Nostalgia nostalgiilor
articol aparut in Cultura, nr. 35 din 2006-08-17» cultura literara » texte si contexte
Autor: Constantin Coroiu
Dincolo de autonomia fiecarei arte, pana la urma un film cu adevarat artistic are (si) valoare literara.. Altfel spus, cuvantul mi se pare esential si in arta imaginii prin excelenta. Si nu e vorba doar de ecranizari ale unor opere literare, clasice, celebre sau cel putin recent consacrate. in asemenea cazuri, valoarea literara este preexistenta, este un dat. Ceea ce nu inseamna ca un regizor mediocru ori manat de alte intentii decat cele estetice nu o poate distruge sau deturna. Avem suficiente exemple, inclusiv in cinematografia romaneasca. Din fericire, in treacat fie zis, exista in filmografia autohtona si ecranizari dupa opere literare care, chiar daca nu se ridica la nivelul acestora din urma, transpun ceva din spiritul lor, reusesc sa nu le denatureze, sa nu le desfigureze. Altminteri, doar „Padurea spanzuratilor”, antologicul film al lui Liviu Ciulei, atinge cota capodoperei lui Liviu Rebreanu.
Noua globalizare, la care asistam acum, va insemna si un fel de defrisare, de scoatere a radacinilor taranesti si de nivelare a terenului. in curand, nici un profesor de limba si literatura romana, nici o elita damboviteana sau bahluiana, de obicei autoproclamata, si nici un idiot licentiat sau cu patalama de Doctor in Stiinte nu va mai avea motive sa se revolte ca unii absolventi de liceu, inteligenti si sensibili, l-au considerat, in lucrarile lor de la examenul de bacalaureat, pe Ilie Moromete intelectual.
S-a spus ca scenaristul profesionist este, in definitiv, sau ar trebui sa fie, scriitor, ori, ma rog, dramaturg, caci scenariul e o specie literara, una a genului dramatic. Ca in industria cinematografica, indeosebi cea din ultimele doua-trei decenii, obsedata de profit si dominata, as zice alienata, de tehnologiile moderne, supersofisticate, care fac din actul artistic (a se pune ghilimelele de rigoare) un produs de serie, deci de larg consum, scenariile filmelor sunt adeseori insailari de replici inepte, e si asta o realitate trista, adica o culme a „creatiei” la care a ajuns „omul recent” sau, daca vreti, scenaristul recent.
La toate acestea ma gandeam zilele trecute recitind un antepalmares al Festivalului de Film de la Cannes, editia 2002, publicat de ziaristii de la Associated Press. Antepalmaresul, cum l-au numit ei, este de fapt o lista cu cele mai insolite secvente desprinse din peliculele prezentate in concurs. Printre momentele selectate si premiate simbolic de gazetarii de la AP se inscriu scene de maiestrie regizorala, de performanta actoriceasca, dar si texte, adica monologuri si replici memorabile. De pilda, premiul „pentru cea mai buna maxima” l-a obtinut o reflectie ce suna astfel: „Albastrul care iese din indigo este mult mai frumos decat indigoul insusi. Dar fara indigo, nu ar exista albastru”. Caragiale i-ar fi replicat bonom-ironic scenaristului ca scrie „adanc”! Maxima este din filmul intitulat „Betia femeilor si a picturii”.Cea mai buna intrebare a fost considerata una a lui François Berleand care, in filmul „Adversarul”, il chestioneaza pe François Cluzet: „Stiti de ce femeile care va excita nu sunt si cele cu care puteti sa traiti?” A fost premiata si o intrebare a unui copil. in filmul „Surasul mamei sale”, micutul Alberto Montini il pune la grea incercare pe tatal sau, intrebandu-l: „Cum poate Dumnezeu sa se ocupe de sase miliarde de fiinte umane?” in fine, am retinut din lungul antepalmares intocmit de ziaristii de la Associated Press si ceea ce in viziunea lor a fost „cea mai frumoasa tirada politica”. Ea apartine unui taran palestinian din 1948, personaj interpretat de actorul Youssef Abou Warda, in filmul „Kedma”. in scena in care evreii vin sa vaneze abuziv pe pamantul sau, taranul striga la ei: „Vom ramane aici, in ciuda voastra, ca un zid, ne va fi foame, vom imbatrani, dar va vom sfida! Vom scrie poezii. Aici vom ramane, in ciuda voastra, ca un zid, si vom umple strazile cu manifestatiile noastre. Si vom face copii revoltati, generatie dupa generatie.”
Tirada este nu doar „frumoasa” in retorica ei, dar si cutremuratoare, mai ales daca tinem seama si de contextul politic actual. Dar dincolo de contextualizare si de conotatia politica, redescopar in ea un adevar care ma tulbura profund. Acela ca taranii de orice etnie, de oriunde si de oricand, au ceva comun. Ceva pe care l-as defini prin sintagma: cultul radacinilor. L-am constatat in multe locuri, inclusiv la peste zece mii de kilometri de Romania si de Europa: in Asia de sud-est ori in America Latina. Acest cult i-a „globalizat” pe toti taranii lumii inca de la inceputul inceputurilor... Noua globalizare, la care asistam acum, va insemna si un fel de defrisare, de scoatere a radacinilor taranesti si de nivelare a terenului. in curand, nici un profesor de limba si literatura romana, nici o elita damboviteana sau bahluiana, de obicei autoproclamata, si nici un idiot licentiat sau cu patalama de Doctor in Stiinte nu va mai avea motive sa se revolte ca unii absolventi de liceu, inteligenti si sensibili, l-au considerat, in lucrarile lor de la examenul de bacalaureat, pe Ilie Moromete intelectual. G. Calinescu ar fi exultat la o asemenea „eroare”. Dar Calinescu a murit demult, altul e greu sa mai apara intr-un orizont de timp cat de cat previzibil, iar Moromete va ramane, in noua era, pecetluit in capodopera lui Marin Preda, ca intr-un sarcofag.
***
O carte pe care nu credeam ca o voi mai citi vreodata, fiindca ma temeam ca nu va mai fi scrisa.
Dar iata ca Dumnezeu a vrut ca Gabriel García Márquez sa ne poata darui primul volum, dintr-o trilogie, de 600 de pagini, al memoriilor sale, purtand un titlu cum nu e altul mai definitoriu in ceea ce-l priveste: „A trai pentru a povesti”. Cartea, tiparita intr-un prim tiraj de un milion de exemplare, s-a epuizat in doar cateva zile. Probabil ca este un record absolut. Sa nu uitam ca nu e vorba de o carte ce are ca subiect un sexgate sau vreun alt scandal, ci una grea, la propriu si la figurat. A fost lansata, cum era si firesc, in Spania si America Latina. A aparut apoi si in alte spatii geografice si culturale, inclusiv in Europa, inclusiv la noi. Peste tot a avut succes, dar parca acesta nu a mai fost atat de exploziv ca in lumea hispanica, acea lume fabuloasa, careia povestea ii este insusi destinul. Marele romancier nu a participat la lansare, intrucat era ocupat cu traitul. Iar pentru Márquez a trai inseamna a scrie. De data aceasta, la propriu, romanul vietii sale, poate chiar un roman al romanelor, cum proiecta in urma cu cateva decenii. Dar, apropo de Spania, de Hispanoamerica, iata ce povestea creatorul „Toamnei Patriarhului” prin anii ’80: „Acum douazeci de ani, in Mexic, am fost de cateva ori sa vad filmul «Ultimul tango», prizonier al nostalgiei cantecelor pe care le auzisem de atatea ori cantate de bunica. Saptamana trecuta, in Barcelona, am fost cu un grup de prieteni sa vad spectacolul pe viu al Sarei Montiel, dar nu ca sa mai ascult cantecele bunicii, ci prizonier al nostalgiei acelor timpuri din Mexic. Pe cand le canta bunica, la cei sase ani ai mei, cantecele mi se pareau triste. Cand le-am ascultat din nou in film, treizeci de ani mai tarziu, mi s-au parut mult mai triste. Acum, la Barcelona, mi s-au parut atat de triste, incat de-abia daca mai erau suportabile pentru un nostalgic iremediabil ca mine. Cand am iesit din teatru, noaptea era diafana si calduta si aerul avea o prospetime de trandafiri de mare, in timp ce restul Europei naufragia in zapada. M-am simtit induiosat in acel oras frumos, lunatic si indescifrabil, in care am lasat suvoiul atator ani din viata mea si din viata copiilor mei, si ceea ce am simtit atunci nu a fost nostalgia dintotdeauna, ci un sentiment mai sfasietor: nostalgia nostalgiei. Pentru generatia mea, care avea cam 15 ani cand s-a terminat razboiul civil din Spania, aceasta neliniste a nostalgiilor suprapuse isi are radacinile in Spania. Noi am fost cei care am trait, intr-un moment in care toate amintirile sunt eterne, ceea ce noi numim cea de-a doua cucerire a Americii. Ma refer la debarcarea masiva a republicanilor invinsi, care nu erau inarmati cu cruce si spada, ca prima data, ci cu o forta a spiritului care ne-a schimbat viata. Multi au sosit convinsi ca era un exil momentan. Se spunea pana de curand, si mai serios decat s-ar putea crede, ca multi dintre cei care au sosit in Mexic nu au vrut sa se miste din portul Veracruz, si nici macar sa-si desfaca bagajele, ca sa piarda locul in primele vapoare de intoarcere. (...) in Buenos Aires, in Bogota, in Ciudad de Mexico, in Havana au aparut dintr-o data restaurante populare care pareau aduse in intregime de la Madrid sau Sevilla... Odata, cand calatoream de la Veracruz la Cartagena de Indias, cu un vapor spaniol, am fost martorul unei intamplari care mi s-a parut o sinteza perfecta a intregii drame a exilului. Un refugiat urcase pe vapor ca sa bea un aperitiv la restaurant. Chelnerul, care dupa cat se parea il cunostea din alte calatorii, l-a intrebat daca-l dorea cu apa. Refugiatul a spus ca nu, dar chelnerul l-a convins, pentru ca s-a inclinat peste tejghea si i-a spus cu o voce complice: «Avem inca apa din Spania»“.
O evocare ca un poem pe care l-am putea intitula si „Nostalgia radacinilor”.