Nicapetre. Idei ascunse in piatra
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura vizuala »
Autor: Victoria Anghelescu
La sfarsitul anului 2001, se inaugura la Braila, din initiativa domnului Ionel Candea, directorul Muzeului Brailei, Centrul Cultural „Nicapetre“. Gazduit intr-o eleganta cladire in stil englezesc, construita in 1912 de arhitectul Predinger pentru omul de afaceri Menelaos Embericos, Centrul avea menirea sa adaposteasca o seama de lucrari ale sculptorului Nicapetre, unul dintre talentatii fii ai orasului de pe Dunare. Un an mai tarziu, artistului i se conferea titlul de Cetatean de Onoare al orasului Braila. Era semnul, chiar daca tarziu, al recunoasterii valorii acestui sculptor, plecat din saracul cartier Brailita si devenit unul dintre numele de rezonanta ale artei canadiene. Anul acesta, publicul bucurestean a avut ocazia sa admire doua dintre ansamblurile lui sculpturale si o selectie de douazeci de fotografii, expuse, sub egida Muzeului Brailei, la Targul International de Arte Vizuale Bucuresti 2007, organizat la ROMEXPO.
Nuduri, vizibil lucrate dupa model, de data aceasta cu puternic contur, cu grija pentru anatomie, cu atentie pentru volumetria formelor ca in seria cretana in carbune si sepia. Culoarea nuanteaza forma, ii creeaza fundalul care o scoate in evidenta. Si ar mai fi portretele. Esentializate, accentuand personalitatea modelului, cautand descifrarea unui tip uman.
De la Teatrul de papusi la cariatidele Greciei
In 1958, un tanar cu alura atletica devenea student al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti. Se numea Petrica Balanica. Stia sa faca butaforie. Fusese unul dintre mijloacele de a-si castiga existenta in orasul natal. Stia foarte putin despre arta, mai nimic despre istoria ei, exceptand arta sovietica, avea o infinita curiozitate si o putere de munca iesite din comun. Tarziu, in 1994, a povestit cu umor, uneori sarcastic, peripetiile de atunci, intr-o carte tiparita de Muzeul Brailei, intitulata „Brailita – Downtown via U.A.P.“ O carte care ne descopera un scriitor inspirat, cu darul naratiunii, cu capacitatea de a creiona portrete rivalizand cu aceea a plasticianului.
Tanarul sculptor de atunci a debutat, sub numele Nicapetre, ce va deveni numele lui de artist, cu o personala in 1969, la Galeria Simeza. Titlul expozitiei, „Cariatide“, era relevant pentru preocuparile artistului. Lucrarile, in general de mari dimensiuni, cioplite in piatra, se detasau in perimetrul artistic bucurestean al epocii prin economia mijloacelor, prin stiinta implantarii volumelor in spatiu, prin forta de sugestie. De altfel, istoricul si criticul de arta Petru Comarnescu scria intr-o cronica: „Nicapetre este un om cult, care-l stie bine pe Brancusi, cunoaste geniul pietrarilor de la tara, imaginatia si stilizarea lor, precum e familiarizat cu sculptura pre-clasica a grecilor si a chinezilor. Poseda mai ales metodele de configurare a pietrei, astfel ca ea sa cante, sa exprime elevatie si sensibilitate, sa aiba ordinea arhitecturii si libertatile sculpturii, stilizate metaforic.“ Cariatidele lui Nicapetre erau, intr-adevar, metafore. Prin alura lor autohtona ele se inrudesc cu ciclul de femei dobrogene. Prin bratele-aripi amintesc de victoriile antice grecesti. Motive stilizate, forme sinuoase le confera viata, miscare. Piesele devin mai curand apte sa decoreze cconstructii monumentale decat sa sustina o arhitrava.
In urmatorii doisprezece ani, artistul dovedeste, pe langa talent, o forta si o pofta de lucru remarcabile. Stau marturie capitelurile coloanelor Primariei din Targu Jiu, lucrarile plasate in Tabara de sculptura in aer liber de la Magura Buzaului, bustul „Perpessicius“, realizat in 1978 si amplasat abia in 1994 la Casa memoriala cu acelasi nume din Braila, „Menhirul de la Villany“ (Ungaria) sau „Tripticul“ din 1974. Incep sa se prefigureze ciclurile ce vor forma opera artistului, purtand toate marca rememorarii culturale sau afective a sacrului, a unei filosofice meditatii asupra existentei. Din cand in cand, ciclurile sunt despartite prin portrete – emblematice de obicei – ale unor personalitati ale culturii romanesti. Cariatidelor li se alatura „Umbrele“. Volume torsionate, prinse in vartejul unei miscari continue, freamatul lor fiind insa stapanit de autor prin conceptia unitara a pieselor. Este, intr-un fel, expresia nelinistii in fata existentei, contrabalansata parca de stabilitatea unor piese ca „A fost aici odata...“ sau de seria „Menhirilor“, cu simboluri, si una si celelalte, ale stabilitatii, ale permanentei. Si tot in aceasta perioada, un nou ciclu, „In memoria mamei“, propune piese, in lemn sau in piatra, solid implantate in sol, cu volume echilibrate, cu planuri putine, ca o metafora a matricei lumii. Ciclul, dincolo de devotiunea filiala marturisita, continua, de fapt, mai vechi preocupari, vizibile in cateva portrete de femei din anii ’60, in „Ecou din Bizant“ sau in „Geea“.
Invocatii din exil
Si, cu toate aceste reusite profesionale, intre care selectionarea din 1976 pentru Bienala de la Venetia – nu este de trecut cu vederea –, Nicapetre simte ca se sufoca in atmosfera comunista a Romaniei anilor ’70. Participarea la simpozionul international organizat de Muzeul Skironio din Grecia in 1981 ii ofera prilejul emigrarii. Dupa multe peripetii, se stabileste la Toronto, in Canada. Si dupa inca mai multe incercari, pe care si le aminteste peste ani cu zambetul nascut din vindecarea ranilor in timp, deschide, in 1982, prima sa expozitie personala la Toronto. Urmeaza ani de creatie rodnica, noi cicluri de piese, structurate pe meditatiile sale asupra lumii. Unul dintre ele, „Rugaciune pentru fiul cazut“, face obiectul unei a doua personale la Institutul Goethe din Toronto. Un altul, „Invocatii“, format din douazeci si cinci de sculpturi, va fi expus in Guild Park din acelasi oras. Universitatea „Tennessee“ din Statele Unite ii achizitioneaza trei piese monumentale, in 1990, cu acelasi titlu, „Invocatii“. Muzeul Hakone din Japonia ii comanda doua piese din marmura, „Adam si Eva“. Si „Invocatiile“ vor mai calatori la Burlington County College, New Jersey, la Universitatea din Michigan, la Centrul de Arta din Ohio si la cel din Virginia. Anii '90 inseamna posibilitatea revenirii in Romania. Artistul calatoreste periodic in tara natala, la Braila si Bucuresti. De altfel, Romania a fost mereu prezenta in creatia sa. Bustul monumental din marmura al lui Mihai Eminescu, creat la Hamilton, cele trei piese in lemn pentru Centrul Memorial „Anton Dumitriu“, „Vasile Bancila“ si „Nae Ionescu“, din Braila, portretele in bronz „Aron Cotrus“ si „Gheorghe Donev“ de la Centrul Cultural Roman „Nae Ionescu“ din Hamilton se adauga portretului lui Perpessicius, deja amintit. Si, din nou, cicluri. „Semintele“ sau „Pastaile“, „Altarele pagane“, numeroasele piese intitulate „Enigma“ sau „Masca Zeului“, ansamblul „Regele si Regina“, sculptat in 1992, in onoarea vizitei Regelui Mihai I la Toronto, „Gandind la Nefertiti“, „Printesa“... O opera vasta, unitara, purtand marca inclinatiilor filosofice ale artistului si a artei romanesti prin lume.
Nimfe, Satiri si Marin Sorescu
Un capitol special il constituie grafica lui Nicapetre. Cunoaste si ea mai multe etape. Anii ’70 inseamna perioada „Nimfelor“ si „Satirilor“. Linia fina, sinuoasa construieste personaje mitologice. Forma este baroca, expresia trimite la manierism prin caracterul aluziv, prin distorsiune. „Satir primavara“, „Femei mancand mere“, „Satir si nimfa“, o poveste sensibila, sublimata a bucuriei de a trai, un imn inchinat dragostei pagane ca si altarele in piatra de mai tarziu. Apoi, nuduri, vizibil lucrate dupa model, de data aceasta cu puternic contur, cu grija pentru anatomie, cu atentie pentru volumetria formelor ca in seria cretana in carbune si sepia. Culoarea nuanteaza forma, ii creeaza fundalul care o scoate in evidenta. Si ar mai fi portretele. Esentializate, accentuand personalitatea modelului, cautand descifrarea unui tip uman. Formele colturoase, geometrizate ale „Hamalului“ (1956), respirand forta, duritate poarta pecetea epocii. La celalalt capat, „Marin Sorescu“, desen din 1990, se apropie de sarja amicala si dovedeste intreaga evolutie a mijloacelor plastice si a capacitatii artistului de investigare psihologica a modelului. Ar mai fi de adaugat aici ilustratiile sale la cateva carti, dintre care amintim numai „Nevoia de cercuri“ de Geo Dumitrescu (1962) si „La Colonne sans Fin“ de Mircea Eliade.
Vasta si variata creatie a lui Nicapetre i-a adus artistului si cateva recompense. In 1990, Academia romano-americana din Bucuresti ii conferea un premiu de recunoastere pentru contributii importante la dezvoltarea artelor plastice. O medalie de merit de acelasi tip primea, sapte ani mai tarziu, din partea orasului Scarborough, iar presedintele Romaniei si ministrul Culturii ii confereau, in anul 2000, medalia comemorativa „Mihai Eminescu“.