Televiziunea dauneaza grav ierarhiei valorilor
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura media »
Autor: Felicia Antip
Se stie. Demonstratia a fost facuta de doua posturi importante de televiziune, TVR1 si Realitatea TV. Intristator, comicele ierarhii stabilite de sondajele lor printre telespectatori au fost comentate si ras-comentate. Nimeni nu pare insa interesat sa invete lectia.
Fenomenul Becali se arata a fi mai putin supranatural decat se da de inteles. Da, televiziunile l-au supraexpus, supraimpus, supradozat, supraevaluat, dar cuvantul hotarator pare sa fi apartinut banilor care n-au miros, nu aduc fericirea, pot doar sa cumpere. Orice si pe aproape oricine. Spre cinstea lui, Becali este unicul roman care recunoaste ca-si foloseste banii pentru a cumpara. Fotbalisti. Din echipa proprie si din echipa adversa. Victorii in fotbal. Recunostinta. Istorici. „Intelectuali“. Voturile sinistratilor, ale hotilor de curent electric, ale enoriasilor carora le zideste biserici. Si ca poate supralicita orice oferta. S-au colectat, la Gala UNICEF, 250 000 de euro? Becali a donat imediat 251.000, ca sa se vada ca e mai filotim decat toti bogatasii din Romania la un loc. A iesit la iveala ca tot cu bani, cu bani multi, si-a platit prezenta ad nauseam in emisiunile ProTV. Sa zicem ca realizatorii de emisiuni sportive si politice de la alte posturi n-au fost „motivati“ decat de dorinta de a nu ramane mai prejos la bursa sacrosanctului rating. Actorul Ion Dichiseanu s-a decis sa se alinieze in suita lui din convingere politico-religioasa, ca si cuviosul Dan Zamfirescu, fost slujitor devotat al securitatii, mandru si in ziua de azi de turnatoriile lui, care l-a parasit pe CVT in favoarea celui mai flamboaiant luptator impotriva comunismului.
TVR1 l-a invitat din motive oneste sa-si expuna, in prime time, filosofia politica si zambetul amuzat al moderatorului a fost considerat, din punct de vedere profesional, o reactie suficient de explicita la aberatiile debitate de omniprezentul demagog.
Intensa mediatizare a lui Becali sustinuta simultan de mai toate televiziunile este – nu incape nicio indoiala – cea mai eficienta metoda de propaganda a celui care nu-si ascunde dorinta de a deveni carmuitorul de drept divin al Romaniei.
Dar providentialul salvator al neamului este departe de a fi singurul personaj bagat pe gat cu insistenta. Cativa comentatori – putini in raport cu numarul publicatiilor romanesti si mereu aceiasi – nu prididesc gonind dintr-un capat al Bucurestiului in capatul opus pentru a-si da cu presupusul despre fiecare intamplare politica mai intai la un post, apoi la altul, la al treilea si asa mai departe. Sa fie ei Cei Mai talentati gazetari, Cei Mai infailibili analisti, Cei Mai impartiali observatori? Nu, sunt doar cei care au dat la timp din coate, s-au impus, pentru ca, adusi in prim-plan de unii, altii nu-si puteau permite sa nu-i cultive, iar televiziunile nu-si bat capul sa descopere capete eventual mai luminate, minti mai echilibrate, specialisti mai informati, vorbitori mai dotati cu darul elocintei.
Atunci cand evenimentul impune o abordare psihologica sau sociologica, lista expertilor consultati este descurajator de scurta. O buna bucata de vreme, am fost indemnati sa credem ca Romania are un singur psiholog, pe Florin Tudose, invitat sa-si expuna pretutindeni excesiv de cunoscutele astazi opinii despre inexpiabilitatea pacatului savarsit de onanisti si despre monstruozitatea homosexualitatii. Un sociolog fara concurenta, Aurora Liiceanu, unicul medic legist convocabil din Romania, dr. Beilis, autoritatea nepereche in materie de constitutie, Antonie Iorgovan, avocata infailibila Paula Iacob, arbitra modei Zina Dumitrescu revin obsedant in fata ochilor nostri ca si cum n-ar mai exista alti profesionisti in afara de ei.
Mai deranjanta este perspectiva saracacioasa si demoralizanta asupra viitorului vietii publice. Daca actuala clasa politica este asa cum este si nu avem motive s-o credem reformabila, singura speranta ramane innoirea ei treptata, intrarea in arena a unor generatii necompromise, fara moravurile si naravurile politicianismului de tranzitie. Ceea ce ni se arata este de natura sa ne sperie. Cei cativa tineri omniprezenti pe ecrane sunt, indiferent de partidul din care fac parte, insuportabili. Nu sunt in stare sa se asculte decat pe sine, incearca sa-i reduca la tacere pe ceilalti vorbind in acelasi timp cu ei si mai tare decat ei, rastalmacesc argumentele oponentilor, se improasca unul pe altul cu noroi. Sunt inca si mai necivilizati, si mai nepoliticosi, si mai egocentrici, si mai ilogici, si mai agresivi in sens vadimist decat varstnicii din propriile lor partide. Invitarea lor si numai a lor induce impresia ca redactiile care-i aleg apreciaza manifestarile si iesirile lor, ii considera cei mai buni, cei mai valorosi, cei mai interesanti dintre politicienii tineri. Lavinia Sandru si Victor Ponta, Olguta Vasilescu si Cristian Boureanu, Cosmin Guse si, in ultima vreme (din pacate, pentru ca promitea altceva), Crin Antonescu (sa ma scuze cei cativa pe care, involuntar, i-am omis) prefigureaza medii politice inca si mai neatragatoare decat cel de azi.
Exista si cateva emisiuni, din pacate foarte putine, care promoveaza cu discernamant valori adevarate. Poate ca cel mai atragator exemplu este emisiunea lui Catalin Stefanescu. Invitati care merita sa fie adusi in prim-plan se bucura de o primire atent, inteligent pregatita, in masura sa le puna si mai bine in evidenta personalitatea. Pana si aceasta formula subtila este insa pandita de capcane. E firesc sa fie prezentat unul dintre cei mai inzestrati si mai iubiti artisti contemporani, Dan Puric. Problemele incep din momentul cand, in loc sa-si expuna crezul artistic si sa vorbeasca despre meandrele si capcanele si orizonturile artei lui, mimul incepe sa faca filosofie politica. Este atat de fermecator, atat de expresiv, nu doar in gesturi ci si in cuvinte, manuieste cu atata dexteritate asociatiile de idei, jongleaza atat de abil cu citatele, ameste cand rapid texte si precepte religioase, sfinti si pacatosi, apologeti ai extremismului si ganditori de marimi neasemenea, incat, datorita iutelii lui de mana si nebagarii noastre de seama, am putea fi tentati sa acceptam si ideile lui politice, sa nu le observam nocivitatea. Dan Puric nu iubeste democratia, el este convins ca societatea romaneasca are nevoie de un regim paternalist, autoritar. Dreptul domniei-sale. Asa cum are si dreptul de a se afisa cu Gigi Becali, de a participa la o actiune propagandistica (simpozion!) a acestuia. Debitul lui verbal impetuos face cu neputinta intreruperile sau poate ca realizatorul emisiunii nici n-a tinut sa-l intrerupa, multumindu-se sa zambeasca uneori pe jumatate ironic, pe jumatate admirativ. In felul acesta, trec ca si cand n-ar fi fost trimiteri la gandirea politica (!? nu stiintifica) a doctorului Paulescu si a lui Konrad Lorenz sau invocarea altor teoreticieni ai inegalitatii si ai opresiunii.
In felul acesta, insa, omagierea unei valori culturale reale are efectul pervers de a acredita opinii cel putin derutante pentru romanii inca in cautarea caii de iesire din starea de anomie care a durat 60 de ani (1939 – 1989).