Victor Brauner: Alchimia privirii. De la vedere la viziune (III)
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura vizuala »
Autor: Petre Raileanu
Intre Oedip si Odin
„Frisonul crepuscular“ de care vorbea Novalis in „Imnurile Noptii“ l-a urmarit constant pe Brauner. El a navigat indelung in apele inconstientului, de unde a scos imaginile acelei „Fiinte a Tenebrelor“, creatura ambivalenta, de o hidoasa, grotesca uratenie sau de o „frumusete infernala“ – pentru a prelua termenii unui specialist in materie, C.G. Jung. Ambivalenta despre care se poate vorbi nu numai in termenii devierilor psihice la care se refera specialistul german, ci si in aceia ai unei estetici tot mai prezente de la romantici incoace. Suprarealistii au continuat pe aceeasi linie, mergand si mai departe, inventand conceptul de beauté convulsive si proclamand miraculosul drept punctul terminus al investigatiilor lor, locul de conciliere a contrariilor in care visul si realitatea se intalnesc in acel tip de realitate absoluta definita de Breton drept suprarealitate.
Ernesto Sábato, cautator obstinat al fortelor secrete ce ar domina lumea, de a caror existenta este ferm convins, se afla la Paris in momentul accidentului lui Brauner, lucrand ca asistent in laboratorul Irène Joliot-Currie, unde se punea la punct fuziunea nucleara. In 1938, anul accidentului, Sábato il cunoaste pe Oscar Dominguez, mutilatorul pictorului roman, cel desemnat de initiala „D“ in tabloul din 1932. Dominguez, crede Sábato, era, poate fara sa stie, instrumentul unor forte obscure si nu a putut scapa de pericolul pe care o asemenea posesie il reprezinta: a sfarsit prin a se sinucide in noaptea de 31 decembrie 1957, mazgalind cu sangele sau panza aflata pe sevalet. Cat despre accidentul lui Victor Brauner, fiecare, este de parere Sábato, gaseste ceea ce cauta. Cautarea aceasta poate fi constienta, deliberata sau dictata de inconstient. „Trecutul nu este ceva solid, cristalizat, imuabil, asa cum unii dintre noi isi imagineaza, ci o constelatie a carei configuratie se schimba pe masura ce existenta noastra avanseaza si care-si capata sensul adevarat in momentul mortii – dupa acest moment trecutul ramane pentru totdeauna pietrificat.“ In romanul „Abadon exterminatorul“, din care am extras acest citat in traducere proprie, neavand la dispozitie decat versiunea franceza, Sábato relateaza pe larg cazul lui Brauner, care i se pare a fi in legatura cu pretinsa calatorie a sufletelor din timpul somnului. Si apoi, mai scrie Sábato, „Realitatea la care noi ajungem prin vis, misticii si poetii o obtin prin extaz si prin imaginatie“. Intr-un asemenea extaz, gratie infricosatorului privilegiu al artistului, Victor Brauner a intrevazut teribila mutilare. Si a pictat-o. Este ceea ce el va numi mai tarziu VERITOM, acea intuitie fulguranta a propriului destin. Dar anticii aveau si un alt punct de vedere. Asa de exemplu, Apuleius, autorul latin din secolul al II-lea, a carui „Apologie“ transcrie, de fapt, discursul sau de aparare in fata unor judecatori sesizati in legatura cu practicile de magie ale eruditului scriitor. El accepta posibilitatea activarii „prestiintei divine“ ce se afla in fiecare, prin intermediul unei serii de practici ce se adreseaza simturilor, auzului si olfactivului, in primul rand:
„Imi spun ca sufletul omenesc, mai ales acela simplu, al unui copil, la chemarea anumitor armonii muzicale sau sub actiunea unor parfumuri grele, poate sa atipeasca sau sa se exteriorizeze (in sensul propriu si dinamic: a iesi afara din sine, P.R.) mergand pana la uitarea realitatii, pierderea pentru un moment a memoriei propriului corp. Pe aceasta cale omul este redat propriei naturi care este, cum se stie, de nemuritor si divina, si in aceasta stare asemanatoare somnului, el poate sa prezica viitorul.“ (Apulée, „Apologie“, Les Belles Lettres, Paris, 2001, p. 103)
Relevarea propriei naturi de nemuritor este pariul oricarui artist si conditia dictata de unul din miturile cele mai persistente este sacrificiul efectiv sau simbolic. Cel consimtit de Brauner, provocat, chiar, s-ar putea spune, prin producerea semnelor premonitorii, prin multitudinea si intensitatea acestora, este pierderea unui ochi. Ochiul unic al celui astfel mutilat este un simbol de clarviziune: el da posibilitatea de a vedea invizibilul si puterea magica inchisa in privire: „ In dialectica simbolului, totul se petrece ca si cum privarea de un organ sau de un membru ar fi compensata de o crestere a intensitatii in organul sau membrul ramas“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dictionnaire des symboles“, Paris, Robert Laffont, 1997, p. 138). Ne aflam aici in punctul de interferenta al mai multor mituri care nu si-au epuizat capacitatea de a produce sens si de a suscita interogatii: Oedip, care a ramas orb si surd la toate semnalele care-l avertizau ca se afla pe cale sa infaptuiasca imposibila transgresiune, isi crapa ochii traspunand prin acest gest in absolut ambivalenta posturii sale de victima si agent al fatalismului tragic. De cealalta parte se afla zeul scandinav Odin (cunoscut si in varianta Wotan) cel care accepta mutilarea in schimbul cunoasterii si al intelepciunii. Ochiul ar mai fi, in interpretarea psihanalistilor, simbolul disimulat al sexului feminin. Victor Brauner il reda si in aceasta ipostaza, intr-unul din desenele sale generate de logica visului, „Le Monde paisible“, publicat in numarul unic al revistei „Discontinuité“, din iunie 1928.
In ebraica, ochiul este desemnat prin Ayin, care mai inseamna si sursa, izvor. El este apropiat de cuvantul Zain, figurat acesta printr-o sageata traversand o piele de animal – simbol al fortei sexului masculin. Sageata strapungand ochiul este izbucnirea la lumina a sursei din adancuri, penetrare in felul organului sexual masculin, dezvaluire a interiorului si fecundare – tot atatea metafore pentru actul cunoasterii purtat in aceste contexte la o intensitate superlativa.
Ochiul este sageata care traverseaza pielea lucrurilor. Multiplicarea reprezentarilor sale are un sens nu atat pe orizontala acumularii cantitative, cat mai ales pe axul vertical al profunzimii.
(Fragment din studiul in pregatire „Victor Brauner, Onirogonies“)