Granada – capitala mondiala a poeziei
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura afis international » rive gauche
Autor: Dinu Flamand
Nu se afla in Spania, ci in Nicaragua. Evident ca numele a traversat oceanul odata cu conchistadorul Francisco Hernández de Córdoba, care s-a instalat in 1524 pe malul acestui mare lac nicaraguan, la poalele unor munti vulcanici parca visati de Malcom Lowry. Muntii continua sa priveasca in apele lacului, lacul continua sa rafete orasul Granada, pe vremuri capitala a acestui petec de pamant inghesuit intre doua oceane. Intre limba spaniola si limba locala náhuatl s-a dat cunoscuta batalie a asimilarilor. A invins europeana, fiindca avea cai si flinte. Cea vernaculara s-a retras in zonele mlastinoase infestate de tantari. Se crede ca ar mai fi vorbita de oamenii cu pielea tabacita, los miskitos, cu inconfundabilul lor profil de broasca testoasa inaripata.
Oras cu toate usile larg deschise, cu case din care lipseste interiorul, fiindca toata lumea traieste in exterior (...) Fericiti sunt acesti granadieni, daca le-a mai ramas de inventat doar interiorul caselor si iarna!
Dar, asa cum se intampla in asemenea cazuri de inabusire, limba invinsa lasa urme si reputeaza victorii simbolice. Insusi numele tarii pare ca deriva din radacini precolumbiene – „nic-atl-nahuac“ ar fi insemnat: aici in preajma lacului. Si tocmai in preajma lacului s-a pastrat aceasta minunatie de oras in care, deja de trei ani, timp de o saptamana, la fiecare inceput de februarie se instaleaza peste o suta de poeti veniti din intreaga lume. Oras cu incredibile cladiri in stil colonial, in toate culorile de sarbatoare, ferite miraculos de eroziunea timpului, dar si de aplatizarea moderna. Oras cu toate usile larg deschise, cu case din care lipseste interiorul, fiindca toata lumea traieste in exterior, pe strada, in pietele devenite ele insele niste generoasese curti interioare ale cerului... De indata ce se insereaza, ai sentimentul ca strazile merg direct prin case, iar norii trec direct prin ziduri pastrand amintirea unor apuse incendii. E inceputul sau continuarea unui mister? Si sa fie vorba de aceeasi luna februarie care, doar cu cateva ore mai devreme te tinea intr-o morocanoasa ceata europeana? Fericiti sunt acesti granadieni, daca le-a mai ramas de inventat doar interiorul caselor si iarna! Fericita tara care a dat poeziei mondiale nume precum Joaquín Pasos, José Cvoronel Urtecho sau pe cel al lui Pablo Antonio Cuadra, sarbatoritul din acest an.
Timp de cateva zile orasul e confiscat de poeti, carora li se ofera tribune instalate in largi piete, in fata unor somptuoase biserici, in interiorul unor cladiri istorice sau chiar la intersectia strazilor, in preajma pietii de alimente. De obicei, poetii nu au simtul spectacolului. Ii vezi pe la toate festivalurile internationale de acest fel, urcand timizi la tribuna pentru a rosti cu voce ezitanta niste texte facute sa fie citite doar cu vocea interioara. Trebuie sa ai urechea bine formata si sa fi practicat lectura asidua a poeziei, daca vrei sa intri in rezonanta cu o poezie recitata de propriul ei autor, mai cu seama cand recitalul se transforma intr-un maraton. Insa la Granada era cu totul altceva. In primele ore ale dupa-amiezii strada se insufletea brusc, parca revigorata dupa torpoarea tropicala de la pranz. Isi faceau aparitia pe strazi masti folclorice, dansatori, cantareti, fanfare si formatiuni ambulante, cu acele fluiere metafizice din care curg melodii filiforme. La un moment dat incepeau sa pocneasca si petardele, sa sune clopotele bisericilor in plin recital de poezie. Toate sunetele, toate ritmurile, toate culorile se amestecau. Prindeau si poetii gust de spectacol, vocea lor se anima trezind in ei un refulat instinct histrionic. Instinct care se afla, de fapt, continut chiar in repetitiva intrebare: de ce scriem poezie? Iar poezia devenea spectacol, se revarsa peste aceste piete, intra si in urechea vanzatorului ambulant de fructe care se strecura printre ascultatori, si in urechea lustragiului ce-si instalase trepiedul chiar prin preajma scenei oficiale, si in urechea birjarului care isi astepta clientul sau a femeii metise ce invartea mici placinte din aluat de malai cu branza pe un soi de gratar cu carbuni croit dintr-un vechi bidon de petrol dintre cele abandonate in porturile bogate ale lumii. Poezia se restituia tumultului, in timp ce se salva din acelasi tumult. Aproape ca nu mai existau poeti, fete diferite, limbi diferite in acest Babel al elanurilor. Era un spectacol omogen si autonom al poeziei, de aceeasi natura cu spectacolul tarabelor cu fructe, spectacolul pestrit al branzeturilor si galinaceelor din partea cea mai animata a orasului. Un sonet, o canapea sau o taraba cu oale si covoare din iuta isi gaseau tot atata de firesc locul sub veghea vulcanului.
Totul a culminat intr-un sincretism enorm. Pe un adevarat dric cu perdele negre, tras de doi cai indoliati cu prapuri de ceremonie funebra a fost asezat sicriul masiv al unei notiuni. Era inmormantata INTOLERANTA, condusa cu tot alaiul pe ultimul drum, sa fie ingropata definitiv pe tarmul lacului. Fusese inchipuita o ceremonie bufa, cea mai vesela inmormantare din cate vazuse vreodata orasul, cel mai vesel cortegiu, ce se oprea, ca orice cortegiu, la intersectii ca sa-i lase pe poeti sa-si declame versurile, dupa care pornea mai departe ducand cu sine nu doar poeti si tot felul de gura-casca, dar si diavoli catolici si masti rituale precolumbiene, personaje de teatru popular, intre care papusi de peste trei metri sau dansatoare aproape goale, doar cu parurile sugerate in jurul soldurilor, totul ritmat de grohaitoarele alamuri, care alternau cu suspinele fluierelor si cu zambetul sonor al unor zurgalai de grava melancolie. Granada inventa astfel poezia strigatului soptit si tumultul sentimentului sfios.
Te intorci de acolo cu o noua legitimitate sociala si nu-ti mai pasa daca pe aeroport te imping coatele grabite ale omului-cont-in-banca sau daca omul-vames din SUA te obliga sa-ti dai amprentele la fotografiat, fiindca oricum nu esti si tu decat un viitor terorist! Te intorci din capitala mondiala a poeziei ca sa redevii provincialul lumii obisnuite, cea in care poezia abia este tolerata. Dar, in ceea ce ma priveste, am revenit si cu bucuria de a-l fi redescoperit si reintalnit pe marele poet chilian Omar Lara, prietenul care in anii ‘80 gasise refugiu printre noi, la Bucuresti. Intr-un moment de neinspiratie, el fugise de Pinochet ca sa dea de Ceausescu. Ti-e destul un singur dictator intr-o viata de om, ca sa te consideri ghinionist, nu ai nevoie de doi! Dar Omar a rezistat si el printre noi constatand ce va sa zica socialism real, a rezistat opt ani, fiindca avea cu el poezia si fiindca vorbea cu noi limbajul ei. Am tradus si publicat impreuna o antologie a poeziei latino-americane care prin anii ’80 devenise un adevarat reper pentru nu putini poeti din Romania. El a tradus atunci si in anii de dupa repatriere, in spaniola, enorm de multa poezie romaneasca, de la „Miorita“ la Nichita Stanescu, de la bocete si descantece la Ion Barbu, Blaga sau Eminescu. Pana in prezent a tiparit in propria lui editura 11 poeti romani. Sosea si acum la Granada cu un numar special al revistei „Trilce“, pe care o conduce, dedicat in exclusivitate poeziei romanesti, editie despre care s-a vorbit si in Nicaragua. Acelasi Omar Lara pregateste o ampla antologie a poeziei romanesti moderne pe care o va tipari si difuza una dintre cele mai prestigioase edituri din Madrid. E bine sa fie stiute aceste lucruri. Omar Lara este un cadou pentru poezia romana.