O polemica necesara
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura controversei »
Autor: Bogdan Duca
De ceva timp ma luptam cu gandul de a incepe o polemica cordiala cu unii dintre intelectualii de Stanga care colaboreaza la revista „Cultura“. Ultimul numar mi-a oferit doua prilejuri: articolele domnilor Alex Cistelecan si Dan Ungureanu. In fata celor doua texte am avut o noua dilema: sa raspund provocarii unui autor apropiat de ideea europeana de Stanga? Sau sa cedez presiunii nervoase si sa explodez „scriitoriceste“ in fata unui tip de gandire care, mai mult ca sigur, nu ar fi facut de rusine pe nici unul dintre redactorii „Scanteii“ anilor ‘50?
Ce o fi fost democratic in Constitutia URSS, care interzicea pluralismul politic, fixa ateismul ca politica de stat, nega dreptul la libertate civila al cetatenilor sovietici si focusa natiunile din fosta URSS pe un ideal ideologic, cel al comunismului? Nu pot decat sa ma gandesc la imaginea pe care o are domnul Ungureanu asupra democratiei. Cred (iar ceea ce vom citi mai departe in articolul domniei sale va confirma aceasta ingrijorare a mea) ca se gandeste la „democratia populara“.
Citind articolul domnului Dan Ungureanu, nu am putut sa nu explodez. Aceasta pentru ca am inca viu in memorie un alt articol al domniei sale (tot din „Cultura“), in care acesta reusea performanta de a justifica anii de temnita ai lui Constantin Noica pentru crima de a fi fost... mosier. Apoi, vazand cum domnul Alex Cistelecan deja polemizeaza cu unul dintre personajele pitoresti ale Dreptei culturale (Catalin Avramescu), imi pot permite si eu luxul de a intra in dispute cu domnul Ungureanu.
Intrebat de gazdele noastre de la revista „Cultura“ ce parere are despre apelul unui grup de intelectuali in favoarea lui Traian Basescu, domnul D. Ungureanu declanseaza un atac neargumentat rational la adresa semnatarilor acestui apel. Pentru vina de a fi semnat scrisoarea in cauza? Nuuu! Pentru vina de a exista. Cu exceptia lui Mircea Cartarescu si a lui Traian Ungureanu, autorul nostru le refuza statutul de intelectuali celorlalti semnatari ai apelului. Acestia sunt „inmultiti cu zero“ prin comparatii ce ar merita cel putin niste explicatii. Dar domnul Ungureanu nu binevoieste sa ni le ofere. Ce ne ofera, in schimb, domnia sa este o definitie leninista a intelectualului.
„Intelectuali se numesc cei care participa la o discutie intre egali, nu cei care se adreseaza prostimei prin presa sau emisiuni TV, de sus“ ne explica domnul Ungureanu. Nu cumva suna precum visul lui Lenin de a-i vedea pe intelectuali ca pe niste proletari ai cuvantului, trecuti cu arme si bagaje de partea revolutiei bolsevice? Mie mi se pare ca da. Domnul Ungureanu refuza intelectualilor dreptul de a vorbi de sus, adica de la inaltimea responsabila a propriei lor pregatiri culturale. Este dreptul domniei sale de a avea un punct de vedere. Dar sa vedem pana unde merge anti-elitismul domnului Ungureanu. Pana la a afirma ca: „daca societate civila inseamna, la noi, persoanele care mananca fursecuri la simpozioanele GDS sau ale Colegiului Noua Europa, atunci chiar avem societate civila“.
Trecem cu vederea faptul ca domnul Ungureanu ne lasa sa intelegem ca, pentru domnia sa, conceptul de „societate civila“ este unul vag, fundamentat, probabil, doar pe lecturi „in diagonala“, si ca domnia sa ajunge sa confunde „societatea civila“ cu… intelectualii de la GDS (greseala pardonabila minerilor din iunie 1990 sau lui Corneliu Vadim Tudor). Putem constata, in schimb, ca pentru domnul Ungureanu centrul de excelenta culturala reprezentat de Colegiul Noua Europa nu este altceva decat… o patiserie, de unde se pot manca fursecuri. Astept cu nerabdare argumente. Poate ca domnia sa, fiind un clasicist, are nelamuriri cu privire la anumite aspecte ale traducerii Septuagintei sau poate ca nu poate credita intelectual pe cercetatorii si bursierii acestui Colegiu. Daca este asa, il rog sa o spuna cu claritate. Altfel, doar cu aceasta simpla ironie, nu pot ramane decat cu concluzia ca domnia sa nu are alta problema decat aceea ca nu este si el un „piscotar“ (a se citi „beneficiar de granturi“) al NEC. Un alt indemn este acela de a mai citi despre conceptul de „societate civila“ inainte de a vorbi despre ea.
La a doua intrebare, venita din partea prietenilor nostri de la „Cultura“, cu privire la posibilitatea identificarii unor strategii electorale in jocul politic al presedintelui tarii, domnul Dan Ungureanu da un raspuns incredibil de bombastic. Il compara pe domnul Basescu cu… Mao Tze Dun. O comparatie exagerata, evident neargumentata (or fi argumente?), dar care spune multe despre simtul politic al domnului Ungureanu. Despre orientarea politica a domniei sale (neostalinism dupa modelul anilor ‘50) da de inteles chiar dl Ungureanu cand il acuza pe Mao de intemnitarea… aparatului de partid.
Invitat sa analizeze perspectiva domnului Patapievici cu privire la natura crizei politice de la noi, Dan Ungureanu ne spune, de la inceput, ca „ideea lui Horia-Roman Patapievici ca de vina e Constitutia e un panseu gandit inadins“. Evident ca era gandit inadins, doar daca nu cumva domnul Patapievici isi scrie articolele pe baza unei… inspiratii supranaturale. In rest, raspunsul domnului Ungureanu este vag cioranian. Pesimismul domniei sale merge pana acolo incat te intrebi cum de isi mai suporta statutul de roman. Insa cea mai „tare“ afirmatie din acest raspuns este cea in care domnul Dan Ungureanu ne spune, asa, in treacat, ca legea fundamentala a Uniunii Sovietice era o Constitutie… democratica.
Ce o fi fost democratic in Constitutia URSS, care interzicea pluralismul politic, fixa ateismul ca politica de stat, nega dreptul la libertate civila al cetatenilor sovietici si focusa natiunile din fosta URSS pe un ideal ideologic, cel al comunismului? Nu pot decat sa ma gandesc la imaginea pe care o are domnul Ungureanu asupra democratiei. Cred (iar ceea ce vom citi mai departe in articolul domniei sale va confirma aceasta ingrijorare a mea) ca se gandeste la „democratia populara“.
La a patra intrebare, cu privire la normalitatea luptei politice intr-o democratie, raspunsul este pe cat de scurt, pe atat de dezlanat. Este si firesc sa fie asa cand viziunea domnului Ungureanu asupra teoriei democratiei este redusa la aforisme, precum cel citat din Schumpeter, conform caruia democratia este „modul prin care un grup se mentine la putere prin alegeri libere“. De altfel, multe din concluziile domniei sale din acest articol, inclusiv pesimismul afisat vizavi de functionarea democratiei din Romania, sufera de aceeasi problema: slaba cultura politica a autorului lor, dublata de un spirit de observatie al socialului de un penibil incredibil. Un penibil care invalideaza, paradoxal, chiar definitia pe care domnul Ungureanu o da intelectualului. Unul dintre avantajele reale ale elitismului intelectual refuzat de domnia sa este acela ca permite oricarui om de cultura sa se poata compara cu alti intelectuali si nu cu vecinii de bloc, care se vor extazia la orice elucubratie cioraniana.
Partea a doua a articolului domniei sale este, insa, din multe puncte de vedere, incredibila. Aici domnul Dan Ungureanu arata cu claritate care sunt optiunile sale politice. Desigur ca, din ratiuni de „corectitudine politica“ (alta boala de stanga), la inceputul acestei parti a articolului, autorul se prezinta ca fiind un inocent „specialist in mentalitati“ caruia nu ii pare rau dupa perioada comunista. Textul spune, insa, cu totul altceva...
Domnul Ungureanu, intr-un text literar „schiop“ din punct de vedere stilistic (iertat sa fie punctul de vedere al unui cititor nespecialist de literatura), imagineaza un dialog intre fiul domniei sale (?) si bunicul sau pe tema represiunilor comuniste de dupa 1948.
Ce aflam din acest text? Ca, practic, lichidarea elitelor Romaniei interbelice de catre comunisti a fost un fel de... asanare sociala. Si, pentru ca domnul Ungureanu vrea sa para interesant, suprapune elitele postcomuniste peste cele interbelice, pentru a arata nimic altceva decat (deduc eu ingrijorat) invaliditatea morala a democratiei.
Domnul Dan Ungureanu nu reuseste sa invalideze moral democratia (al carei scop real nu este acela de a fi morala sau nu, ci de a ne permite noua, tuturor, chiar si domnului Ungureanu, sa fim morali sau nu, in limitele legii). Ce reuseste domnul Ungureanu este sa transpuna in cateva randuri tot dispretul sau pentru acest popor. A compara gruparea familiei Arnautoiu, curajosii haiduci ai Muscelului, cu fratii Sechelariu, a compara aristocratia si marea burghezie romaneasca interbelica, jefuita si umilita de regimul de „democratie populara“, cu clanurile de tigani bogati de ieri si de astazi, a vorbi cu usuratate perversa despre suferinta unor oameni care si-au trait viata in puscarie sau surghiun, incercand sa mai pari si amuzant, mi se pare o impietate vrednica de dispret. Nu vreau insa sa il dispretuiesc pe domnul Dan Ungureanu, cel putin nu inainte de a sti daca nu cumva domnia sa poate sa scrie toate acestea avand si argumente de bun-simt. Oricum ar fi, il sfatuiesc pe domnul Ungureanu sa se impace cu memoria martirilor si marturisitorilor acestui neam.
Desigur ca este dreptul domniei sale sa nu il placa pe domnul Patapievici, dar sa iei peste picior botezul din puscarie al monahului Nicolae de la Rohia, pentru a fi ironic cu domnul Patapievici, mi se pare cam mult. Astept de la domnul Ungureanu o critica punctuala a unei teze a domnului Patapievici, o polemica de idei, dar nu ineptii al caror penibil ar fi chiar imbecil, daca nu ar fi copilaresc.
La fel si antisemitismul vulgar ce transpare din randurile „dedicate“ lui Vladimir Tismaneanu este degradant pentru autor, pentru domnul Tismaneanu, dar si pentru memoria lui Nae Ionescu. Si in acest caz, domnul Ungureanu prefera sa fie „intelectual de scara de bloc“, decat sa incerce sa intre intr-o polemica reala cu domnul Tismaneanu. De altfel, titlul uneia din ultimele carti ale domnului Tismaneanu, „Stalinism pentru eternitate“, se pare ca se potriveste de minune stilului domnului Dan Ungureanu.
Cand un personaj cultural din anii ‘80 a pretins modificarea complexului monumental al lui Brancusi din Targu Jiu. Noica i-a cerut acestuia sa faca un gest de asceza fizica. Eu nu sunt un Noica; de asemenea, nu ii pot cere dlui Ungureanu sa strabata in genunchi coridoarele inchisorilor comuniste sau codrii pe unde cativa romani au salvat pentru posteritate demnitatea noastra nationala. Il pot ruga, in schimb, sa mai citeasca... Iar, daca nu are timp sa parcurga bibliografii stufoase de teorie politica, filosofie politica si istorie, atunci macar sa se ocupe de filologia clasica, unde domnia sa se pare ca e specialist. Si, daca vrea sa se „bata“ cu „marii“ culturii de astazi, sa o faca cu arme culturale, si nu cu texte triste prin penibilul lor.
Nota:
Pentru ca o cunostinta cu orientari de stanga a fost intrigata de acuza de antisemitism (unii intelectuali de stanga cred ca au monopolul asupra aducerii invinuirii de antisemitism), simt nevoia catorva lamuriri. Mai intai, a compara un evreu cu un personaj controversat si cunoscut prin antisemitismul sau, precum profesorul Nae Ionescu (pentru care am tot respectul, de altfel), este o jignire adusa nu numai acelui evreu, ci intregului popor israelit, care a avut nu putine de suferit de pe urma antisemitismului. La fel, este gratuita, rau-voitoare si lipsita de impietate fata de memoria Holocaustului, prezenta in text, ca „fiu“ al lui Vladimir Tismaneanu, a unui anume Eli Tismenetki, gaon la... Oshpitzin (numele in idis al teribilei localitati Auschwitz).