viata aventuroasa marcata de femei bizare, de betii crancene si de discutii interminabile cu amicii. in '45 se indragosteste de o Odilia frumoasa si frigida pe care o numeste „Regina Olsen“, in timp ce el, seducatorul tras, se va vedea, pe sfoara, capata numele de Miskin. Regina Olsen si Miskin din Bucuresti discuta despre conceptul de spaima, fac trimiteri la Kirkegaard si colinda expozitiile si carciumile bucurestene.
Odilia este, sentimental vorbind, reticenta, cand arhitectul o saruta, reactioneaza vehement si, apoi, dispare saptamani intregi. Se dovedeste, mai tarziu, ca Odilia se cheama, in fapt, Aneta si este lesbiana. Apare la timp o Sonia, apoi o Lena si, dupa Lena, un sir lung de dame valahe cu sangele iute. Sonia da arhitectului curtizan o raie tiganeasca, apoi dispare. Urmeaza o sportiva, o contabila sefa, o femeie din lumea buna, focoasa si impertinenta, insatiabila sexual, apoi Lena, baietoasa, androgina. Eroul lui Eugen Barbu incearca, dupa cum se vede, toate solutiile. Colectia lui de femei cuprinde toate tipurile, de la femeia culturala, sterila si vicioasa, la mahalagioaicele noastre grase si sentimentale. insa experientelele arhitectului sunt, de regula, triste. Femeile dispar, se casatoresc bine sau esueaza in profesiuni modeste. Ca aceasta Lena, cu aer nordic, care dupa o vreme se ingrasa si devine dactilografa intr-o redactie. Naratorul nu-i deloc liric, vorbeste de experientele lui cu oarecare rautate, uneori e cinic si face femeilor cu care traieste portrete distrugatoare. Ca artist, proiecteaza Teatru National, dar scriitorul nu insista in aceasta directie. E preocupat de viata erotica a eroului sau si aduce probe noi. Numarul damelor disponibile si bizare creste vertiginos in roman. Exista in carte si un „recrutor“, Pilu, care merge la ore potrivite in Gara de Nord si selecteaza ceea ce trimite provincia in capitala. Apare o Iapa Rosie, apriga si insatiabila, in stare sa dea gata un regiment. Proza, simpatic fanfarona, fixeaza bine aceste scene de erotism tineresc intr-un Bucuresti colorat si haotic, vazut ca un imens bordel. intre doua partide de sex, eroii discuta despre muzica lui Debussy, citeaza „iordane din Valéry“ si versuri din Saint John Perse.
Romanul se deplaseaza, apoi, pe tarmul Marii Negre, si paginile epice cele mai bune din „Ianus“ se afla aici. O tema sociala nu foarte ispititoare (trecerile si petrecerile, cinismul, imoralitatile micii nomenclaturi si ale unei intelighente parazitare), o epica moralistica in care intra si o nota de senzational, in fine, istoria unei iubiri imposibile - iata plaja pe care evolueaza aceasta proza nervoasa, cu multe referinte livresti si o suita cu adevarat exceptionala de „marine“.
Naratorul (arhitectul de care am vorbit pana acum), zis si Componistul - este recomandat de prietenul sau, Mihai Pooopescu (personaj, de altminteri, cunoscut in viata literara!), sa lucreze intr-o echipa care pregateste „o expozitie“. Aici cunoaste pe Dina, Helga, Corina, pe Tizo - sotul permisiv al autoritarei Dina - apoi „tribul de baieti“ de la Bucuresti, in frunte cu „Maurul“, un tanar motociclist dur - tip de cicisbeu modern adaptat regimului totalitar... Maurul este iubitul voluntarei Dina de care se indragosteste, fara sperante, arhitectul trecut prin detentie. Ce urmeaza este o intriga de amor neimplinit, razbunat prin numeroase escapade, betii solide, discutiuni, partide sexuale, meditatii in fata marii. Eugen Barbu este remarcabil in portretele muscatoare si in dialogul repezit, cu vorbe buruienoase. „Marea - zice naratorul acesta slobod la gura - gemea ca o scroafa“. Intrat intr-un grup de pederasti, el nu ezita sa-i numeasca „marii califari ai c..“ ... La Bucuresti, dimineata, in fata carciumii numite „Gradinita“, ii vede pe poetii neamului „borand“ bautura consumata cu sarg peste noapte. O ura rea, „de clasa“ - confirma naratorul - ii stapaneste spiritul. Este, altfel, om citit si, daca ne-am lua dupa trimiterile pe care le face - foarte citit. Kafka, Buzzatti, Márquez, Rameau, César Frank, Wagner sunt nume care intra in conversatiile lui. Cu, dar mai ales fara rost.
Personajul, cu urile, orgoliile, impacientele, complexele lui culturale si esecurile lui sentimentale repetate (toate aventurile se termina prost), are oarecare identitate epica, se poate retine. Face parte dintr-o tipologie pe care Eugen Barbu a reluat-o in mai toate cartile sale sub o forma sau alta: este tipul rebelului incontrolabil, suparat pe lume, nutrit de o ura grea, justitiar dincolo de limitele legii... Pentru a simplifica lucrurile, putem spune ca arhitectul este un mizantrop cu mari disponibilitati erotice. Se indragosteste de Dina, traieste cu Helga, curteaza pe frigida Noëlle, o urmeaza peste tot pe pianista numita „Cheshire cat“ si, de cele mai multe ori, se plictiseste. Are un ochi „rau“, observa repede uratul, diformul, grotescul. O dama „este certata cu sfatul popular“, adica nu are dimensiuni estetice acceptabile, legale, Tizo este un barbat incornorat si civilizat, cand „Maurul“ vine si-i ia nevasta, tace de frica. Femeile din roman sunt de regula „amorale, frigide sau armasaroaice“, in cautare de situatii avantajoase. Dina are, in aceasta galerie de Vidre moderne, oarecare originalitate ca personaj. Inteligenta, autoritara, ea isi controleaza bine simturile si isi gestioneaza, cu maini de fier, interesele. Nu atat de bine, totusi, pentru ca, in cele din urma, cedeaza unei pasiuni irationale, umilitoare, fugind cu „Maurul“, cicisbeul-peste. Naratorul o reintalneste, dupa multi ani, intr-o tara din America de Sud si, in stilul sau, o pedepseste: autoritara Dina se maritase cu un negustor de vite, arata acum mizerabil, este rasa in cap, pocita etc. Scena, epic vorbind, facila, fara credibilitate. Ce cauta personajele in Mexic? Razbunarea naratorului putea veni si in locuri mai apropiate. Si, apoi, umilirea femeii culturale, cu o moralitate dubioasa, putea lua forme mai blande...
Locul Dinei il ia pianista, „Cheshire cat“, numita asa dupa un personaj animalier din „Alice in tara minunilor“. Fiica de oameni bogati, acum scapatati, pianista vrea sa aiba succes si cauta legaturi avantajoase. Ca personaj de roman, are putine elemente ca sa-i dea o identitate. Poate doar frica de a nu rata, vointa de a avea succes in arta - domeniu in care succesul este intotdeauna fragil - s-o individualizeze in aceasta galerie in care femeile n-au deloc profunzime, nici maretie. Arhitectul colinda cu ea marile capitale europene, pretext pentru a face portrete generice (o curiozitate pe care o au, dintre calatorii romani moderni, si Eliade, Ralea, Pandrea si inca multi altii).
Eugen Barbu este de regula demitizant. La Paris intalneste comunitatea romaneasca si, stimulat, naratorul activeaza vocatia lui pamfletara. in casa prietenului Edy (Edgar Reichman, prozator si gazetar, traducatorul „Groapei“?) intalneste cateva personaje din exil si ce urmeaza se poate imagina: portrete de groaza, barfe, istorii apocaliptice. Aceste pagini pamfletare pot interesa pe cei care cunosc mediul, altminteri sunt parazitare in roman. Cu asemenea „burti“, romanul se dezechilibreaza. Romanul interesant de la inceput (romanul unui intelectual de stanga cu spiritul liber, trecut prin puscariile comuniste) se transforma intr-o cronica a calatoriilor, adica o aditiune de reportaje si de istorii senzationale.
Impresiile despre Salsburg, lacul Como, Londra, California etc. alterneaza cu istorii, pamflete, anecdote locale: femeia de serviciu din casa arhitectului este spioana Securitatii (ii sustrage, intre altele, jurnalul intim), scriitorii fac chefuri de pomina, se destrabaleaza, se toarna intre ei, politicienii damboviteni uneltesc, se denunta, lingusesc pe cine trebuie, fara scrupule etc. Viziune neagra, lumea vazuta de un mizantrop concurat si intrecut deseori de un pamfletar, crescut la scoala lui Arghezi. Se intelege ca darul de a povesti il au nu numai personajele, dar si autorul lor. Eugen Barbu este, in fapt, un excelent povestitor, naratiunile lui sunt formate din mici naratiuni legate intre ele, cum am zis, prin „carlige“, „clenciuri“ care faciliteaza trecerea dintr-o incapere in alta... De aceea nu-i plac, poate, romanele intinse, elaborate, de tipul „Doctor Faustus“ („proza solida, terna, prea lipsita de stil pentru mine“) si nu este tentat in nici un fel de romanul de idei sau de proza de analiza. Se socoteste, repet, un prozator comportamentist, si are dreptate. Faptul se verifica si prin interesul lui pentru cinematografie si pentru gazetarie. A scris multe scenarii de film („Haiducii“, „Procesul alb“, „Rapirea fecioarelor“, „Un august in flacari“ etc.), a publicat carti de reportaje („Pe-un picior de plai“, „Cat in 7 zile“, „Cu o torta alergand in fata noptii“), jurnale si o imensa cantitate de articole, note, pamflete ramase in revistele pe care le-a condus („Luceafarul“, „Saptamana“). Cand vor fi stranse in volume, se va vedea care este valoarea lor intelectuala si cat de mare este compromisul pe care autorul l-a facut intr-o epoca in care nu putea face decat gazetarie politica. Stilul publicistic patrunde, s-a putut constata, si in epica propriu-zisa, nu totdeauna in chip necesar si inspirat.