Mirajul fotbalului (IV)
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura sportului » venind din iarba
Autor: Cornel Dinu
Sa nu uitam ca, in martie ’53, neamul romanesc trebuia sa planga moartea tatucului Stalin. Copiem imediat raul! Imprumutasem si tatucu’! Eu l-am citit in scoala. Oprise un tren, intr-o halta, prin Siberia, pentru o fetita ce mergea la scoala. Era lectie. Nu m-a impresionat, desi mesajul este ca tatucu’ raspunde la scrisori si-si iubeste sclavii. Era linia creata a educatiei straine ce ni se servea. Tata fusese ranit la Cotul Donului si-l salvasera caii de la bateria de tunuri, de care-l legase ordonanta. Legat de harnasamente, l-au scos din bataia Katiusei staliniste. A prins un atac recuperator „SS“, l-au preluat si dus in avion, la Cernauti, unde Lila l-a ingrijit doua luni de zile. Era in 1942, vara. Ranit grav, a fost un miracol ca a scapat. Trecut la vatra s-a ocupat de noi, de justitie (cat a putut) si de fotbal. A murit si de la Don, cu o jumatate de plaman nefunctional si cu doua schije neextrase, langa coloana. Peste patruzeci de ani. A fost, totusi, tare!
Interesant stadionul Targoviste. Pazit de Turnul Chindiei, spre nord-vest si de zidurile de aparare ale lui Petru Cercel, inspre stanga, cum intri. In dreapta de casa lui Heliade Radulescu si in fata spre sud-est de gradinile sarbilor, vesnicile hranitoare cu balsamul legumelor. Dar noi, oamenii, nu suntem altceva decat, ca mai toate vietuitoarele pamantului, carnivori. Ne devoram de la inceput, prima data pe noi, cu dintii si, intre timp, unii pe altii. Specia insa continua, deocamdata. Suntem si prea tineri. Ce-nseamna in spatiu, despre care nu stim mai nimic, cateva mii de ani, aproape doar de mers. Banuim doar atat de multe, iar daca sunt si certitudini, ele ni se ascund. Pentru ca lumea este inca atat de firava, simtind ca are streangul de gat pus de la nastere. Daca ar mai si afla care-i este soarta genetica, prea multi neputand suporta suferintele ce vin, si-ar impinge cu buna stiinta taburetul aparent sprijinitor mult prea devreme.
Mesean de mic
Una din cartile de capatai ale copilariei noastre sunt „Amintirile“ lui Creanga. Au farmecul zonei. Contestabil peste ani si o data cu intelegerea mult mai complexa. Ele raman doar manual de referinta. Repet, a unei zone controversate – Moldova. Am mai vorit de ea, nu laudativ, desi ma leaga jumatatea existentei familiare a tatalui meu. Iar daca ma gandesc ce se intampla prin aceasta zona, cand am varsta a treia (sper...), in plina asa-zisa reforma, ma-ncumet sa afirm ca jaful si pradalnicia sunt la fel de mari ca pe timpul trecerii cumanilor si a tatarilor. Atunci, poate, asa erau vremurile, acum este cu certitudine efectul din secole al indiferentei fata de cel de langa noi. Acolo, poate mai agresiv decat in Valahia.
In ciuda greutatilor pe care le-am inteles mai tarziu (multe le intelegem dupa), am impresia ca am avut o copilarie minunata: feericul mahalalei, de urbe ctitorita in Scaun Domnesc, de latini elevati la scoala pre-Renasterii si avand parca un aer de amicitie ce mai exista.
Strada mea, „Prof. Radian“, ulterior „George Cosbuc“, era plina de copii. De toate categoriile, dar, parca, eu si frate-miu aveam doar „coada“, nu purtarea, privita mai de sus. Apoi, in colt, la intersectia spre „Arsenal“ (de pe timpul infiltrarii de capital englezesc, prin treizeci si ceva), inevitabila carciuma. Tejghea, mese mici, de patru locuri, nu ca in Eminescu, desi veneau proletarii, iar pardoseala din lemn, „imbunatatita“ prin ungere, cu gaz! Se fuma pe masa si in scrumiera, altfel sa te tii incendii! Si n-au fost!... Era ultima escala a unchilor mei, spre casa. Nasu' Fanel, in mod deosebit, pentru ca, desi cu domiciliu fortat la Berca, nelimitat!, la doua-trei saptamani o lua pe Nuta, vin de Nehoiu, babic si carnati de Plescoi. Schimba trei trenuri si se intorcea la fel. Ii tragea neamu' si taclalele de neinlocuit. Isi revenea astfel. Avea si pe acolo, il iubea si-l infiase toata „Schela Bercai“, iar la serviciu se ducea, dupa vreo doi ani, doar o zi, la sfarsitul lunii, sa faca bilantul! La-nceput, prin ’55, cu „Sovrom petrol“-urile, directorul era rus. S-au respectat imediat. Punct comun: savurau cam la fel votca! Cand s-au retras de la conducere, desi „noi le dadeam in continuare petrolul, iar ei ne luau graul“, cum s-a spus si poate ca se va mai intampla (nu va hazardati sa spuneti nu!), a devenit de-al nostru. Sansa pentru Nasu’ Fane. Un localnic aparent bolsevizat, care stia de frica lui Dumnezeu. Si cum Nasu’ bea cu popa local si depanau Biblia, jucandu-se in catrene, a ramas la aceeasi obligatie de serviciu: „Vine doar la Bilant si... aveti grija de nea Fanica! O sticla de tuica, doua de vin rosu, branza telemea, doar usor sarata, masline si babic. Nu paine! Un sirag de covrigi de la Buzau“. Si ii aduceau! Restul se gasea in zona, iar Nasu' s-apuca de munca pe 30, la pranz, iar pe la sapte dimineata, pe 31, bilantul era gata. Perfect!... Dupa o zi pe alta. Nu l-a contestat nimeni pana in ’72, cand s-a pensionat, venind la Bucuresti. Din trei vile care le avea pana prin ’47, i s-a dat totusi, in postura de chirias, o parte dintr-un parter de doua camere, pe Floreasca. Nu mai conta de mult.
Apoi, strada mea avea familii teribil de diverse. La intersectie, dupa carciuma, pe stanga si pe dreapta chiaburi, negustori, chiar si mici industriasi. Vis-à-vis de noi, un bloc cu un etaj avea in spate o afacere pusa pe roate: de lumanari! Mergea. Spre mijloc, functionaru, dulgheri, angajati la Arsenal si profesori. Familia Constantinescu cu doi nepoti, Bela si Florin, frati de joaca. Mai jos, „gradina cailor“, de fapt un maidan care dadea prin toate curtile de pe aliniament. Prilej ca vara sa calarim fructiferii din toate. Cu scandalurile de rigoare. Cele mai grele din furtisagurile ciresilor lui Lenutica, pardon, Doamna profesor de franceza Draghici (a doua casatorie cu un inginer cumsecade), prietena mamei mele din copilarie. Atunci cand se certau luam, indiferent de ce as fi spus, 4. Se-ntampla cam o data pe luna. Apoi, invariabil, 10. Avusesem de la 5 ani meditator de franceza, pe domnul Moise, rezident vreo zece ani la Paris. Venea duminica, patru ore si manca cu noi la pranz. Vorbeam numai in franceza, ne chinuia, pe mine si pe fratele meu, si cu vioara. Fiecare a luat ce a dorit. Eu franceza, el vioara. Cu sansa, nu s-a perfectionat in lautar.
Pe trotuarul drept, o industrie de lemn, nationalizata acum si in care se fura organizat inca de pe atunci. Primele semne ale socialismului mijeau: noi ne facem ca muncim, iar el, statul, ca ne plateste... N-am realizat, pana acum contopirea necesara in acest sens. La capatul strazii, pe stanga, un gen de „Sanepid“, unde am avut senzatia ca erau doar umbre in halate. Paturi goale, eprubete sparte, ceva din urme de laborator. Totusi portari, parca vigilenti... Gasca strazii era prea puternica ca sa-i bage in seama. Aveam prastii din dotare, trageam la picioare si sa te tii fuga din partea vigilentilor aparatori ai neidentificatei proprietati a statului. La parterul fabricantului de lumanari statea o alta familie minunata. Cehi, de foarte buna calitate. Familia Budzanschi. Tatal, laborant la Schela, unde suferea si parintele meu. Mama, frumoasa, asistenta medicala, iar copilul, Mircea, bine educat, ceh – alta religie! companionul meu mai mare de Jules Verne, haiducii si inceput de piraterie de pe gardul lor de beton, strajuit de un tei ce aducea a fregata. In imaginatia curata a oricarei copilarii. Mai jos, familia Anastasescu, cu trei copii, moldoveni la Arsenal, oameni de toata isprava. Diferente mari de varsta intre ei. Lica mic, doi ani sub fratele meu. Eu, praslea, nu intram, inca, in calcule, iar fratele mai mare, Nicu, lucra la Arsenal si era un fel de tatic al strazii. Dar se-ntorcea la giumbuslucurile noastre chiar daca taica-su, ursuz, corect si muncitor cinstit, lucra cu tata in noroaie, la petrol... Se respectau si veneau mereu incrancenati, seara. Era o comuniune a lor, iar tatal lui Lica, am inteles curand, era declansator de foraje periculoase. Tata venea dupa el si mult timp l-a protejat: „Domnule Judecator – asa i se adresau toti – lasati-ne pe noi sa intram in madularele momentului cu prajinile astea proaste. Stati departe de el, cad adesea si fac prapad. Noi ne chinuim de mult in halul asta! Avem instinctul sa ne ferim. Mata vii din tribunale. Nici noi nu suntem vionovati. Ne castigam painea. Suntem condamnati, parca, la asa ceva. Dumneata ai venit tarziu. Ai educatia razboiului. Nu-i suficienta aici. Se rupe o tija sus, nu stii sunetul si te trezesti cu prajina care vine sa te strapunga. Mai avem nevoie de matale. Stii legea, esti om bun, p-aici ni s-au luat cu japca pamanturile bunilor nostri. Trebuie sa se faca dreptate odata si va trebui sa ne inveti sa scriem. Noi nu stim. Sunt convins ca vom face reparatia cu dumitale. Hai, rogu-te, ascultare“.