Imblanzite, domesticite
articol aparut in Cultura, nr. 61 din 2007-03-01» cultura controversei » dosar
Autor: Cosmin Manolache
Candva, maslinele erau considerate „mancarea saracului“. Care credeti ca sunt, in momentul de fata, „noile masline“? Avem in vedere nu numai (categorii de) produse materiale, ci si programe culturale, spirituale etc.
E.g. Cat de ieftina este credinta? Cat de ieftina este informarea? Etc.
In ce masura, in termeni de pragmatica a discursului (nu de pragmatism cotidian), conceptul de „ieftin“ este rau famat?
Ce sensuri mai are constructia „ieftin si bun“?
Suntem prea saraci sa ne permitem sa cumparam lucruri ieftine?
Ieftin inseamna, neaparat, de prost-gust, de calitate proasta, kitsch? Scump garanteaza, pe de alta parte, calitatea marfii si confirmarea nivelului de asteptare?
Riscam sa ne inecam, ca piata de desfacere (economica, ideologica, a bunurilor culturale) aflata la interferenta dintre Orient si Occident, intr-o maree de lucruri ieftine? Saraci fiind, suntem condamnati sa ingurgitam, prin buticurile si tarabele noastre, tot ceea ce da pe dinafara/nu intra in pietele vecinilor din Vest? Ieftinul distruge discernamantul?
La nivel politic, avem se pare de-a face cu trecerea (evident, la nivel discurs-imagine: nu discutam in acest exemplu dpdv al „adevarului“ imaginilor) de la pozitivarea austeritatii sociale (a se vedea cazurile Iliescu-Constantinescu, respectiv modestele apartamente proprietate personala din care isi faceau titluri de glorie) la pozitivarea bogatiei explicite (Tariceanu, Becali etc.). Care ar fi posibilele explicatii?
In ce masura notiunea de stanga cultural-politica mai este legata de tensiunea saraci-bogati? Mai are aceasta vreo relevanta, sau stanga s-a orientat catre un sector mai putin irigat economic (drepturile omului, ecologism etc.)?
China sau Germania?
Reprezentanta de firma sau mall?
European Drinks sau Coca-Cola?
Nu ma dau in vant dupa malete. Imi plac la nebunie camasile. Nu stiu cum am facut alegerea asta. Ador carourile, dungile, pe care le pot gasi mai ales cumparand camasi.
E drept, acum am lasat-o mai moale, dar acum vreo trei-patru ani aveam o colectie de care eram mandru. Cumparate, fara exceptie, de la second-hand. Ai mei se dadeau de ceasul mortii ca nu-mi cumpar ceva nou ca lumea, ca iau de la taica Lazar. Nu m-au impresionat deloc. Am continuat sa adun textile si texturi, as zice, de-a valma. Si cu pantalonii la fel. Mai degraba ceva dungat, incaroiat, deloc blugi.
La second-hand gaseam calitatea texturii, imprimeului, croielii. Ce aparea in magazinele noastre, blugi rupti din fabricatie, o imitatie a unui mod de viata abandonat – chiar, ce-or zice de asta hippiotii de-altadata –, acum reinventat dar inconsistent, mi-era categoric strain. Am ramas pe linia mea obsedanta. Astea au fost posibile datorita fericitei intalniri intre pretul mic si articolele preferate.
Nu stiu daca frecventarea second-hand-urilor a devenit o pasiune, o manie, o obsesie. Trebuia sa ma imbrac si eu cu ceva, asa ca am fost cat am putut de perseverent in cautarile mele negustoresti. Stiam magazine din-astea in mai multe cartiere. Aveam si prieteni membri ai sectei Taica Lazar. Schimbam adrese, informatii. Uneori, la Mini-prix-ul de pe bd. Ion Mihalache, aproape de muzeul unde lucrez, intalneam cate zece colege de serviciu care rascoleau produsele cu o frenezie aiuritoare.
Cred ca jumatate de Romanie avea abonament la second-hand. Era ca si cum primeam ajutoare. O nesfarsita tranzitie. Cand cineva m-a intrebat de ce cumparam haine deja purtate – uneori le imbracam direct din magazin –, imi placea sa raspund: Pentru ca sunt imblanzite, domesticite deja! Atunci imi placea ideea asta.
De ceva timp, insa, vechile mele drumuri s-au rarit simtitor. Nu prea se mai gasesc camasile alea dupa care mi se scurgeau ochii. Si-am invatat, intre timp, o chestie pe care mi-o bagase in cap Gabi, un bun prieten, o vorba englezeasca, cica: Sunt prea sarac ca sa-mi permit ceva ieftin!
Intre timp am experimentat pe propriu-mi corp adevarul asta si m-am dedat la lucruri scumpe, cata vreme am ceva malai in buzunar. E un soi de comfort pe care fiecare an in plus ti-l baga pe gat, uneori fara sa realizezi. Incepi sa ai un vag aer burghez. Dar daca dau peste vreo camasa de-aia, promit ca n-o iert.
Cat despre mancare, cu un alt prieten, Bogdan, am tot experimentat salam, sunca mai ieftina, oua, pepeni si Coca-Cola. Hrana cea mai obisnuita. Ce sa mai spun, m-am curvit si la capitolul asta, dar ma opresc aici. N-as vrea sa salivati aiurea. Si pe uscat. Manati bine, romani! Mancati bine!