Bufoniada si singuratate sau Hocus pocus la New York
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura literara »
Autor: Rodica Grigore
„Reality is not a matter of fact, it is an achievement“, scria filosoful romancier William H. Gass in „Fiction and The Figures of Life“. Tocmai de aceea, considera el, un adevarat povestitor trebuie sa-si tina cititorii captivi in interiorul limbajului operei, pentru ca, din punct de vedere literal, nu exista nimic dincolo de el.
Pe de alta parte, intr-un eseu deja celebru, „Writing in American Fiction“, Philip Roth exprima opiniile romancierilor americani ai sfarsitului de secol XX, care s-ar simti intimidati de o adevarata „extravaganta a realitatii care le depaseste cele mai indraznete fantezii“ si care se manifesta „in ciuda tuturor regulilor verosimilitatii“. Din aceasta cauza, singura solutie viabila din punct de vedere estetic ar fi ca scriitorul insusi sa se autointroduca, in calitate de personaj, in propria fictiune.
Artistul ca erou al propriei opere este prezent in literatura inca din perioada romantica, atunci cand intruchipa o prezenta spirituala sau un conducator mai mult sau mai putin revolutionar. Replica acestuia in cadrul literaturii americane contemporane e viciata (sau imbogatita?) prin stralucirea si celebritatea date mai ales de lumea televiziunii si cinematografiei. Majoritatea autorilor ultimilor ani au cazut in aceasta irezistibila ispita. E ca si cand scriitorului nu i-ar mai fi suficient doar statutul de artist, ci l-ar dori imbogatit prin aura de glorie data de mediile de informare si, mai ales, de propria opera, construita in jurul propriului personaj / rol public, exprimat, desigur, prin memorabile acte (sau fapte) de limbaj.
Tocmai din aceasta cauza, critica literara americana a discutat frecvent relatia profunda stabilita intre romancier, realitate si limbaj. Vocatia romancierului, asa cum s-a intamplat inca din secolele trecute, ar fi „realismul“, oricare ar fi definitia care i se poate da. In acelasi timp, insa, se constata ca romanul are si o „cariera“ proprie, una estetica, preocuparea pentru forme, structuri si limbaj care, insumate, dau nastere fictiunii. In plus, multi romancieri ai ultimilor ani au afirmat cu hotarare ca rolul romanului nu e nicidecum simpla reflectare/ reprezentare a realitatii, ci crearea de forme valabile din punct de vedere estetic, o data cu folosirea limbajului cu intentii declarat si intentionat ludice.
Presedintele Americii sau regele Manhattanului?
In aceasta directie se incadreaza si Kurt Vonnegut, poate mai ales prin scrierile publicate de la sfarsitul anilor ‘60 incoace: „Fii binecuvantat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gaste“ (1965), „Mic dejun de campion sau La revedere, Blue Monday“ (1973), „Bufoniada sau Gata cu singuratatea!“ (1976). Titlul acestei din urma carti reprezinta, practic, hotararea pe care o iau, la un moment dat, cei doi frati gemeni, Eliza si Wilbur Rockefeller Swain, protagonistii romanului. Din cauza diformitatii lor, evidente inca de la nastere si care se va accentua rapid, cei doi ajungand sa aiba in curand doi metri, parintii, extrem de bogati, vor decide sa-i adaposteasca – si sa-i ascunda, deopotriva, de ochii lumii si, mai ales, ai prietenilor familiei... – intr-un conac situat la departare suficienta de oras si de orice potentiali vizitatori, angajand personal calificat care sa-i serveasca dupa pofta inimii. Numai ca, in ciuda hidoseniei lor, copiii nu numai ca nu sunt retardati din punct de vedere intelectual, ci dimpotriva atunci cand isi apropie capetele, inteligenta lor, insumata, este cel mai bun si uimitor exemplu de intelepciune de la Einstein incoace. Ei aleg, insa, sa pastreze secretul acestei extraordinare inteligente si sa traiasca un soi de existenta dubla: pe de o parte de inapoiati mintal si tratati de cei din jur cu condescendenta necesara in mijlocul unui surogat de paradis (platit, desigur, din banii parintilor care, in acest fel, uitau de mustrarile de constiinta de a-si fi instrainat copiii). Iar, pe de alta parte, o existenta uluitoare si extrem de intelectuala: vorbesc perfect latina si greaca – pe care le-au invatat din cartile uriasei biblioteci a conacului, stiu tot ce se poate sti si, prin urmare, sunt capabili sa formuleze raspunsuri perfecte la orice intrebare. Cu o conditie: sa fie impreuna, pentru ca, in felul acesta, creierele lor sa poata intra in legatura – inteligenta lor crescand pe masura ce Eliza si Wilbur isi apropie capetele unul de celalalt. Numai ca, pe lumea aceasta nimic (si nimeni) nu-i perfect, iar cei doi fac o greseala: se tradeaza in fata celorlalti, iar parintii, inspaimantati de faptul ca cei doi ii indusesera in mod perfid in eroare ani de zile, decid sa-i desparta. Vrand-nevrand, Wilbur ajunge sa traiasca pe cont propriu, urmand chiar si cursurile facultatii de medicina si obtinand chiar si diploma, iar Eliza este internata intr-un azil.
Mai tarziu, la capatul a nenumarate aventuri care mai de care mai fantastice, Wilbur ajunge (incredibil, dar adevarat!...) presedintele Statelor Unite, numele sub care e cunoscut in istorie fiind Wilbur Narcisa, marea realizare a mandatului sau fiind crearea „familiilor artificiale extinse“. Dar paradisul nu dureaza mult, caci, la fel ca si in copilaria sa, nenorocirea pare a astepta mereu dupa colt... De asta data sub forma razboiului civil, alimentat si sustinut de o grupare a comunistilor chinezi, cei care vor reusi sa provoace o grava criza politica prin raspandirea virusului mortii verzi. Singura cale de salvare pe care o gaseste Wilbur este de a se refugia, impreuna cu putinii supravietuitori – intre care si singurii lui apropiati, respectiv nepoata sa Melody Grangur-2 von Peterswald si iubitul acesteia, Isadore Zmeura-19 Cohen – in mijlocul New York-ului, acum un oras pustiit, aproape imposibil de recunoscut, caci, din stralucirea de odinioara a mai ramas doar numele. Si cateva ruine in Manhattan. Aici, Wilbur se va proclama rege – doar al Manhattan-ului, desigur – si va incepe sa scrie o carte, memoriile sale, pentru a lasa posteritatii marturia asupra ultimelor zile ale Americii. Cum s-ar spune, nimic nu mai este ce-a fost: „Sunt descult. Port o toga purpurie facuta din draperiile pe care le-am gasit printre ruinele hotelului Americana. Sunt fostul presedinte al Statelor Unite ale Americii. Am fost cel din urma presedinte, cel mai inalt presedinte si singurul presedinte care a divortat in timpul mandatului. Cel mai apropiat vecin locuieste la un kilometru si jumatate.“
Noul Babilon si abolirea Centrului
Dar dorinta mai veche a scriitorilor, de la Balzac la Dickens sau Tolstoi, de a incorpora intreaga lume intr-o carte nu se mai poate sustine in epoca noastra. Pentru ca acum, fragmentarea lumii, a realitatii exterioare si reconstruirea/ reconstituirea ei ulterioara din chiar aceste fragmente prin crearea unui nou tip de discurs romanesc a devenit estetica necesara si dominanta, dovada modul in care Wilbur isi construieste propriul discurs, plin de clisee, de repetitii, de non-sensuri. Dovada – inca una – a sfarsitului lumii, de asta data la nivel literar... In plus, prezentul la care se raporteaza Vonnegut insusi, in calitate de autor, este caracterizat, la mai multe niveluri de examinare, atat la cel al structurilor economice, sociale si culturale, cat si la cel al unor tipuri particulare de discurs, de o tendinta accentuata de promovare a unui alt model constitutiv. Aceasta tendinta consta mai cu seama in schimbarea centrului de greutate al discursului romanesc. Daca in romanul traditional naratiunea era condusa dupa un principiu cronologic, determinand o constructie epica liniara, in romanele ultimilor ani – fie ca alegem sa le numim postmoderne sau nu – se trece la o relatare simultana a evenimentelor, aparand astfel ceea ce critica americana contemporana a numit „romanul arhitectonic“. Aici, temporalitatea este spatializata: atunci cand evenimentele ce se deruleaza in timp sunt organizate dupa un tipar spatial, in conformitate cu o tehnica a juxtapunerii, folosita de regula in montaj, acestea pierd in egala masura natura lor secventiala, ca si calitatea ireversibilitatii. Prin urmare, naratiunea din „Bufoniada“ nu se mai desfasoara in mod determinant in timp, ci in spatiu. Tocmai de aceea, principiul de constructie a romanului este dat de o metafora spatiala: orasul New York, care constituie o imagine microscopica a unui univers apocaliptic, incarcata de infinite sugestii. Aparat doar de cateva ziduri in ruina sau, dimpotriva, in anumite zone, deschis complet spre alte spatii, orasul acesta inseamna, asadar, despartire, retragere, ruptura. Este statutul noului spatiu predilect pentru roman, asemanator, in fond, acelui fost „oras de sticla“, New York-ul zilelor noastre, spatiul in care sunt localizate, de exemplu, toate evenimentele din „Trilogia“ lui Paul Auster. Prin caracterul clar exprimat de spatiu care instraineaza si nu mijloceste comunicarea, Noul Babilon (New York-ul) nu mai poate fi un centru, ci devine chiar negatia acestuia; nu mai e semnul unitatii, ci abolirea ei definitiva. Nu comunicare, ci dimpotriva, pierderea cuvantului prin care se face comunicarea. Nu intelegere, ci confuzia completa si definitiva.
Dubla aparenta
Kurt Vonnegut exprima perfect toate aceste aspecte, nu intamplator cuvintele fiind inlocuite uneori, in „Bufoniada“, prin diferite reprezentari grafice, desene, scheme – la fel cum se intampla, de altfel, si intr-un roman al sau mai recent, „Hocus Pocus“ (1990). Iar raportarea la modelele literare consacrate este si ea evidenta: acum, Parisul-Babilon al romancierilor secolului al XIX-lea, spatiul terifiant in care orice identitate risca sa se piarda, este inlocuit cu New York-ul, Noul Babel in care comunicarea nu mai e posibila. Acest lucru se intampla tocmai pentru ca Turnul Babel simbolizeaza confuzia, iar lipsa de echilibru este cea care duce la confuzie, consacrand singuratatea. Oamenii nu se mai inteleg intre ei, parca nici nu mai vorbesc aceeasi limba, adica nu-i mai leaga nici un consens, fiecare nu se gandeste decat la sine, socotindu-se un soi de Principiu Absolut. Nu intamplator, Wilbur isi incepe cartea in felul urmator: „Mai mult de atat n-o sa ma apropii de scrierea unei autobiografii. [...] E vorba despre cum mi se pare mie viata.“ Vechea tema a diferentei dintre aparenta si esenta este ilustrata, astfel, din nou. Numai ca aparenta capata, ea insasi, o nota in plus, acum nemaifiind important cum par lucrurile, ci cum li se par ele personajelor romanesti.